Interpretation of limitation start date and interruption for civil liability arising from state action during 1989 revolution

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2021 la 8 ianuarie 2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1133 din 10 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş a fost respinsă excepţia nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului; a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârât prin întâmpinare; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 234 din 9 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1133 din 10 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 234 din 9 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs recurentul - reclamant A., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul arată că instanţa de control judiciar a interpretat şi aplicat greşit dipoziţiile privind principiul neretroactivităţii legii civile.

Învederează că prin răspunsul la întâmpinare depus în faţa instanţei de fond a analizat dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958, cu trimitere la condiţiile şi momentul de la care, în accepţiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripţie. Arată că a invocat art. 8 din actul normativ anterior menţionat, afirmând că momentul de la care curge prescripţia este reprezentat atât de cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei. Susţine că a arătat cum că autorii faptelor petrecute în timpul Revoluţiei din 1989 au rămas necunoscuţi o perioadă semnificativă de timp şi doar odată cu soluţia de clasare, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989, în persoana preşedintelui B.. Afirmă că acestea reprezintă motivele pentru care recurenta a apreciat că, în cauză, nu este incidentă prescripţia dreptului material la acţiune, al cărui termen curge de la data pronunţării soluţiei de clasare în dosarul nr. x/2014, ceea ce ar duce la concluzia că termenul curge după intrarea în vigoare a Noului C. civ., însă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, acest fapt nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege.

Afirmă că instanţa de apel mai arată că printr-o interpretare logică ar rezulta, aşa cum este cazul de faţă, că în cazul prescripţiilor începute şi împlinite sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, iar nu Legea nr. 287/2009 privind C. civ., însă din moment ce, urmare a analizei întreprinse în cauză, recurentul a concluzionat că termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, dar totuşi, analiza incidenţei sau nu a prescripţiei, a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispoziţiilor acestui din urmă act normativ.

Învederează că inclusiv instanţa de apel a arătat că a fost imposibil a se cunoaşte, la momentul exercitării violenţelor asupra manifestanţilor, cine au fost autorii faptelor, tocmai acesta este şi motivul pentru care se urmăreşte răspunderea fostului preşedinte, în calitate de comitent. Arată că legea dă posibilitate ca acţiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului pentru faptele prepuşilor, astfel că instanţa de apel, printr-o interpretare şi aplicare corecte a normelor legale, nu trebuia să reproşeze faptul că în cauză se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte, şi nu a altor persoane din subordinea acestuia, în condiţiile în care la ordinele acestuia din urmă s-a acţionat şi s-au produs pagubele reclamate.

Invocă dispoziţiile art. 1394 C. civ. şi arată că infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, context în care acelaşi caracter imprescriptibil îl va avea şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal.

Mai arată că, în cauză, nu se face o confuzie, cum greşit reţine instanţa de apel, între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept, acţiunea fiind una în angajarea răspunderii civile delictuale, dreptul subiectiv fiind unul de creanţă.

Susţine că imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii sau altfel spus, atunci când despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă, aceasta în condiţiile în care termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare dispusă în dosarul nr. x/2014, deci sub imperiul C. civ. actual, în cauză neputându-se pune problema unei depăşiri a funcţiei jurisdicţionale de către instanţa de judecată, cum greşit s-a arătat.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 3 ianuarie 2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8.

Prin rezoluţia din 23 februarie 2022, a fost fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în şedinţă publică.

La acest termen de judecată, instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În esenţă, reclamantul solicită despăgubiri materiale şi morale Statului român în considerarea calităţii acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator B., preşedintele ţării la acea epocă, demersul judiciar având ca obiect o cerere în pretenţii întemeiată în drept pe răspunderea civilă delictuală, invocându-se săvârşirea unei fapte ilicite în luna decembrie a anului 1989.

