Recovery of donated sports facilities and legality of revoking operational management right under Civil Code Article 869

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea înregistrată la 22 august 2016, pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Caransebeş, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeş şi Primarul Municipiului Caransebeş solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, pârâţii să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilele înscrise în CF x Caransebeş, respectiv nr. top. x şi nr. top. xde sub A. 1.1, teren de fotbal, pistă de atletism, tribună spectatori, centrală termică, construcţie cu vestiare, magazii, sală de sport, amenajamente sportive edificate pe imobilul teren de sport la Gheţari în suprafaţă de 23.107 m.p. de sub A.1 aparţinând municipiului Caransebeş. A solicitat să se dispună ca, la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa, radierea dreptului pârâtului greşit intabulat în favoarea acestuia în CF x Caransebeş şi înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilelor de sub Al respectiv nr. top. x şi nr. top. x teren de sport la Gheţari în suprafaţă de 23.107 m.p. şi a construcţiilor de sub A. 1.1: teren de fotbal, pistă de atletism, tribună spectatori, centrală termică, construcţie cu vestiare, magazii, sală de sport, în favoarea reclamantei. A mai solicitat să se dispună înscrierea în CF x Caransebeş a construcţiilor intabulate iniţial sub A. 1.1 în CF x Caransebeş, respectiv nr. top. x reprezentând teren handbal, teren volei şi tenis, omise cu ştiinţă de pârât la transcrierea acestui imobil în CF x Caransebeş şi să se constate nelegalitatea următoarelor hotărâri: H.G. nr. 532/2002, HCL nr. 279/30.11.2010, HCL nr. 26/31.01.2012, HCL nr. 119/27.04.2012, ultimele trei emise de Consiliul Local al Municipiului Caransebeş; s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 4 aprilie 2018, instanţa a dispus introducerea în cauză a Guvernului României în calitate de pârât (în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002).

Prin încheierea din 16 mai 2018 a dispus introducerea în proces şi a pârâţilor Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

2. Sentinţa pronunţată, în primă instanţă, de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1048 din 10 iulie 2019, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de A. în contradictoriu cu pârâţii. A respins excepţiile de nelegalitate a hotărârilor nr. 279/2010, nr. 26/2012 şi 119/2012, invocate de reclamantă. A respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României, invocată de pârâtă. A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ridicată de pârâtă şi excepţia inadmisibilităţii cererii de radiere a dreptului de proprietate intabulat în favoarea pârâtei în CF x Caransebeş, invocată de pârât. A dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.600 RON, reprezentând onorariu apărător ales al pârâtei.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta A..

3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 254 din 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul promovat, a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a admis excepţia de nelegalitate a HCL nr. 26/31.01.2012 în ceea ce priveşte modificarea Anexei "Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al mun. Caransebeş", anexa 2, poz. 59. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Caransebeş, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeş şi Primarul Municipiului Caransebeş în sensul că a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilele - construcţii înscrise în CF x Caransebeş, cu nr. top. x şi nr. top. x, sub Al. l., constând în teren de fotbal, pistă de atletism, tribună spectatori, Centrală termică, Construcţie cu vestiare, Magazii, sală de sport. A dispus radierea din CF x Caransebeş a dreptului de proprietate al Municipiului Caransebeş cu privire la imobilele construcţii cu nr. top. x şi nr. top. x, sub Al. l. constând în teren de fotbal, pistă de atletism, tribună spectatori, Centrală termică, Construcţie cu vestiare, Magazii, sală de sport, concomitent cu înscrierea în aceeaşi carte funciară cu privire la aceleaşi imobile a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei. A dispus înscrierea în cartea funciară nr. x Caransebeş a dreptului de proprietate asupra construcţiilor constând în teren de handbal, teren volei şi tenis asupra top. x în favoarea reclamantei. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată şi a menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, aceeaşi instanţă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale şi a îndreptat eroarea materială, atât din cuprinsul, cât şi din dispozitivul deciziei civile nr. 254 din 22.12.2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, în sensul consemnării corecte, după cum urmează:

"dispune înscrierea în cartea funciară nr. x Caransebeş a dreptului de proprietate asupra construcţiilor constând în teren de handbal, teren volei şi teren de tenis asupra top x în favoarea reclamantei.’’

