Liability of a public official for financial misconduct based on the res judicata effect of Court of Accounts findings and the admissibility of appeal after remand for re-judgment

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 7 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Giarmata, prin primar şi Primarul Comunei Giarmata, au chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 306.245,67 RON către bugetul local al comunei Giarmata şi a accesoriilor acestei sume (penalităţi, beneficii nerealizate şi dobândă legală) calculate de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea integrală.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin Decizia nr. 90 din 8 octombrie 2012 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi Timiş, precum şi a actelor premergătoare acesteia, respectiv procesul-verbal de constatare şi raportul de audit financiar nr. x din 12 septembrie 2012, întocmite de către controlorii financiari ai Curţii de Conturi - Camera de Conturi Timiş, s-a constatat şi reţinut în sarcina pârâtului A., primarul în funcţie, în calitatea sa de ordonator principal de credite, că a prejudiciat bugetul local al comunei cu suma totală de 306.245,67 RON, suma fiind compusă din plata cumulată a următoarelor lucrări:

- lucrări nerealizate în fapt, reprezentând obiectivul 001 1 strada x, deviz Morii Trotuare, în valoare de 3.296,34 RON;

- obligaţii de plată nedatorate de entitatea auditată în sumă de 51.370,12 RON, urmare a nerespectării preturilor din oferta financiară, însuşite de achizitor;

- plata sumei de 251.743,73 RON, peste valoarea din propunerea financiară.

S-a arătat că UAT Comuna Giarmata a contestat actele de control întocmite de către controlorii financiari ai Curţii de Conturi, prin contestaţia înregistrată la Curtea de Conturi sub nr. x din 31 octombrie 2012, emiţându-se încheierea nr. 28 din 9 noiembrie 2012. Ulterior, cauza a fost soluţionată definitiv prin sentinţa civilă nr. 1010 din 21 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, irevocabilă prin decizia civilă nr. 8303 din 10 octombrie 2014, în sensul menţinerii actelor de control ca temeinice şi legale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.

La 26 octombrie 2015, reclamanţii au învederat instanţei că temeiul de drept al acţiunii îl constituie art. 1357-1371 din noul C. civ., coroborate cu art. 219 şi art. 221 C. civ.; art. 84 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999, coroborate cu art. 85 din Legea nr. 188/1999.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 470/PI din 11 aprilie 2017, Tribunalul Timiş a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul A..

A respins acţiunea formulată de reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Comună Giarmata şi Primarul Comunei Giarmata împotriva pârâtului A..

Prin decizia civilă nr. 203 din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamata Unitatea Administrativ Teritorială Comună Giarmata, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1466/PI din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Timiş a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Giarmata şi Primarul Comunei Giarmata, în contradictoriu cu pârâtul A., şi în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 306.245,67 RON şi dobândă legală calculată pentru această sumă începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, 7 octombrie 2015, şi până la data plăţii integrale.

Au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, să plătească expertului B. suma de 4.550 RON, reprezentând 1/2 onorariu expertiză.

A fost obligat pârâtul să plătească expertului B. suma de 4.550 RON, reprezentând 1/2 onorariu expertiză.

Prin decizia civilă nr. 148 din 1 octombrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 1466/PI din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Timiş.

4. Recursul

4.1. Motivele de recurs

Împotriva deciziei nr. 148 din 1 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pârâtul A. a declarat recurs.

I. În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au fost formulate următoarele critici:

-Interpretarea dată de Curtea de Apel Timişoara normelor de procedură privitoare la interogatoriul unei părţi litigante este eronată, ceea ce constituie motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

S-a arătat că pârâtul a invocat în apel încălcarea de către tribunal a art. 14 alin. (5) C. proc. civ. coroborat cu art. 259 teza finală C. proc. civ., art. 22 alin. (6) şi art. 358 C. proc. civ. privind obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt şi de drept invocate şi de a se pronunţa asupra lor, art. 352 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. care obligau tribunalul să citeze pârâtul la interogatoriu şi, dacă lipsa la acel termen era nejustificată, putea să aplice art. 358 C. proc. civ.

Faptul că tribunalul nu a aplicat prevederile art. 358 C. proc. civ. nu acoperă încălcarea normelor procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii, având în vedere că pârâtul a fost lipsit de dreptul la apărare prevăzut la art. 13 C. proc. civ.