Acţiunea a fost respinsă ca prescrisă, instanţa de fond reţinând că reclamantul a cunoscut atât prejudiciul produs, cât şi persoana responsabilă încă de la data producerii faptei. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în luna ianuarie a anului 2021, la peste 31 de ani de la data producerii faptei. În cauză nu s-a dovedit că ar fi intervenit o suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei în condiţiile art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantului acordându-i-se un termen de judecată în mod expres pentru a dovedi intervenirea unui astfel de eveniment.

La rândul său, instanţa de apel a menţinut soluţia, apreciind că prescripţia a început să curgă sub regimul juridic reglementat de Decretul nr. 167/1958 atât prin raportare la data cunoaşterii pagubei (necontestată), cât şi a celui răspunzător de producerea ei, urmând ca aceasta să fie guvernată în întregime de acest act normativ.

Ţinând cont de particularitatea faptei ilicite săvârşite, respectiv rănirea prin împuşcare a reclamantului în timpul Revoluţiei de la Timişoara din 1989, Curtea a reţinut că identificarea persoanei responsabile direct de săvârşirea in concreto a faptei ilicite, este imposibil de determinat. Cum împuşcarea reclamantului a fost făcută de către soldaţi ai Armatei Române care au acţionat la comanda şi ordinul conducătorului suprem de la acea dată, respectiv dictatorul B., răspunderea alegată a Statului Român pentru fapta acestuia, răspundere pentru fapta altuia, a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data înlăturării regimului dictatorial din România, la data de 22 decembrie 1989, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin politic sau juridic pentru a se acţiona pentru repararea prejudiciului.

Împrejurarea că, în cursul anului 2016, în dosarul penal vizând infracţiunile săvârşite cu ocazia Revoluţiei din 1989, s-a dispus clasarea cauzei pentru împrejurarea că cel vinovat de producerea acesteia, respectiv B., a decedat nu poate duce la concluzia că doar de la acea dată reclamantul a cunoscut pe cel responsabil de producerea prejudiciului, câtă vreme legea instituie atât un moment subiectiv, al cunoaşterii efective a autorului, cât şi unul obiectiv, acela la care autorul ar fi trebuit să fie cunoscut de către păgubit.

Cu privire la imprescriptibilitatea dreptului material la acţiunea dedusă judecăţii, pe motiv că fapta ilicită imputată prepuşilor pârâtului intimat reprezintă o crimă împotriva umanităţii, pentru care răspunderea este imprescriptibilă, instanţa de apel a considerat că ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, iar nu izvorul acestuia, reclamantul făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi fapta ce a generat naşterea acestui drept.

În speţă, acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului intimat la plata de despăgubiri băneşti cu titlu de daune morale şi materiale, pentru prejudiciul cauzat acesteia prin actele de cruzime la care acesta a fost supus în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, mai exact la data de 17.12.1989.

Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanţă, evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială.

Or, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă solicitat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, sens în care sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, a cărui aplicabilitate s-a statuat în speţă, potrivit cărora "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", termenul de prescripţie fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi decret.

Instanţa de apel a considerat că prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt autonome, având principii şi reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune, prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite.

A înlăturat ca lipsit de fundament legal, argumentul reclamantului cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 C. civ..din 2009, ce stipulează, cu caracter derogatoriu de la termenul general de prescripţie extinctivă, că, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă. Dispoziţiile legale invocate aparţin reglementării noului C. civ., respectiv ale Legii nr. 287/2009, iar în speţă prescripţia extinctivă este guvernată de prevederile Decretului lege nr. 167/1958, cum s-a dezlegat anterior în temeiul art. 6 alin. (4) C. civ..din 2009 coroborat cu art. 201 din Legea nr. 71/2011 invocat prin apel, urmând ca aceasta să fie soluţionată în întregime după regulile prevăzute de acest act normativ, în absenţa unei norme cu caracter special, derogatoriu, care să prevadă aplicabilitatea art. 1394 C. civ. din 2009 şi situaţiilor ca cea din speţă.