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva hotărârii din apel au promovat recurs reclamanta A. şi pârâţii Municipiul Caransebeş, Consiliul Local al Municipiului Caransebeş şi Primarul municipiului Caransebeş.

4.1. Criticile reliefate de reclamanta A. în recursul său sunt, în esenţă, următoarele.

Instanţa de apel a pronunţat hotărârea, în parte, cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 869 C. civ., respingând, ca neîntemeiat, motivul de apel al reclamantei referitor la cererea de admitere a excepţiei de nelegalitate a HCL Caransebeş nr. 119/27.04.2012;

Se relevă că, prin hotărârea atacată cu excepţia de nelegalitate, Consiliul Local Caransebeş a dispus radierea dreptului de administrare operativă al reclamantei cu privire la terenul de sub construcţiile aflate în proprietatea acesteia. Radierea dreptului de administrare s-a dispus de un alt organ decât cel care a instituit acest drept.

Curtea de Apel Timişoara a menţionat, în considerentele deciziei atacate, faptul că dreptul de administrare în favoarea Complexului CFR Caransebeş a fost instituit prin Decizia Consiliului Popular al Judeţului Caraş-Severin nr. 425/12.04.1978 şi a reţinut că instanţa poate analiza actul de revocare doar din punct de vedere al legalităţii acestuia şi nu al oportunităţii, acest din urmă aspect intrând în sfera prerogativelor autorităţii publice care a dispus revocarea. În acest context, Curtea a reţinut că dreptul de administrare a fost instituit doar din iniţiativa autorităţii locale competente în anul 1978, fără a exista o convenţie a părţilor cu privire la acest drept, ceea ce îngăduie, potrivit art. 869 C. civ., autorităţii locale competente să controleze exercitarea dreptului de administrare, respectiv consiliului local, să denunţe unilateral dreptul de administrare ce vizează un bun aflat în patrimoniul acestuia.

Instanţa de apel a făcut trimitere la prevederile art. 869 C. civ., în conformitate cu care dreptul de administrare încetează prin actul de revocare emis în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit, însă a făcut abstracţie totală şi nu a observat că între organul care a instituit acest drept de administrare şi organul care l-a revocat nu există identitate. A pierdut din vedere că revocarea dreptului de administrare de către o altă instituţie este un motiv de nelegalitate a acestei hotărâri, deoarece a fost emisă de un organ fără competenţă funcţională în acest sens.

Recurenta a solicitat în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care apreciază că se încadrează criticile formulate, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei instanţei de apel şi trimiterea pricinii, spre rejudecare, în vederea admiterii motivului de apel al reclamantei vizând soluţionarea excepţiei de nelegalitate a H.C.L. Caransebeş nr. 119/27.04.2012, cu consecinţa revenirii dreptului de administrare operativă asupra imobilelor din CF x Caransebeş, nr. top. x în patrimoniul acesteia.

4.2. Criticile expuse de recurenţii pârâţi Municipiul Caransebeş, Consiliul Local al Municipiului Caransebeş şi Primarul municipiului Caransebeş sunt următoarele.

Recurenţii învederează că instanţa de apel nu a dat curs solicitării de trimitere a pricinii, spre rejudecare, tribunalului în cazul schimbării soluţiei cu privire la inadmisibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002 şi cu privire la excepţia de nelegalitate a hotărârilor de consiliu local. Cum prima instanţă nu a soluţionat fondul acestor excepţii, iar Curtea de Apel a soluţionat direct, pe fond, excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002 şi a HCL nr. 279/30.11.2010, HCL nr. 26/31.01.2012 şi HCL nr. 119/27.04.2012 ale municipiului Caransebeş, apreciază că se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Relativ la excepţia de nelegalitate a HCL nr. 26/31.01.2012, recurenţii susţin că excepţia a fost admisă greşit. În soluţionarea acesteia, instanţa de apel nu a avut în vedere că repunerea în discuţie a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile şi drepturile fundamentale şi contravine practicii CEDO şi Curţii de Justiţie de la Luxemburg, pronunţate în situaţii juridice similare, cu atât mai mult cu cât, în privinţa actelor administrative individuale, admiterea excepţiei de nelegalitate produce aceleaşi efecte, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului respectiv.