Absenţa pârâtului la termenele următoare nu trebuia să fie justificată, câtă vreme instanţa nu l-a mai citat la interogatoriu, iar dispoziţiile legale privind termenele în cunoştinţă nu sunt aplicabile procedurii interogatoriului;

-Au fost încălcate normele de procedură prevăzute de art. 22 alin. (6) raportat la art. 479 şi 482 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a tot ce s-a cerut prin apel şi nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Curtea de apel nu s-a pronunţat asupra temeiurilor de drept ale excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocate în faţa instanţei de rejudecare şi în motivele de apel, temeiuri substanţial diferite de cele asupra cărora s-a pronunţat tribunalul în primul ciclu procesual.

Pârâtul a invocat o altă excepţie a prescripţiei, întemeiată pe dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011. Excepţia iniţială a vizat prescripţia dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală cu care reclamanţii au sesizat instanţa şi în care au invocat expres temeiurile acesteia: art. 1357-1371 C. civ.

Asupra acestei excepţii, întemeiată pe art. 2500, art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) C. civ., Tribunalul Timiş s-a pronunţat, în primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 470 din 11 aprilie 2017.

Este cu totul eronată şi contrară realităţii motivarea curţii de apel, potrivit căreia incidenţa Deciziei nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de soluţionare a recursului în interesul legii ar fi fost pusă în discuţia părţilor în faţa tribunalului în primul ciclu procesual, când s-a pus problema stabilirii competenţei în funcţie de dispoziţiile Codului muncii.

Având în vedere că prin decizia civilă nr. 203 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru că tribunalul nu a pus în discuţia părţilor incidenţa Deciziei nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici excepţia inadmisibilităţii acţiunii în răspundere delictuală, atât instanţa de rejudecare, cât şi instanţa de apel erau obligate să se pronunţe asupra temeiurilor noi ale excepţiei prescripţiei;

-Curtea de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind neîntrunirea triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect necesară constatării autorităţii de lucru judecat a hotărârii de respingere a excepţiei iniţiale a prescripţiei, fapt ce constituie o încălcare gravă a normelor de procedură prevăzute de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. raportat la art. 479 şi art. 482 C. proc. civ.

Sentinţa civilă nr. 470/2017 pronunţată de Tribunalul Timiş nu are autoritate de lucru judecat cu privire la respingerea excepţiei pentru că a fost anulată în întregime prin decizia civilă nr. 203 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, astfel că nu există o hotărâre definitivă de respingere a excepţiei, iar prin decizia recurată Curtea nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei având un alt temei juridic decât cel avut în vedere de sentinţa anulată;

-Curtea de apel şi-a motivat decizia recurată în temeiul unor dispoziţii ce nu au fost invocate de către reclamanţi, fără a le pune în discuţia părţilor, încălcând prevederile art. 481 C. proc. civ. privind neagravarea situaţiei unei părţi în propria cale de atac.

În motivarea deciziei recurate au fost invocate dispoziţii din Ordinul nr. 1792/2020 al Ministrului Finanţelor şi din Legile nr. 273/2006, nr. 500/2002 şi nr. 215/2001. Însă tribunalul, în sentinţa pronunţată în rejudecare, nu a arătat niciuna din aceste norme legale şi, de altfel, nu a arătat niciun temei de drept material al sentinţei, astfel încât instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa asupra acestui motiv de apel şi, constatând că sentinţa apelată este nemotivată în drept, trebuia să o anuleze.

Depăşind limitele devoluţiunii apelului, Curtea a procedat la înlocuirea (completarea) motivelor sentinţei apelate, încălcând dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Înlăturarea unor considerente ale hotărârii atacate şi înlocuirea (completarea) lor de către instanţa de apel cu propriile considerente se poate face numai dacă apelul are ca obiect exclusiv considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept şi numai dacă instanţa admite calea de atac respectivă, cu păstrarea însă a dispozitivului hotărârii apelate. În speţă, pârâtul nu a promovat un astfel de apel, deci instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., agravând situaţia pârâtului în propria cale de atac. De asemenea, prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 13, 14, 22, 477, 479 şi 482 C. proc. civ., prevăzute sub sancţiunea nulităţii;

-Curtea de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care pârâtul a susţinut că art. 19.2 din contractul de executare de lucrări din 2007 a fost modificat prin voinţa părţilor contractante şi că actele adiţionale sunt şi au rămas valabile.

