Tort claim against state for legislative incoherence dismissed for lack of certain prejudice; appeal final.

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 12 decembrie 2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciile materiale în cuantum de 200.001 RON, cauzate ca urmare a nesocotirii obligaţiei de a asigura calitatea şi coerenţa legislaţiei, încălcând dreptul reclamantului la securitatea raporturilor juridice de drept privat.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1255 din 22 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi acţiunea introductivă de instanţă.

Împotriva hotărârii de primă instanţă a declarat apel reclamantul.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1425A din 2 noiembrie 2020, Curtea de Ape1 Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul.

4. Recursul declarat în cauză.

Decizia de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul A., care, în fundamentarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., a relevat mai multe critici.

Printr-o primă critică i se reproşează instanţei de apel încălcarea principiului disponibilităţii prin aceea că a reţinut cauza pentru evocarea fondului în condiţiile în care reclamantul solicitase prin cererea de apel anularea sentinţei apelate şi trimiterea pricinii la prima instanţă pentru cercetarea elementelor răspunderii civile delictuale. Nesocotirea acestui principiu reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. atrage nulitatea hotărârii independent de justificarea unei vătămări, în sensul art. 174 alin. (2) C. proc. civ. Întrucât nu a beneficiat de o judecată asupra tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, recurentul consideră că dreptul său la apărare a fost lipsit de eficacitate.

A doua critică are în plan încălcarea principiului contradictorialităţii, respectiv a prevederilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ. ce îl reglementează, pe motiv că nu s-a pus în dezbatere întinderea prejudiciului, iar aspectele invocate din oficiu nu au fost susţinute de pârât.

A treia critică se grefează pe încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., imputându-i-se instanţei lipsa de rol activ. Curtea era datoare să stăruie în aflarea adevărului în cauză, să simuleze cercetarea fondului litigiului de muncă spre a evalua certitudinea prejudiciului, cercetare care ar fi avut caracterul unei simple analize a probatoriului din dosar. Instanţa trebuia să determine pe baza hotărârii Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a soluţionat litigiul de muncă, situaţia de fapt din cauză, respectiv dacă era posibil să se pronunţe o hotărâre favorabilă recurentului în acel litigiu.

Recurentul invocă în raport de acest aspect şi un motiv subsidiar de casare, art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în corelaţie cu art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, eventuala încălcare a competenţei de ordine publică a instanţei specializate rezultând numai din motivare (nu a avut cum să o invoce). Aşa fiind, solicită aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ. şi trimiterea dosarului secţiei de litigii de muncă a Curţii de Apel Bucureşti sau secţiei specializate a tribunalului.

A patra critică, încadrabilă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are în vedere greşita soluţionare a motivului de apel vizând încălcarea contradictorialităţii de către prima instanţă. Tribunalul nu a pus în discuţie aplicarea principiului separaţiei puterilor (aspect neinvocat de pârâtul Statul Român), iar Curtea de Apel a reţinut că "de vreme ce pârâta invocase prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul a recalificat excepţia ca separaţia puterilor’’. Astfel, cu încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ. prima instanţă nu a pus în dezbatere noua calificare.

În ce priveşte fondul cauzei, a cincea critică susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 1385 C. civ., fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale cu privire la prejudiciu, în principal, prejudiciul potenţial fiind cert. În subsidiar, se reclamă aplicarea greşită a prevederilor art. 1385 alin. (4) C. civ., prejudiciul sub forma pierderii unei şanse fiind cert. Instanţa de apel s-a raportat în mod eronat la prevederile art. 1532 C. civ. referitoare la răspunderea contractuală, de vreme ce în speţă este incidentă răspunderea delictuală.

Instanţa de apel trebuia să determine probabilitatea de împlinire a şansei sub forma unei cifre concrete, iar absenţa unui asemenea demers conduce la concluzia că hotărârea este insuficient motivată, fiind operant cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Curtea de Apel nu a prezentat argumente din care să rezulte că şansa nu ar fi fost reală sau serioasă, ci a enunţat doar dubii bazate pe existenţa unor eventuale contraargumente, neînsuşindu-şi vreun argument în sprijinul acestor elemente.

Recurentul a mai susţinut că nu au fost luate în considerare aspectele favorabile şi nu s-a analizat dacă, beneficiind de o judecată echitabilă, ar fi putut avea câştig de cauză.