Curtea de apel a ignorat că nelegalitatea actului administrativ trebuia analizată raportat la data emiterii acestuia şi nu la data analizării excepţiei. A considerat că hotărârea ar fi nelegală pentru că UAT Municipiul Caransebeş nu ar fi deţinut dreptul de proprietate asupra bunului trecut în domeniul public în condiţiile în care, la data emiterii hotărârii de consiliu local, municipiul Caransebeş deţinea dreptul de proprietate asupra bunului, iar odată ce acesta a fost transferat în domeniul public devin operante prevederile art. 861 alin. (1) din C. civ., care stipulează că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.

Afirmă recurenţii că la data emiterii HCL în cauză, UAT Municipiul Caransebeş deţinea în mod legal dreptul de proprietate asupra construcţiilor, contractul de donaţie fiind anulat numai prin intermediul sentinţei civile nr. 441/08.02.2013, pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. x/2011, aşadar, legalitatea actului administrativ trebuia verificată raportat la situaţia juridică şi la prevederile legale în vigoare la data emiterii acestuia.

Se mai susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere că, indiferent de soluţia dată asupra excepţiei de nelegalitate asupra HCL nr. 26/31.01.2012, terenul pe care sunt amplasate construcţiile care fac obiectul cauzei, este şi va rămâne în domeniul public al Municipiului Caransebeş. Intimata reclamantă nu are vreun drept asupra terenului, astfel că nu poate ocupa un teren ce este domeniu public.

O altă critică se referă la greşita aplicare a prevederilor art. 579 C. civ., prin înlăturarea susţinerilor pârâtei UAT Municipiul Caransebeş cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor. Prima instanţă a notat, corect, că UAT Municipiul Caransebeş este un proprietar de bună-credinţă şi a efectuat lucrări de reconstrucţie, amenajare şi finalizare a reparaţiilor imobilelor în discuţie. Aceste amenajări, consolidări, renovări care au fost efectuate cu avansarea unor importante sume de bani au sporit considerabil valoarea imobilelor asupra cărora se poartă prezentul litigiu, nefiind simple reparaţii cum eronat a susţinut intimata - reclamantă.

Au menţionat recurenţii că au investit o sumă consistentă în reconstrucţia clădirilor care se aflau într-o stare avansată de degradare, fiind improprii folosirii conform destinaţiei lor. Cum anterior investiţiilor aceste construcţii nu puteau fi utilizate conform destinaţiei acestora şi nici pentru alte activităţi conexe, precum şi faptul că investiţiile au crescut, în mod exponenţial, valoarea construcţiilor revendicate de către reclamantă, apreciază că acţiunea acesteia este neîntemeiată, înrucât nu mai există identitate între construcţiile aflate, iniţial, în proprietatea reclamantei şi cele prezente, a căror revendicare o solicită aceasta.

Recurenţii au solicitat, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în principal. În subsidiar, au cerut casarea hotărârii, reţinerea pricinii spre rejudecare şi respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, a formulat întâmpinare la cele două recursuri, invocând pe cale de excepţie lipsa calităţii sale procesuale pasive raportat la atribuţiile pe care le deţine în exercitarea funcţiilor sale, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 34/2009.

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei a depus întâmpinare în ce priveşte ambele recursuri, solicitând instanţei de recurs să constate că, în cauză, prin actele procesuale întocmite, nu au fost formulate pretenţii faţă de acesta.

Intimata reclamantă A., prin întâmpinare, a susţinut că recursul pârâţilor trebuie anulat, în principal, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, trebuie respins, ca nefondat.

Intimaţii pârâţi Municipiul Caransebeş, Consiliul Local al Municipiului Caransebeş şi Primăria Caransebeş, prin întâmpinare, au adus argumente pentru respingerea pe fond a recursului reclamantei şi au cerut obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile promovate împotriva deciziei curţii de apel şi a fixat termen pentru judecata acestora la 14 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Cu caracter preliminar, Înalta Curte va avea în vedere, în considerarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. şi în lipsa exercitării unui apel incident, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, la acest moment procesual, nu mai poate fi supusă examinării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat de pârâţii Municipiul Caransebeş prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeş şi Primarul Municipiului Caransebeş este nefondat, iar, în privinţa recursului declarat de reclamanta A. va constata temeinicia acestuia, urmând a fi avute în vedere următoarele considerente:

Întrucât în cuprinsul recursului declarat de pârâţii Municipiul Caransebeş prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeş şi Primarul Municipiului Caransebeş sunt formulate critici de nelegalitate care tind la respingerea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs susţinute de pârâţi, soluţie impusă de efectele pe care criticile de nelegalitate evocate de aceştia le pot produce asupra deciziei recurate.