Motivarea Curţii, în sensul că indexarea preţului ar fi contrară clauzei din art. 19.2 din contract, nu constituie o pronunţare asupra motivului de apel menţionat;

II. În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost formulate următoarele critici:

-Decizia recurată nu cuprinde: motivele pentru care instanţa a menţinut soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011; motivele pentru care instanţa a înlăturat susţinerile cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale pentru o posibilă agravare a situaţiei reclamanţilor în rejudecare; motivele refuzului instanţei de a analiza îndeplinirea condiţiilor triplei identităţi pentru constatarea autorităţii lucrului judecat; motivele pentru care a ignorat argumentele privitoare la legalitatea modificării de către părţi a unui contract comercial şi a menţinerii validităţii actelor adiţionale; motivele de drept care permit instanţei de apel să indice, fără a pune în discuta contradictorie a părţilor, temeiurile de drept presupuse ale sentinţei Tribunalului.

De asemenea, s-a arătat că este nemotivată concluzia instanţei de apel potrivit căreia, prin rămânerea definitivă a actelor de constatare ale Curţii de Conturi, nu s-ar mai putea discuta legalitatea sau temeinicia acestora în prezentul proces;

-Curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 272 Codul muncii, sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, care, în speţă, şi-ar fi îndeplinit-o.

Fără a arăta temeiul de drept al soluţiei sale şi răsturnând sarcina legală a probei fără vreo motivare, instanţa a confirmat susţinerea tribunalului, potrivit căreia, deşi nu a fost parte în litigiul dintre reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Giarmata şi Camera de Conturi, totuşi angajatul (primarul-pârât) era obligat să facă dovada altei situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de judecată în acel dosar de contencios-administrativ şi de actele de control ale Curţii de Conturi.

Contrar deciziei criticate, reclamanţii, în calitate de angajatori, sunt aceia care au obligaţia de a dovedi atât prejudiciul, cât şi toate condiţiile răspunderii patrimoniale a salariatului prevăzute la art. 254 sau, după caz, art. 255 Codul muncii şi anume încălcarea sau neexecutarea de către salariat, singur sau împreună cu alte persoane, a obligaţiilor în legătură cu munca, vinovăţia lui/lor, legătura de cauzalitate dintre fapte şi prejudiciu;

-Curtea a omis să arate temeiurile de drept în baza cărora poate să stabilească existenţa şi întinderea prejudiciului exclusiv prin probe extrajudiciare, neopozabile pârâtului sau temeiurile care ar da o putere doveditoare prestabilită şi preferenţială actelor de control ale Curţii de Conturi sau unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în procese la care nu a fost parte şi în care nu a putut să formula nicio apărare, contrar dispoziţiilor exprese ale art. 272 Codul muncii, art. 14 alin. (6), art. 249 şi art. 264 C. proc. civ.

-Instanţa de apel nu a motivat în drept soluţia de a nu sancţiona nemotivarea în drept de către tribunal şi nici nu a arătat considerentele care i-ar permite să stabilească, direct în apelul pârâtului care a pierdut procesul, normele legale ce cuprind obligaţiile de serviciu încălcate de acesta.

Preluarea motivărilor din decizia Curţii de Conturi şi din hotărârile judecătoreşti pronunţate în alt dosar nu suplineşte obligaţia instanţei de fond a face propria sa motivare în drept, prevăzută expres de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi nici omisiunea de a aplica sancţiunea nulităţii hotărârii apelate pentru acest motiv;

-Decizia recurată cuprinde motive cel puţin aparent contradictorii.

Cauza acţiunii este abordată contradictoriu de instanţă - pe de o parte, se reţine că reclamanţii sunt cei care stabilesc cauza demersului lor judiciar, dar pe de altă parte, se arată că, având loc o recalificare a cauzei acţiunii, cu care reclamanţii au fost în mod expres de acord, acţiunea nu ar putea fi rejudecată sub toate aspectele generate de operaţiunea de recalificare.

Instanţa de apel a acordat, fără o motivare substanţială, o preponderenţă decisivă actelor de control ale Curţii de Conturi, pe care le consideră opozabile pârâtului, deşi ele nu au fost emise într-o procedură contradictorie cu acesta şi nici nu sunt probe administrate într-o procedură judiciară ori care să poată fi contestate printr-o cale de atac pusă de lege la dispoziţia pârâtului.

În acelaşi timp, fără a motiva clar şi detaliat, instanţa de apel a înlăturat toate concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, ceea ce face ca singura probă decisivă să rămână actele de control ale Curţii de Conturi.

Curtea nu a arătat motivele pentru care expertul ar fi trebuit să ignore acte juridice a căror validitate nu a fost contrazisă printr-o hotărâre judecătorească.