Pentru toate motivele învederate, a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei la tribunal, cu indicaţia de a cerceta întinderea prejudiciului.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 decembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1425 din 2 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen pentru judecata recursului la 14 aprilie 2022, complet C4 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Contrar celor afirmate de reclamantul recurent, nu s-ar putea conchide că instanţa de apel ar fi încălcat, în defavoarea reclamantului, principiul disponibilităţi prin faptul că a reţinut cauza înaintea sa pentru a evoca fondul.

Observă Înalta Curte că prin cererea sa de apel, în chiar partea de început a acesteia, în care a afirmat şi, implicit, a clarificat limitele de învestire a instanţei de apel, reclamantul a solicitat admiterea apelului şi modificarea sentinţei, potrivit prevederilor art. 481 alin. (2), în sensul admiterii acţiunii introductive.

Totodată, reclamantul a făcut, în fraza următoare, şi menţiunea că "În subsidiar, unele critici impun soluţia prevăzută în ultima teză a art. 480 alin. (3) . . . . . . . . . .", pentru ca în fraza subsecventă să precizeze că "Şi mai în subsidiar, ultimul tip de critici atrag anularea potrivit prevederilor art. 480 alin. (6), cu reţinerea procesului spre rejudecare . . . . . . . . . .".

Rezultă din cele de mai sus că cererea formulată în principal de către reclamant a fost aceea ca, în urma admiterii apelului, să fie modificată (schimbată) sentinţa, referirile la trimiterea spre rejudecare ca o consecinţă a anulării sentinţei având doar un caracter subsidiar.

Complementar, mai observă Înalta Curte şi că la finele judecăţii în apel, când reclamantului i s-a dat cuvântul pentru a pune concluzii asupra apelului (în cadrul şedinţei de judecată din 02.11.2020, f.93 dosar apel), acesta şi-a încheiat pledoaria solicitând "...admiterea apelului şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată . . . . . . . . . .", fără însă a învedera că ar solicita o eventuală anulare a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Astfel fiind, faţă de solicitările făcute în cuprinsul cererii de apel şi de solicitarea pe care reclamantul, în sensul celor sus-evocate, a făcut-o cu ocazia punerii de concluzii asupra apelului, este just a considera că instanţa de apel a apreciat în mod corect că intenţia principală - şi, prin aceasta, producătoare de efecte juridice - a reclamantului a fost aceea ca instanţa de apel să reţină ea însăşi procesul spre judecare, fără a fi ţinută ca, în eventualitatea anulării sentinţei, să trimită cauza spre rejudecare la prima instanţă conform prevederilor art. 480 alin. (3) tezele I şi II C. proc. civ.

În aceste circumstanţe, nu se impunea ca instanţa de apel să trimită cauza spre rejudecare la prima instanţă în situaţia în care, admiţând apelul reclamantului, ar fi reţinut că există un motiv de anulare a sentinţei, după cum trimiterea nu era necesară nici în situaţia în care a înlocuit unele din considerentele sentinţei cu argumente proprii. Prin urmare, nu s-a săvârşit nici încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţa de apel, astfel încât să poată fi reţinută nulitatea deciziei, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este nefondat şi motivul de recurs prin care reclamantul afirmă că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii prin aceea că nu a pus în dezbatere întinderea prejudiciului, preferând a invoca din oficiu aspecte pe care pârâta nu le invocase ea însăşi.

Are în vedere Înalta Curte că faţă de obiectul cererii de chemare în judecată (repararea unor prejudicii materiale şi morale cu privire la care reclamantul afirmă că i-au fost cauzate de lipsa de calitate şi coerenţă a anumitor dispoziţii legale), examinarea pe fondul lor a pretenţiilor reclamantului impunea, cu necesitate, verificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale (faptă, prejudiciu, legătură de cauzalitate între fapte şi prejudiciu, vinovăţie), ştiut fiind că, în această materie, întrunirea simultană şi cumulativă a acestor condiţii reprezintă o exigenţă legală obligatorie şi irepresibilă. Tot astfel, era necesar a se avea în vedere că neîndeplinirea chiar şi numai a uneia dintre aceste condiţii este suficientă pentru ca o acţiune în dezdăunare să fie respinsă, după cum, în ceea ce priveşte condiţia prejudiciului, instanţa era ţinută a verifica dacă aceasta întruneşte cerinţele care, în virtutea legii, îi sunt asociate: să rezulte din încălcarea unui drept ori a unui interes legitim; să fie personal; să fie cert, adică existenţa sa actuală sau viitoare să fie neîndoielnică, în acord cu prevederile legale în materie.