I. Astfel, susţinând motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâţii au invocat nelegalitatea deciziei recurate pe motiv că instanţa de apel, în mod greşit, nu a trimis cauza spre rejudecare, potrivit solicitării formulate, în contextul în care a procedat la schimbarea soluţiei cu privire la soluţia de inadmisibilitate a invocării excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002 şi cu privire la excepţia de nelegalitate privind hotărârile consiliului local.

Înalta Curte constată că, deşi susţinerea recurenţilor-pârâţi se circumscrie cazului de casare evocat, critica formulată nu este întemeiată.

Relativ la soluţiile care pot fi adoptate de instanţa de apel, art. 480 (3) teza a II-a C. proc. civ. prevede posibilitatea instanţei de apel de a dispune anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat, în mod expres, luarea acestei măsuri, prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Aşadar, norma legală atrage soluţia de admitere a apelului şi de anulare a hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau unei instanţe egale în grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie teritorială, atunci când prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, precum şi atunci când judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, dacă părţile au solicitat expres luarea acestei măsuri, prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Contrar susţinerilor recurenţilor, astfel cum rezultă din cuprinsul întâmpinării depuse de pârâţii-intimaţi, în ciclul procesual al apelului, reiese că aceştia au solicitat a se dispune "respingerea apelului ca netemeinic şi nefondat (...)", nefiind formulată nicio solicitare de natura celei evocate în cuprinsul motivului de recurs analizat.

Aşadar, în contextul în care intimaţii-pârâţi nu au solicitat trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, pentru cazul în care ar fi incidente ipotezele de nelegalitate reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că, instanţa de apel, procedând la anularea hotărârii atacate, ca efect al admiterii apelului reclamantei, nu putea dispune trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, drept pentru care a procedat corect la rejudecarea în fond a cauzei.

Mai mult, chiar şi în ipoteza în care recurenţii-pârâţi ar fi solicitat, prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare - ipoteză care nu se confirmă potrivit argumentelor evocate în precedent - soluţia anulării hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe nu putea fi adoptată de către instanţa de apel, întrucât Tribunalul Caraş Severin, prin sentinţa civilă nr. 1048/10.07.2019, respingând excepţiile de nelegalitate a actelor administrative contestate, a abordat, în considerentele hotărârii, situaţia juridică atât cu privire la inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, cât şi cu privire la fondul excepţiei de nelegalitate a actelor administrative atacate.

În acest sens, instanţa de apel reţine, în cuprinsul deciziei pronunţate, cu referire la H.G. nr. 532/2002, că "tribunalul a abordat în considerente aspecte care ţin de fondul excepţiei de nelegalitate. În acest sens, prima instanţă a apreciat că hotărârea de guvern incriminată a respectat dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii acesteia, că actul de atestare a bunurilor aparţinând domeniului public local nu creează drepturi noi, nu stabileşte şi nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective şi nu este de natură a vătăma vreun drept".

Aşadar, nici din această perspectivă, cazul de casare evocat nu este întemeiat.

Relativ la HCL nr. 26/31.01.2012, printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a admis greşit excepţia de nelegalitate a actului administrativ în raport de data emiterii acestuia, ceea ce conduce la repunerea în discuţie, repetat şi fără limită de timp, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual.

Susţinerea recurenţilor este nefondată, întrucât excepţia de nelegalitate a fost invocată în privinţa unui act administrativ cu caracter individual emis ulterior Legii nr. 554/2001, voinţa legiuitorului fiind aceea de a reglementa posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate, inclusiv pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 (forma iniţială a legii), instituind această posibilitate prin norme de procedură, inclusiv în cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut corect, în conformitate cu doctrina şi practica judiciară, dar şi prin trimitere la Legea nr. 262/2007, că excepţia de nelegalitate este recunoscută ca un mijloc de apărare utilizat de parte, în cadrul unui proces, prin care urmăreşte neluarea în considerare a unui act administrativ, la pronunţarea soluţiei de către instanţa de judecată.