Printr-o motivare contradictorie, instanţa de apel a reţinut că hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesul dintre UAT Giarmata şi Curtea de Conturi sunt opozabile pârâtului, având putere de lucru judecat, deşi acesta nu a fost parte în proces. În acelaşi timp, nu consideră că sentinţa civilă nr. 194 din 30 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în procesul dintre executantul lucrărilor şi UAT Giarmata ar fi opozabilă acesteia ca parte în proces şi că ar dovedi că obligaţia de plată a lucrărilor a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească ca fiind temeinică şi legală.

III. În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost formulate următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 254 şi art. 255 Codul muncii, reţinând că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii patrimoniale a unui singur salariat.

Curtea de apel, cu o motivare expeditivă, a respins motivul de apel prin care apelantul a susţinut că unele faptele descrise ca fiind producătoare de prejudiciu nu au fost săvârşite de acesta sau nu numai de el. O astfel de abordare superficială a fost posibilă ca efect al înlăturării nemotivate a concluziilor raportului de expertiză contabilă şi acordării unei depline forţe probatorii actelor de control ale Curţii de Conturi.

Cu privire la suma de 3.296.43 RON, reprezentând contravaloarea unor pretinse lucrări neexecutate, este de reţinut că lucrările au fost executate, acceptate şi facturate în data de 30.04.2008, adică la 02.07.2008, când a început mandatul de primar al recurentului.

Raportul de expertiză arată că suma reprezintă contravaloarea lucrării "Trotuare" şi este inclusă în suma de 230.767,76 RON din factura nr. x/30.04.2008 emisă de executantul lucrărilor, la care sunt ataşate toate înscrisurile justificative.

Factura a fost acceptată de salariatul C. la data emiterii, pe baza actelor confirmate de dirigintele de şantier, astfel că, la 30.04.2008 s-a născut obligaţia de plată în sarcina beneficiarului lucrării UAT Giarmata.

Faptul că recurentul a ordonanţat plata în 23.11.2010 nu constituie altceva decât o operaţiune formală obligatorie câtă vreme obligaţia de plată luase naştere legal.

Aşadar, lucrarea a fost executată şi confirmată ca atare, iar obligaţia de plată s-a născut înainte de începerea mandatului de primar a recurentului, astfel că nu există o faptă care să-mi fie imputabilă.

Motivarea curţii de apel, în sensul că executarea lucrărilor nu era confirmată la data ordonanţării plăţii, ci doar la 18 noiembrie 2011, data recepţiei la terminarea lucrărilor, este complet greşită, fiind contrazisă de înscrisurile menţionate şi de constatările raportului de expertiză.

Cu privire la suma de 251.743,73 RON, sumă peste valoarea din propunerea financiară, este de reţinut că lucrarea contractată, în întregul ei a fost recepţionată cu Procesul-verbal de recepţie a lucrărilor din data de 18,11.2011, semnat de viceprimarul comunei, Troian, care a semnat şi confirmat şi factura nr. CMS x/23.11.2011 de 540.317,72 RON.

Obligaţia comunei de a plăti suma, pretinsă parţial prin acţiune de la recurent, a luat naştere fără participarea recurentului şi a fost, apoi stabilită prin sentinţa civilă nr. 194 din 30.03.2012 a Tribunalului Timiş.

Motivarea Curţii, potrivit căreia între prejudiciul pretins de reclamanţi şi actul de recepţie din 18.11.2011 nu ar exista vreo legătură este contrară realităţii. Dimpotrivă, factura acceptată de viceprimar pe baza procesului-verbal de recepţie şi a situaţiilor de lucrări confirmate de arhitectul-şef al comunei şi de dirigintele de şantier a dat naştere obligaţiei de plată a sumelor respective, motiv pentru care Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 194/2012, a şi admis cererea executantului lucrării de obligare la plată a UAT Giarmata.

Obligaţia de plată nu s-a născut ca efect al încheierii actelor adiţionale, ci ca efect al executării lucrărilor şi confirmării situaţiilor de lucrări.

Cu privire la suma de 51.370,12 RON, reprezentând diferenţe de preţuri faţă de oferta financiară ataşată contractului, este de subliniat că situaţiile de lucrări pentru factura nr. x/31.08.2009 sunt confirmate de dirigintele de şantier, precum şi, pentru preţurile înscrise în ele, de furnizorul materialelor, societatea "D." S.R.L.. Această confirmare constituie o dovadă a realităţii preţurilor practicate.