Drept urmare, faţă de particularităţile obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată, astfel cum acestea au fost stabilite de reclamant în fructificarea principiului disponibilităţii (art. 13 alin. (2) C. proc. civ.:

"Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor"), precum şi, totodată, faţă de caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze aceste aspecte ale cauzei fără a le mai pune în discuţia prealabilă a reclamantului, ele decurgând în mod direct din acţiunea civilă pe care reclamantul a promovat. Doar dacă instanţa ar fi apreciat că are nevoie de explicaţii cu privire la chestiuni de fapt sau de drept ale cauzei, în sensul prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ar fi putut să le solicite reclamantului ori, după caz, pârâtului din proces.

Mai mult, Înalta Curte observă că fără temei afirmă reclamantul că pârâta nu ar fi formulat ea însăşi apărări cu privire la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în particular ale celor privitoare la prejudiciu, căci încă prin întâmpinarea depusă înaintea primei instanţe pârâta s-a apărat afirmând că "Reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada cu privire la existenţa vreunui prejudiciu adus acestuia de către Statul Român . . . . . . . . . .", precum şi că "În acest context, susţinerea cu privire la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului cauzat reclamantului şi a legăturii de cauzalitate între cele două condiţii enumerate nu este probată".

Au existat, aşadar, aprecieri privitoare şi la aceste aspecte care vizează fondul pretenţiilor reclamantului, astfel că instanţa de apel, întemeindu-se pe cererea reclamantului şi pe apărările pârâtului, avea nu doar prerogativa, ci şi obligaţia de a oferi argumente în fapt şi drept dedicate (ne)îndeplinirii condiţiilor (sau doar a uneia dintre ele) în raport de care poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală.

Nu există, deci, niciun motiv de nulitate a deciziei nici sub acest aspect, nefiind încălcat principiul contradictorialităţii, în sensul prevederilor art. 14 C. proc. civ. şi în relaţie cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Neîntemeiat este şi motivul de recurs potrivit căruia instanţa de apel şi-a nesocotit obligaţia de a avea rol activ, încălcând prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Contrar celor afirmate de reclamant prin cererea de recurs, aflarea adevărului în procesul de faţă nu ar fi putut, în nicio situaţie, avea ca efect cercetarea fondului litigiului de muncă în raport de care reclamantul formulează în prezent pretenţii.

Astfel cum rezultă din interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 456 şi urm. C. proc. civ., privitoare la regimul juridic al căilor de atac, totodată în acord cu prevederile art. 129 din Constituţie (potrivit cărora "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii"), soluţionarea unei cauze deduse judecăţii şi, ca element subsumat acesteia, realizarea verificării jurisdicţionale în toate elementele ei, nu s-ar putea face decât de către instanţa învestită potrivit legii, în vreme ce legalitatea şi/sau temeinicia hotărârilor judecătoreşti poate fi cercetată exclusiv în cadrul respectivului proces, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi în condiţiile şi termenele pe care legea le stabileşte.

Astfel fiind, nu este îngăduită o judecată paralelă ori subsecventă, care să se substituie ori să se adauge celei ce ar fi trebuit, eventual, realizată în cadrul procesului iniţial, căci un asemenea demers riscă să afecteze în mod substanţial autoritatea, creditul şi prestigiul judecăţii anterior făcute.

Prin urmare, chiar dacă reclamantul tinde la a dovedi, în procesul de faţă, că ar fi avut şanse de câştig pe fondul cauzei în celălalt proces al său, în care i-a fost respinsă ca tardivă una dintre contestaţiile condiţiile formulate împotriva unor măsuri luate de angajator, nu poate fi primită susţinerea acestuia potrivit căreia instanţa de apel, în scopul de a afla adevărul, trebuia "să simuleze cercetarea fondului litigiului de muncă spre a evalua certitudinea prejudiciului", precum şi că "O asemenea cercetare ar avea caracterul unei simple analize a probatoriului sau că nu avea decât să evalueze aplicarea normei legale la o situaţie factuală extrem de simplă."