Sub aspectul examinat, este de semnalat că, şi în expunerea de motive a Legii nr. 262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ se arăta faptul că textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2001 este "foarte clar, cercetarea legalităţii unui act administrativ se face oricând, ceea ce înseamnă că nu are relevanţă data emiterii acestuia". Mai mult chiar, voinţa legiuitorului în sensul posibilităţii de invocare a excepţiei de nelegalitate inclusiv pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este reliefată de dispoziţiile art. III din Legea nr. 262/2007, prin care se instituie un caz special de revizuire a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în baza Legii nr. 554/2004 pentru situaţiile în care excepţia de nelegalitate a fost respinsă, ca inadmisibilă, urmare a interpretării în sensul că excepţia nu poate fi invocată pentru actele administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, pe care legiuitorul a considerat-o neconformă voinţei sale.

Chiar şi în contextul normativ expus, controversa jurisprudenţială în legătură cu posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate cu privire la un act administrativ cu caracter individual, adoptat sau emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a fost clarificată prin Decizia nr. 9/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, fiind statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, că "excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi cu privire la actele administrative cu caracter individual adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004".

Cum statuările obligatorii ale instanţei supreme în dezlegarea problemei de drept sunt aplicabile şi litigiului pendinte, se constată că, în raport de dispoziţiile art. 517 alin. (3) C. proc. civ., susţinerile recurenţilor se vădesc a fi lipsite de temei.

Soluţia dată excepţiei de nelegalitate a HCL nr. 26/31.01.2012 a fost criticată de recurenţi şi justificat de împrejurarea că, la data emiterii actului contestat, municipiul Caransebeş avea un drept de proprietate asupra bunului, de vreme ce, la acel moment, contractul de donaţie nu era anulat, astfel că bunurile se aflau în regim de proprietate publică.

Se observă că prin HCL nr. 26/31.01.2012 s-a dispus includerea în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al municipiului Caransebeş imobilele care au format obiectul contractului de donaţie autentificat sub nr. x/14.12.2010 prin care A., în calitate de proprietar al imobilului, înscris în CF nr. x Caransebeş, cu nr. topo cu nr. top. x constând în teren de fotbal, pistă atletism, tribune spectatori, teren antrenament, teren handbal, teren volei şi tenis, centrală termică, construcţie cu vestiare, magazii, sală de sport de sub A1.1, dobândit prin achiziţie proprie, conform B3.1, a donat în întregime acest imobil Municipiului Caransebeş, prin Consiliul Local al Municipiului.

La baza contractului de donaţie s-a aflat Hotărârea Adunării Generale a Asociaţiei Sportive Municipale Fotbal Caransebeş din 27.10.2010, hotărâre prin care s-a aprobat, printre altele, transmiterea activului patrimonial înscris în C.F. nr. x Caransebeş, nr. top. x, în favoarea Municipiului Caransebeş prin Consiliul Local Caransebeş.

Anterior emiterii hotărârii de consilui local, ce constituie obiectul examinării, pe rolul instanţelor judecătoreşti se aflau înregistrate solicitările reclamantei de anulare a Hotărârii Asociaţiei Sportive Municipale Fotbal Caransebeş din 27.10.2010 şi a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/14.12.2010.

Prin sentinţa civilă nr. 2401/4.11.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Judecătoria Caransebeş a anulat Hotărârea Asociaţiei Sportive Municipale Fotbal Caransebeş din 27.10.2010, care a stat la baza încheierii contractului de donaţie, sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia.

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 441/08.02.2013 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. x/2011, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie.

Or, în Anexa "Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al municipiului Caransebeş", la Hotărârea Consiliului Local Caransebeş nr. 26/2013 a fost inclus un imobil în privinţa căruia s-a constatat, prin hotărâre judecătorească, nulitatea absolută a titlului de proprietate a municipiului Caransebeş. Cum actul juridic a fost desfiintat, efectele nulităţii se produc ex tunc, ceea ce semnifică că actul încheiat apare ca şi când nu a existat vreodată.

În contextul expus şi având în vedere efetul juridic al nulităţii operate în privinţa actului contestat, Înalta Curte reţine că nu există temei legal pentru care HCL nr. 26/2012 să supravieţuiască titlului constituit Municipiul Casansabeş, titlu găsit nul. Aşadar, aplicabilitatea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, în conformitate cu care desfiinţarea actului principal (pentru cauză de nulitate) va atrage, datorită legăturii lor juridice, desfiinţarea actului subsecvent încheiat în baza celui dintâi, a fost corect reţinută de instanţa de apel, prin decizia recurată.