Actele adiţionale nr. x/13.11.2009 şi nr. y/21.10.2011 la Contractul de executare de lucrări nr. x/13.11.2007 au fost semnate, alături de recurent, în calitate de primar, şi de personalul de specialitate din subordine, care avea obligaţia de serviciu de a atesta atât corectitudinea preţurilor, cât şi legalitatea acelor acte. Nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 254 Codul muncii privind producerea unui prejudiciu angajatorului de către un singur salariat, ci ale art. 255 Codul muncii, care prevede modalităţile răspunderii conjuncte pentru cazul în care la producerea prejudiciului au concurat mai mulţi salariaţi.

Curtea de apel a încălcat sau a interpretat greşit normele de drept material prevăzute la art. 1270 si 1271 atin. 2 C. civ., respectiv la art. 969, 970 C. civ. din 1864. Potrivit acestor norme, contractul legal încheiat este legea părţilor, care sunt obligate să-1 respecte şi să-1 execute cu bună-credinţă. Modificarea contractului poate surveni ca efect al voinţei concordante ale părţilor sau din cauze permise de lege. Impreviziunea constituie, în anumite condiţii, o cauză care poate conduce la modificarea contractului fie prin acordul părţilor, fie printr-o hotărâre a instanţei de judecată competente.

În speţă, contractul nr. x/13.11.2007 a fost legal încheiat. Contractul, la epoca respectivă, avea natura unei obligaţii comerciale, definită expres ca atare de lege şi, de aceea, era suspus regulilor contractelor comerciale, diferite de regulile unor contracte administrative. Contrar motivării curţii de apel, contractul putea să fie modificat prin acordul părţilor, art. 21.1 prevăzând că "Părţile contractante au dreptul, pe durata îndeplinirii contractului, de a conveni modificarea clauzelor contractului prin act adiţional". Nicio clauză din contract nu era exclusă de la posibilitatea de a fi modificată.

Actul adiţional nr. x/13.11.2009, care prevede suplimentarea lucrărilor contractate şi majorarea preţului contractului cu contravaloarea lucrărilor suplimentare fost legal încheiat, el nefiind contrar clauzei inserate în art. 19.2 din contract, potrivit căreia "Preţul contractului nu se ajustează".

Or, prin contractarea unor lucrări suplimentare preţul vizat de contract pentru anumite lucrări nu a fost ajustat, ci, la preţul existent, s-a adăugat un alt preţ pentru alte lucrări. Prin urmare, părţile, convenind un preţ suplimentar, nu au încălcat nicio clauză contractuală, ci, dimpotrivă, au uzat de posibilitatea oferită de art. 21.1 din contract.

Actul adiţional din 21.10.2011 şi Minuta din 3.10.2011 sunt legal încheiate prin acordul de voinţă al părţilor de a ajusta, a adapta preţul contractului prin modificarea expresă a clauzei prevăzute la art. 19.2 din contract, modificarea fiind permisă de clauza inserată în art. 21.1 din contract.

Regulile impreviziunii au permis adaptarea preţului contractului, părţile arătând expres cauzele care impuneau ajustarea preţului: sistarea executării lucrărilor în diferite perioade de timp din cauza insuficienţei fondurilor în bugetul local, neplata unor lucrări, deteriorarea în timpul întreruperii lucrărilor a unora dintre lucrările executate şi creşterea substanţială, între data încheierii contractului şi data executării şi finalizării lucrărilor, a preţurilor la materiale şi la chiria utilajelor.

O interpretare şi aplicare corecte ale normelor de drept material în cauză ar fi trebuit să determine curtea de apel să constate că faptele recurentului au avut la bază acte juridice legal încheiate şi valabil încheiate şi că Ordinul nr. 1792/2002 al ministrului finanţelor publice a fost deplin respectat, aşa cum a constatat şi raportul de expertiză, operaţiunile incriminate având la bază acte legale, în formă scrisă, semnate de ordonatorul de credite.

Curtea de apel a încălcat sau a interpretat greşit normele de drept material prevăzute la art. 1246 si 1249 C. civ. privitoare ta nulitatea contractelor.

Atâta vreme cât nulitatea nu a fost constatată în mod legal, actele juridice sunt valabile şi trebuie executate.

Curtea de apel a încălcat grav aceste dispoziţii, lipsind de efecte actele adiţionale, deşi ele au fost valabil încheiate şi nu sunt desfiinţate.