Recurentul a criticat prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. aceste considerente, arătând, în esenţă, că momentul curgerii prescripţiei reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 reprezentat de cunoaşterea persoanei care răspunde de săvârşirea pagubei este cel al pronunţării soluţiei de clasare în dosarul nr. x/2014, când a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989, în persoana preşedintelui B.. Cu toate acestea, data pronunţării soluţiei de clasare în dosarul nr. x/2014 ar duce la concluzia că termenul curge după intrarea în vigoare a Noului C. civ.. În acest context, a susţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 C. civ. şi caracterul imprescriptibil al acţiunii civile ce decurge din prejudiciul produs prin săvârşirea unor infracţiuni contra umanităţii şi de genocid, imprescriptibile.

Critica este doar în parte fondată. Astfel, în mod corect instanţa de apel a stabilit că aplicabile în cauză sunt dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea" şi nu normele privind prescripţia ale noului C. civ. având în vedere prevederile art. 6 alin. (4) din acest din urmă act normativ care dispun că "prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

În baza acestui text de lege, acţiunea civilă privind drepturi având un obiect patrimonial, chiar asociată unei cauze penale, se prescrie potrivit dreptului comun în materie reprezentat de Decretul nr. 167/1958, într-un termen de trei ani a cărui dată de începere se stabileşte potrivit regulilor mai sus enunţate, întrucât, sub imperiul acestei legi, prescripţia răspunderii civile are un regim juridic distinct şi autonom, de cea a răspunderii penale. Prin urmare, corect a fost înlăturat de la aplicare art. 1394 din noul C. civ.

În cauză, prescripţia a fost analizată prin raportare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta imputată prepusului pârâtului, aspect reţinut în primă instanţă şi necontestat în apel. Din această perspectivă, instanţa de apel a stabilit că prejudiciul a fost cunoscut de reclamant chiar la data vătămării sale prin împuşcare, respectiv la 21.12.1989, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Este de reţinut faptul că art. 8 alin. (1) din decret se referă la "cel care răspunde" de pagubă, entitate care nu se confundă întotdeauna cu autorul care a cauzat-o, prin urmare nu se poate aprecia că, în cauză, reclamantul nu ar fi putut acţiona, încă de la acea dată, pentru a atrage răspunderea statului pentru fapta prepusului său.

Atare prescripţie este, însă, susceptibilă de suspendare şi de întrerupere în condiţiile expres şi restrictiv prevăzute de lege, cu condiţia ca dreptul la acţiune să fi fost exercitat în termenul defipt de lege.

Or, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de apel a confirmat modul de calcul al prescripţiei statuat în primă instanţă şi a determinat corect data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, nu a analizat dacă, înlăuntrul acestuia, reclamantul s-a adresat autorităţilor judiciare în vederea dezdăunării pentru prejudiciul suferit şi dacă manifestarea sa de voinţă capătă valenţele unui act întreruptiv al cursului prescripţiei. În concret, nu a stabilit dacă şi cum a înţeles reclamantul să învestească autorităţile judiciare ale statului cu competenţe în domeniu cu o plângere penală, căreia să îi fi asociat şi o latură civilă în condiţiile în care, în concret, la dosarul cauzei a fost depus un înscris din care rezultă că în anul 1990 reclamantul s-a adresat Ministerului Public - Parchetul Militar Timişoara în dosarul nr. x/1990

În situaţia în care prin demersul procesual prin care recurentul şi-a formalizat solicitarea de dezdăunare în calitate de victimă a evenimentelor armate din decembrie 1989 acesta s-a constituit parte civilă într-un dosar penal iniţiat în termenul de prescripţie şi care nu a fost finalizat, în ceea ce îl priveşte, decât prin rezoluţia de clasare din 2019 de care se prevalează acesta, este justificată susţinerea în sensul că termenul de prescripţie, întrerupt pe durata desfăşurării procesului penal, a reînceput să curgă de la data la care s-a dat ordonanţa de clasare. În caz contrar nu se poate vorbi de o întrerupere a acestui termen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia recurată potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 234 din 9 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 aprilie 2022.