Printr-un alt motiv de recurs, pârâţii au arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că (indiferent de soluţia dată excepţiei de nelegalitate asupra HCL nr. 26/31.01.2012) terenul, pe care sunt amplasate construcţiile litigioase, este şi va rămâne în domeniul public al municipiului Caransebeş, iar intimata-reclamantă nu deţine niciun titlu asupra terenului.

Susţinerile recurenţilor nu pot fi primite.

Reclamanta-intimată A. a deţinut în proprietate construcţiile litigioase până în anul 2010 când, prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x/14.12.2010, imobilele au trecut în proprietatea municipiului Caransebeş.

Relativ la terenul de sub construcţii, antecesoarea reclamantei A. a deţinut un drept de administrare operativă, potrivit deciziei nr. 69/13.02.1978 şi nr. 425/12.04.1978 ale Consiliului Popular al Judeţului Caraş-Severin, ce îi permitea folosirea terenului respectiv.

Ulterior perfectării contractului de donaţie încheiat între A. şi Municipiul Caransebeş, prin Consiliul Local Caransebeş şi ca efect al trecerii construcţiilor donate în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, dreptul de administrare operativă, instituit în anul 1978, a fost revocat prin HCL Caransebeş nr. 119/27.04.2012, sens în care s-a dispus şi radierea dreptului de administrare operativă a reclamanţei, acest din urmă act juridic formând obiectul prezentului dosar şi constituind obiect al criticilor evocate în cuprinsul recursului declarat de reclamantă, ce urmează a fi examinat.

Sub un ultim aspect, recurenţii-pârâţi au susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 579 C. civ. în ceea ce priveşte solicitarea privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor. S-a pretins că lucrările la imobilele în litigiu reprezintă nu numai o sporire a valorii acestora, ci o reconstruire integrală a bunurilor şi, întrucât nu mai există identitate între construcţiile aflate iniţial în proprietatea reclamantei şi cele actuale, realizate de recurenţi, rezultă că lucrările efectuate conduc la dobândirea proprietăţii, prin construire, de către municipiul Caransebeş.

Înalta Curte constată că, deşi critica se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile formulate nu sunt întemeiate.

Susţinerea recurenţilor vizează un caz de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor litigioase pe care de accesiune imobiliară artificială.

În privinţa acestor susţineri, Curtea de Apel a reţinut, urmare a examinării raportului de expertiza tehnică în construcţii efectuat în cauză, că pârâţii-intimaţi au realizat o serie de lucrări noi, constând în: casa poartă, loja din tribună, zugrăveli, vopsitorii şi pardoseli la încăperile de la parter de sub tribună. Aceste lucrări au fost calificate de instanţa de apel ca fiind lucrări de renovare şi înteţinere a imobilului şi nu lucrări care ar fi condus la o reconstrucţie totală a imobilelor.

În circumstanţele factuale reţinute şi având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 441/08.02.2013 a Judecătoriei Caransebeş, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie prin care reclamanta, în calitate de donator, a transmis activului patrimonial înscris în C.F. nr. x Caransebeş, nr. top. x, în favoarea Municipiului Caransebeş, Curtea de Apel a concluzionat că pârâţii nu îndeplinesc condiţiile unui dobânditor de bună credinţă, întrucât actul de dobândire a fost unul cu titlu gratuit şi că nu le sunt aplicabile nici dispoziţiile legale referitoare la accesiunea imobiliară artificială, astfel încât deţin imobilele litigioase fără niciun titlu legal, urmare a faptului că bunurile au revenit în patrimoniul donatarului.

Aşadar, având în vedere situaţia de fapt stabilită în cauză pe baza examinării şi evaluării probatoriului administrat (ce nu mai poate fi reapreciată în acest stadiu procesual, dată fiind structuara actuală a recursului), Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 579 C. civ. referitoare la accesiunea imobiliară artificială nu pot constitui fundament al solicitării formulate în cauză de pârâţi, de vreme ce, în circumstanţele cauzei, a fost stabilit că lucrările efectuate de Municipiul Caransebeş au reprezentat lucrări de renovare, ce nu au atribuit o configurare şi identitate nouă construcţiilor ce fuseseră edificate de reclamantă pe terenul asupra căruia, la acel moment, avea atribuit un drept de administrare operativă.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivelor de recurs înscrise în art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi reţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de de pârâţii Municipiul Caransebeş prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeş şi Primarul Municipiului Caransebeş.