Decizia nr. 17/2016, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile are relevanţă şi este perfect aplicabilă în cauză pentru că stabileşte principiul potrivit căruia un act administrativ, cum este decizia Curţii de Conturi, nu are puterea de a lipsi de efecte un contract a cărui nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii

Curtea de apel a încălcat sau a interpretat greşit normele de drept material prevăzute la art. 1531 C. civ. cu privire la existenta unui prejudiciu, element obligatoriu al răspunderii patrimoniale a salariaţilor, prevăzut la art. 254, 255 Codul muncii.

În speţă, contrar motivărilor curţii de apel, nu există un prejudiciu pentru că:

- lucrările la trotuare (despre care se susţine că nu ar fi fost executate) au fost, în realitate, executate;

- lucrările suplimentare, contractate prin Actul adiţional nr. x/2009, au fost şi ele executate integral şi au fost recepţionate, intrând, odată cu recepţionarea lor, în patrimoniul reclamanţilor. Lucrările, care au fost plătite cu sumele care se pretind de la recurent, au intrat şi au rămas în patrimoniul reclamanţilor, care nu au suferit nicio pierdere;

- diferenţele în plus de preţ au reprezentat preţuri reale, care au fost majorate pe piaţa reală şi care a trebuit să fie acceptate de beneficiar deoarece executarea lucrărilor s-a datorat culpei sale şi a terţului, Consiliul Judeţean Timiş, care s-a obligat să finanţeze lucrările. Lucrările au intrat în patrimoniul reclamanţilor la valoarea existentă real la data recepţionării lor, astfel că nu există nicio pierdere.

4.2. Apărările formulate

4.2.1. Întâmpinarea

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Giarmata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (5), art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece pârâtul nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a răspunde la interogatoriu, deşi a fost legal citat cu această menţiune. Recurentul-pârât a făcut dovada imposibilităţii de a se prezenta la două dintre termenele de judecată, însă nu s-a mai prezentat la termenele următoare, fiind reprezentat de avocat ales, astfel că a avut termen în cunoştinţă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva noului temei de drept, a precizat că, în temeiul art. 477 C. proc. civ., instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Astfel, cât timp partea nu a atacat şi soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în mod corect a reţinut instanţa de apel că această soluţie a intrat în puterea lucrului judecat.

A menţionat că în urma trimiterii cauzei spre rejudecare nu s-a schimbat cauza acţiunii iniţiale, întrucât calificarea acţiunii nu semnifică schimbarea obiectului sau a cauzei, ci instanţa a dat denumirea corectă şi a aplicat textul de lege incident prin raportare la starea de fapt, ca urmare a Deciziei nr. 16/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A susţinut că incidenţa acestor dispoziţii a fost pusă în discuţia părţilor inclusiv când s-a analizat competenţa în funcţie de dispoziţiile Codului muncii, iar în măsura în care recurentul considera că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/20111, avea posibilitatea să formuleze critici în acest sens pe calea apelului incident.

De asemenea, a mai susţinut că, deşi intimata-reclamantă a agreat calificarea acţiunii ca fiind una specifică raporturilor de muncă, totuşi nu a renunţat la aplicarea principiului non reformatio in pejus.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că acesta nu este incident, deoarece decizia recurată a fost motivată conform rigorilor legii.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., a susţinut că Decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are aplicabilitate în speţă.

A mai menţionat că nu este fondată critica potrivit căreia nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a recurentului. În acest sens, instanţa de apel a reţinut corect că recurentul-pârât A. a acceptat la plată situaţii de lucrări cu nerespectarea prevederilor contractului nr. x din 13 noiembrie 2017 şi a modificat contractul iniţial în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, producând unităţii administrativ-teritorială un prejudiciu în valoare de 306.245,67 RON.

4.2.2. Răspunsul la întâmpinare

La 14 aprilie 2021 recurentul-pârât A. a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă pentru următoarele argumente:

Dispoziţiile privind termenul în cunoştinţă nu se aplică în cazul interogatoriului, legea impunând citarea părţii cu menţiunea expresă de a se prezenta la interogatoriu.

Decizia curţii de apel a fost criticată şi sub aspectul că instanţele de fond nu au analizat temeiurile excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel cum au fost invocate în rejudecare, respectiv diferit de cele ale excepţiei respinse prin sentinţa civilă nr. 470 din 11 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, anulată prin decizia civilă nr. 203 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

Reclamanta apreciază greşit că ar fi existat o dezbatere referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor Codului muncii, deoarece, în realitate, o astfel de dezbatere nu a existat, acesta fiind motivul principal al anulării sentinţei.