Astfel fiind, conchide Înalta Curte că în mod legal instanţa de apel nu a procedat în sensul celor pe care reclamantul le afirmă în cuprinsul cererii de recurs.

Apreciază Înalta Curte că inclusiv atunci când un reclamant ar invoca pierderea unui şanse cauzate prin necercetarea pe fondul ei a unei pretenţii deduse judecăţii, verificările ce s-ar impune într-un proces de despăgubire nu trebuie să constea în simularea, în acest din urmă proces, a judecăţii care nu s-a putut realizat în procesul iniţial (pentru a se obţine un "echivalent" simulat al acesteia), ci într-o evaluare cu caracter mai larg, care, fără a fi ea însăşi un veritabil proces paralel, să evidenţieze, totuşi, anumite elemente caracteristice în raport de care să se poată aprecia cu privire la un anumit grad de certitudine a prejudiciului care ar rezulta din pierderea de către o persoană a posibilităţii de a realiza un câştig sau, după caz, de a exista o pierdere. Or, sub acest aspect observă Înalta Curte că instanţa de apel a conchis, în urma analizei şi interpretării unor elemente factuale pe care le-a apreciat ca relevante, că prejudiciul material pretins de reclamant privind acordarea de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu era concediat echivalează cu un prejudiciu eventual, neîndeplinind condiţia caracterului cert impusă de art. 1532 din C. civ.

Pentru a statua astfel, instanţa de apel a arătat, în considerentele deciziei, şi că "nu poate concluziona că neaplicarea/respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de jurisdicţie a muncii ar fi condus automat la pronunţarea unei soluţii favorabile apelantului reclamant, atât din perspectiva cererii privind anularea adresei nr. x/14.11.2013 privind încetarea delegării la locul de muncă din Olanda, cât şi a deciziei de concediere nr. 349/09.12.2013. Asta cu atât mai mult cu cât subsecvent excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune urma verificarea soluţiei de inadmisibilitate pronunţate de instanţa de fond, dar şi legalitatea şi temeinicia măsurii unilaterale a angajatorului de încetare a delegării, raportat la circumstanţele faptice şi dispoziţiile legale în materie. Pe de altă parte, Curtea nu poate omite faptul că aplicarea sancţiunii disciplinare, apreciată ca legală, temeinică şi corect individualizată a avut în vedere nu numai nerespectarea programului de lucru, înregistrându-se absenţe nemotivate începând cu 18.11.2013, cât şi manifestari de comportament necorespunzător în perioada de delegare în Olanda."

Rezultă, aşadar, că instanţa de apel a efectuat analiza unor elemente factuale pe care, în virtutea prorogativei sale de a cerceta fondul litigiului, le-a apreciat ca relevante, neputându-se, deci, considera că instanţa de apel nu a manifestat rol activ şi că nu ar fi fost suficient de preocupată pentru a afla adevărul şi a soluţiona în mod just, pe fondul lor, pretenţiile reclamantului.

În cuprinsul cererii de recurs reclamantul a făcut ample şi, uneori, pertinente referiri la: opinii exprimate în doctrină (iar uneori şi în jurisprudenţă) cu privire la problematica - uneori delicată juridic - asociată determinării nivelului de certitudine şi evaluării prejudiciului rezultat din pierderea unei şanse. Fără a contesta corectitudinea şi oportunitatea evocărilor cu caracter teoretic şi general de care recurentul a uzat, Înalta Curte găseşte, însă, potrivit să precizeze că instanţa de apel şi-a înfăţişat de o manieră satisfăcătoare şi suficientă, în cuprinsul considerentelor, argumentele în fapt şi drept pentru care a apreciat că se impunea respingerea acţiunii.

Recurentul nu i-ar putea reproşa instanţei de apel că nu a oferit dezvoltări şi o argumentaţie mai bogată în legătură cu existenţa, natura şi întinderea prejudiciului, câtă vreme el însuşi, atât înaintea primei instanţe, cât şi în apel, nu a făcut, sub aceste aspecte, susţineri mai ample la care instanţele să se raporteze şi cărora să le răspundă.