II. Recursul declarat de reclamanta A. se vădeşte a fi fondat şi urmează a fi admis, având în vedere următoarele considerente:

Susţinând motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a criticat decizia atacată, justificat de faptul că instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 869 C. civ.. S-a arătat, pe de o parte, că instanţa de apel, în mod nelegal, nu a observat că revocarea dreptului de administrare a fost efectuată de un altă instituţie decât cea care a instituit acest drept. Pe de altă parte, instanţa de apel nu a analizat, în sensul art. 869 C. civ., dacă există vreun interes public pentru a se dispune revocarea dreptului de administrare

Critica recurentei se vădeşte a fi întemeiată.

În privinţa exerciţiului dreptului de administrare, art. 868 alin. (1) C. civ. statuează că acest drept "aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local".

Relativ la autorităţile competente să constituie dreptul de administrare, art. 867 alin. (1) prevede că:

"dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol "autorităţile prevăzute la alin. (1) controlează modul de exercitare a dreptului de administrare

Or, câtă vreme, la data emiterii HCL nr. 119/27.04.2012 imobilele se aflau în domeniul public al municipiului Caransebeş, se poate concluziona că autoritatea publică locală are prerogativa de a controla modul de exercitare a dreptului de administrare, sub aspectul corectitudinii şi legalităţii exercitării acestuia, dar şi prerogativa de a denunţa unilateral dreptul de administrare, dacă interesul public o impune.

Într-adevăr, ca modalitate de stingere a dreptului de administrare, art. 869 C. civ. prevede posibilitatea ca dreptul de administrare să înceteze, prin actul de revocare emis, în condiţiile legii, dacă interesul public o impune.

Aşadar, textul normativ impune, drept condiţie a revocării, ca interesul public să impună acest lucru. Aşadar, condiţia legală presupune ca titularul dreptului de administrare să nu îşi exercite drepturile şi să nu îşi îndeplinească obligaţiile născute din actul de transmitere.

În cauză, dreptului de administrare operativă asupra terenului a fost instituit, prin deciziile nr. 69/1978 şi nr. 425/1978 ale Consiliului Popular al Judeţului Caraş-Severin, în considerarea construcţiilor antecesoarei recurentei. La data emiterii HCL nr. 119/27.04.2012, construcţiile litigioase se aflau, în baza contractului de donaţie, în proprietatea municipiului Caransebeş. Cum dreptul de proprietate asupra acestor imobile a reintrat în patrimoniul recurentei-reclamante, urmare a desfiinţării titlului de proprietate a Municipiului Caransebeş, se impunea ca instanţa de apel să verifice, în conformitate cu cerinţele art. 869 C. civ., dacă dreptul de administrare operativă asupra terenului pe care sunt amplasate construcţiile reclamantei se impunea a fi desfiinţat, justificat de existenţa unui interes public.

Or, fiind vorba de necesitatea examinării unei condiţii impuse de art. 869 C. civ., care nu poate fi realizatată în raport de structura căii de atac a recursului, urmează ca, în raport de cele statuate prin prezenta decizie, instanţa de apel să examineze susţinerile reclamantei evocate în cuprinsul cererii de apel, reiterare în recurs, care supun dezbaterii elemente de fapt relevante în verificarea modului de soluţionare a excepţiei de nelegalitate a HCL Caransebeş nr. 119/2012 prin care s-a dispus radierea dreptului de administrare operativă directă conferit antecesoarei recurentei-reclamante.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea dispoziţiilor de drept material şi în lipsa valorificării tuturor elementelor necesare pentru stabilirea completă a situaţiei de fapt, se va reţine nelegalitatea deciziei atacate, drept pentru care, în baza art. 496 şi art. 497 cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 254 din 22 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Drept urmare, va dispune casarea, în parte, a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curţi de apel, care va avea în vedere cele mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Caransebeş prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Caransebeş şi Primarul Municipiului Caransebeş împotriva deciziei civile nr. 254 din 22 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare numai în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Hotărârii H.C.L. Caransebeş nr. 119/27.04.2012, aceleiaşi curţi de apel.

Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2022.