Negative competence conflict over property restitution claims: exclusive civil jurisdiction and non-waivable territorial competence of private order

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru a se dispune ca acestea să întreprindă demersurile pentru avizarea Hotărârilor nr. 2704 şi nr. 2705 din 06.11.2019 luate de Comisia Municipiului Bucureşti pentru a fi posibilă deschiderea căii de atac a contestării acestor hotărâri la instanţa de judecată.

În subsidiar au solicitat obligarea pârâtei A.N.R.P. să avizeze negativ Hotărârile nr. 2704 şi nr. 2705 din 06.11.2019 luate de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi să trimită dosarele spre soluţionare la aceeaşi comisie, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate Legea nr. 290/2003 şi art. 15 din Legea nr. 164/2014.

Prin întâmpinarea depusă la 12 iulie 2021, pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti a semnalat excepţia de necompetenţă materială a secţiei a II civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Brăila, faţă de prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, modificată prin Legea nr. 212/2018, ce stipulează că această competenţă după materie vizând cauzele fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 290/2003 aparţine exclusiv secţiei civile a tribunalului.

În subsidiar a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat, prin întâmpinarea depusă la 23 august 2021, excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal, excepţia prematurităţii cererii şi excepţia inadmisibilităţii capătului subsidiar de cerere.

Prin încheierea din 22 septembrie 2021, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Brăila fundamentându-şi motivarea pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 164/2014, modificată prin Legea nr. 212/2018: "Deciziile de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii " şi art. 15 din acelaşi act normativ, potrivit căruia "În cazul nerespectării termenelor stabilite la art. 13 alin. (1) şi la art. 14 alin. (1) şi (2), persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la art. 8."

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1 Prin sentinţa civilă nr. 835 din 3 noiembrie 2021, Tribunalul Brăila, secţia I civilă a admis excepţia necompetentei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

La pronunţarea soluţiei, instanţa a constatat aplicabilitatea temeiului avut în vedere de prima instanţă, art. 8 şi 15 din Legea nr. 164/2014, potrivit cărora competentă este secţia civilă a tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii. A considerat că speţei îi sunt aplicabile normele care reglementează competenţa de drept comun din punct de vedere teritorial pentru judecata în primă instanţă, art. 107 C. proc. civ., în conformitate cu care cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul dacă legea nu prevede altfel. Întrucât sunt chemate în judecată două instituţii publice cu sediul în Bucureşti, iar legea specială nu conţine menţiuni cu privire la competenţa teritorială, din perspectiva dispoziţiilor reţinute, este competent Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

2.2 Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 124 din 4 februarie 2022 a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Brăila, secţia civilă, şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, a constatat că, dacă în privinţa competenţei materiale sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 164/2014, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, sunt relevante, în lipsa unor dispoziţii derogatorii, dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 126 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că, raportat la obiectul cauzei, nefiind vorba de o pricină privitoare la un drept de care părţile să nu poată dispună, normele de competenţă teritoriale sunt norme juridice de ordine privată, de la care părţile pot deroga.

A mai notat tribunalul că instanţa poate verifica, în temeiul dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., numai respectarea normelor de competenţă generală, materială şi teritorială de ordine publică, necompetenţa de ordine privată, inclusiv încălcarea normelor de competenţă teritorială, mai puţin competenţa teritorială exclusivă, putând fi invocată numai de către pârât/pârâţi prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată - art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Or, în speţă, pârâtele nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Brăila, iar această instanţă nu putea, din oficiu, să procedeze la invocarea necompetenţei.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Preliminar, se constată că prezentul conflict de competenţă s-a ivit între Tribunalul Brăila, secţia I civilă şi Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că litigiul are ca obiect o acţiune formulată de reclamantele A. şi B. prin care s-a solicitat, în principal, obligarea pârâtelor Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să întreprindă demersurile pentru avizarea Hotărârilor nr. 2704 şi nr. 2705 din 06.11.2019 luate de Comisia Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 290/2003 şi art. 15 din Legea nr. 164/2014, competenţa materială fiind atribuită secţiei civile a tribunalului în raport de prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014.

Astfel cum prevăd dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit, în funcţie de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de dispoziţiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv: 1. când sunt încălcate normele privind competenţa generală - când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale - când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. când sunt încălcate normele privind competenţa teritorială exclusivă - în cazul în care procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Din interpretarea acestui articol reiese că în situaţia în care reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea solicita declinarea competenţei la una dintre instanţele competente, instanţa astfel învestită neputând invoca, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială de ordine privată.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, faţă de obiectul cererii deduse judecăţii astfel cum a fost reliefat în precedent, operează o competenţă teritorială de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuţie doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Verificând actele din dosar, se constată că excepţia necompetenţei teritoriale nu a fost invocată de pârâţi prin întâmpinările formulate în dosarul Tribunalului Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ci au semnalat cu totul alte excepţii. De asemenea, nu a fost invocată de pârâţi la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii în faţa Tribunalului Brăila, secţia I civilă - termenul din 3 noiembrie 2021.

De altfel, nici în faţa instanţei învestite prin declinare, respectiv în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu au ridicat excepţia de necompetenţă teritorială, în condiţiile dispoziţiilor art. 247 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la modalitatea de invocare a excepţiilor relative.

Instanţa reţine că, în faţa celei de-a doua instanţe, nu se mai pune problema formulării excepţiei prin întâmpinare, întrucât momentul formulării întâmpinării a fost depăşit în dosarul instanţei mai întâi învestite.

Înalta Curte constată că invocarea, din oficiu, a excepţiei necompetenţei teritoriale de ordine privată, de către ambele instanţe aflate în conflict, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 C. proc. civ., în condiţiile în care dreptul de a contesta sesizarea instanţei necompetente revenea exclusiv pârâţilor, care nu au înţeles să invoce excepţia de necompetenţă de ordine privată în modalitatea şi termenul prescris de lege.

Dintre cele două instanţe care au săvârşit nereguli procedurale în materie de competenţă, Înalta Curte constată că neregularitatea săvârşită de prima instanţă s-a acoperit în condiţiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., nefiind invocată de parte la primul termen de judecată în faţa celei de-a doua instanţe, conform art. 247 alin. (2) din acelaşi cod, singurul termen la care putea fi invocată excepţia relativă a necompetenţei teritoriale a instanţei pentru nereguli săvârşite chiar la termenul la care s-a pronunţat hotărârea judecătorească de declinare a primei instanţe învestite.

Dimpotrivă, greşeala procedurală a celei de-a doua instanţe învestite, aceeaşi cu cea a primei instanţe, nu s-a acoperit, aceasta formând obiectul de analiză şi fundamentul pentru care Înalta Curte constată că această din urmă instanţă este competentă a soluţiona cauza.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, ca instanţă de regularizare învestită cu soluţionarea conflictului de competenţă, urmează a stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2022.