Doar în cuprinsul cererii de recurs analiza şi susţinerile recurentului cu privire la caracteristicile juridice al prejudiciului şi la întinderea acestuia sunt, într-adevăr, mai ample, însă esenţial era ca, întâi de toate, înaintea primei instanţe acestea să fi fost făcute, câtă vreme limitele judecăţii, în sensul prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., sunt cele deduse la nivel de primă instanţă.

Este nefondată şi critica potrivit căreia decizia atacată nu ar fi suficient motivată, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel era datoare a evalua procentual şansele de câştig ale reclamantului dacă litigiul de dreptul muncii s-ar fi soluţionat pe fondul său, căci nicio dispoziţie legală nu obliga, impunând-o ca cerinţă de legalitate a judecăţii, la aceasta, fiind vorba despre un aspect a cărui utilitate rămâne la aprecierea instanţei de judecată, în funcţie de particularităţile cauzei.

În acelaşi timp însă, Înalta Curte găseşte potrivit să remarce că deşi reclamantul, în cuprinsul cererii de recurs, afirmă că şansele sale de câştig erau foarte ridicate, argumentele care susţin aceste aserţiuni nasc îndoieli cu privire la corectitudinea lor, câtă vreme în primul proces prima instanţă cercetase contestaţia reclamantului pe fondul ei şi o respinsese ca neîntemeiată.

A existat, aşadar, o analiză pe fondul ei a deciziei nr. 325/14.11.2013 emisă de către angajator, abia instanţa de apel reţinând tardivitatea contestaţiei contra acesteia.

Întrucât în calea de atac a recursului nu se poate face o analiză a fondului cauzei, controlul exercitat de instanţa de recurs trebuind să se păstreze în limitele impuse cu forţă obligatorie prin dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate răspunde susţinerilor făcute de reclamant în cuprinsul cererii de recurs prin care tinde la a obţine o analiză pe fondul lor a pretenţiilor sale de despăgubire, propunând verificări ale unor chestiuni de fapt (sub aspectul certitudinii şi întinderii prejudiciului) care sunt specifice exclusiv judecăţii în primă instanţă şi/sau în apel, însă nu şi celei din recurs.

Conchizând, apreciază Înalta Curte că nu pot fi identificate cauze de nelegalitate a deciziei recurate, în sensul că instanţa de apel ar fi interpretat sau aplicat greşit norme de drept material incidente, astfel încât să poată fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referirea pe care instanţa de apel o face la dispoziţiile art. 1532 C. civ.. pentru a evoca exigenţa privitoare la caracterul cert al prejudiciului nu este, în sine, eronată, câtă vreme modalitatea de înţelegere a noţiunii de "certitudine" a prejudiciului stabilită principial prin acest text de lege poate fi, la nivel general şi în reperele ei majore, luată în considerare nu doar în cazul răspunderii civile contractuale, ci, printr-un împrumut întemeiat pe argumentul de analogie, ci şi în cazul răspunderii civile delictuale.

În fine, este nefondat şi motivul de recurs prin care se afirmă, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a greşit soluţionarea motivului de apel referitor la încălcarea contradictorialităţii de către tribunal, în condiţiile în care acesta din urmă nu a pus în discuţia părţilor (în concret a reclamantului) aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Sub acest aspect, Înalta Curte se mărgineşte la a preciza că atâta vreme cât instanţa de apel a dezavuat acest argument al primei instanţe, oferind o altă motivare a respingerii acţiunii, reclamantul nu a suferit, în concret, nicio vătămare procesuală, astfel încât să poată fi angajată, în baza art. 174 şi 175 C. proc. civ., nulitatea deciziei date în apel.

Critica nu era, de altfel, întemeiată nici pe fondul ei, referirea la principiul separaţiei puterilor în considerentele hotărârii primei instanţe având doar valoarea unui simplu argument cu privire la care prima instanţă a apreciat că este impus de soluţia dată acţiunii, fără a se putea considera că este vorba despre o chestiune de drept cu adevărat nouă, cu privire la care exigenţele asociate dreptului la un proces echitabil să pretindă punerea ei în discuţia prealabilă a părţilor.

În ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. aceasta a fost afirmată doar formal de către reclamant, lipsind o veritabilă motivare care să îi ofere consistenţa juridică specifică unui motiv de recurs.

Faţă de toate cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1425A din 2 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2022.