Din moment ce reclamanta a invocat un alt temei al acţiunii, dezbaterea trebuie să privească toate aspectele, inclusiv prescripţia dreptului la acţiune din noua perspectivă.

Actele Curţii de Conturi nu sunt opozabile pârâtului, întrucât sunt probe extrajudiciare pe care acesta le-a contestat şi faţă de care nu a avut nicio cale legală de a le combate într-un proces echitabil.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

A. Cât priveşte primul motiv de recurs

1. Instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 14 alin. (5) şi art. 259 teza a II-a C. proc. civ. prin faptul că a respins cererea reclamanţilor de chemare a pârâtului la interogatoriu, pentru că, pe de o parte, din încheierea de dezbateri rezultă că s-a pus în discuţia reprezentanţilor părţilor cererea de probatorii formulată de reclamanţi, iar, pe de altă parte, ipoteza consacrată de art. 259 teza finală C. proc. civ. - obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor revenirea asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară - nu este incidentă în speţă, având în vedere desfăşurarea cercetării procesului.

Instanţa de apel a răspuns criticii similare a pârâtului spunând că prima instanţă s-a pronunţat asupra cererii reclamanţilor de chemare a acestuia la interogatoriu, respingând-o, dar că, oricum, prin sentinţa apelată nu s-a făcut aplicarea prevederilor art. 358 C. proc. civ., astfel încât absenţa pârâtului la termenul din 30 octombrie 2019 nu a fost socotită ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul.

Prin urmare, insistenţa pârâtului de a deduce şi instanţei de recurs analiza faptului că, prin necitarea sa la interogatoriu şi pentru că nu i s-a permis să facă dovada absenţei justificate la termenul respectiv a fost lipsit de dreptul la apărare, în sensul art. 13 C. proc. civ., nu poate fi privită ca una întemeiată, câtă vreme nu a suferit nicio vătămare procesuală prin modul în care a procedat prima instanţă de fond. Cum singurii care ar fi avut interes să atace neaplicarea prezumţiei instituite de art. 358 C. proc. civ. erau reclamanţii, iar aceştia nu au formulat critici sub acest aspect, Înalta Curte constată că nu a avut loc o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;

2. Instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 22 alin. (6), art. 479 şi 482 C. proc. civ. pentru că a analizat şi s-a pronunţat asupra criticii privitoare la prescripţia dreptului la acţiune.

Astfel, s-a arătat că prin sentinţa civilă nr. 470PI/11.04.2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât precum şi cererea de chemare în judecată. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel doar reclamanta. Chiar dacă prin decizia nr. 203/23.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în noul ciclu procesual judecata nu se poate extinde la soluţiile neatacate, care au intrat în putere de lucru judecat. Dispoziţiile art. 179 C. proc. civ. privind efectele nulităţii nu pot fi disociate de principiul disponibilităţii şi limitele efectului devolutiv.

Soluţia şi motivarea instanţei de apel sunt corecte, în respectul prevederilor legale pretins încălcate. Aceasta deoarece, partea căreia i s-a respins o excepţie procesuală invocată are posibilitatea de a formula un apel incident, în condiţiile art. 472 C. proc. civ., prin care să tindă la schimbarea sentinţei. Or, aşa cum a observat şi instanţa de apel, sentinţa nr. 470PI/11.04.2017 prin care Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost atacată numai de către reclamanta UAT Giarmata, fără să fi fost dedusă judecăţii în apel chestiunea prescripţiei dreptului la acţiune - cu privire la care, de altfel, reclamanta nici nu ar fi justificat vreun interes. În aceste condiţii, soluţia privitoare la prescripţie a dobândit putere de lucru judecat, nici cu ocazia rejudecării după anularea sentinţei nemaiputând fi repusă în discuţie. Acest aspect a fost prezentat şi în cuprinsul sentinţei civile nr. 1466/PI/2019 pronunţată de Tribunalul Timiş cu ocazia rejudecării fondului, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocate de către pârât fiind respinsă pentru considerente similare.

Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea pe care instanţa de apel a dat-o criticilor pe care acesta le-a formulat, sub aspectul felului prescripţiei pe care a invocat-o, nu înseamnă că instanţa a depăşit limitele devoluţiunii determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă. Dimpotrivă, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a dovedit deplina înţelegere a cerinţelor art. 478 C. proc. civ. şi a explicat pe larg, judicios, în ce constă limitarea devoluţiunii exprimată prin adagiul tantum devolutum quantum appellatum;

3. Instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie nelegală prin faptul că a considerat că nu trebuie să analizeze sentinţa prin raportare la Decizia nr. 16/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru judecarea recursului în interesul legii.

Într-adevăr, natura juridică a litigiului pendinte a fost stabilită prin regulatorul de competenţă realizat prin sentinţa nr. 23/2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, care a învestit o secţie civilă spre competentă judecare această cauză.

Aşadar, în continuarea celor anterior arătate, pârâtul nemulţumit de calificarea litigiului şi, pe cale de consecinţă, de analiza excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune prin raportare la dispoziţii din legea civilă, iar nu din cea a dreptului muncii, aşa cum pretinde, trebuia să exercite un apel incident, ceea ce nu a făcut;

4. Instanţa de apel nu trebuia să se raporteze, în analiza intrării în puterea lucrului judecat a soluţiei date în primă instanţă excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, pentru că ceea ce s-a avut în vedere nu a fost efectul autorităţii de lucru judecat a hotărârii în sensul art. 431 C. proc. civ., ci limitele devoluţiunii apelului, determinate de ceea ce s-a apelat, în condiţiile art. 477 C. proc. civ.

Or, atât instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1466/PI/2019, cât şi instanţa de apel au explicat cât se poate de clar că, atât timp cât pârâtul nu a atacat pe calea unui apel incident soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate fi repus în discuţie;

5. Înalta Curte nu a identificat temeiurile de drept pe care instanţa de apel să-şi fi întemeiat soluţia, deşi reclamanţii nu le-au invocat, aşa cum susţine recurentul, simpla enumerare a unor texte de lege pe care recurentul pretinde că instanţa le-a încălcat întrucât nu a pus în discuţie motivele de drept ale admiterii acţiunii neputând fi considerată o dezvoltare a criticii în recurs, de natură să impună cercetarea ei.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că niciunul dintre aspectele invocate nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

B. Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs

1. Instanţa de apel a motivat pe larg şi cât se poate de clar de ce în al doilea ciclu procesual nu poate fi repusă în discuţie natura litigiului şi chestiunea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, astfel cum s-a arătat deja în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cum însăşi critica recurentului se limitează la enumerarea unor pasaje din decizie şi a unor texte de lege a căror eludare, în opinia sa, conduce la concluzia că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, fără să arate însă în ce constă contradicţia dintre considerente ori dintre considerente şi dispozitiv, respectiv de ce considerentele sunt străine de natura cauzei, şi cum Înalta Curte nu a identificat din oficiu asemenea neregularităţi, criticile în sensul că decizia recurată cuprinde "motive cel puţin aparent" contradictorii sunt de neprimit.

Instanţa de apel a prezentat pe larg şi într-o manieră coerentă care este probatoriul administrat de către reclamanta UAT Giarmata şi care a justificat darea soluţiei, neimpunând niciun moment pârâtului să probeze el cu prioritate caracterul nejustificat al pretenţiilor. Prin urmare, Înalta Curte nu a identificat nicio nesocotire a dispoziţiilor care reglementează sarcina probei.

De asemenea, instanţa de apel a arătat că, deşi pârâtul nu a fost parte în dosarul nr. x/2012 în care s-a cerut anularea actelor întocmite de Curtea de Conturi prin care s-a stabilit prejudiciul pentru recuperarea căruia UAT Giarmata a formulat acţiunea în răspundere patrimonială în contradictoriu cu pârâtul, hotărârea irevocabilă pronunţată se bucură în prezentul litigiu de putere de lucru judecat, respectiv acea manifestare procesuală de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi. Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune într-adevăr, tripla identitate de elemente (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, respectiv demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti, o hotărâre anterioară neputând fi lipsită de efectele lucrului judecat;

2. Instanţa de apel nu a motivat contradictoriu analiza făcută prin raportare la sentinţa civilă nr. 194/LP/PI din 30 martie 2012 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, respectiv sentinţa nr. 1010 din 21 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, prin sentinţa nr. 194/LP/PI din 30 martie 2012, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis acţiunea formulată de creditoarea S.C. E. şi a obligat pe debitoarea comuna Giarmata să plătească creditoarei suma de 950.267,54 RON debit neachitat şi 43.412 RON penalităţi de întârziere în termen de 20 zile de la comunicarea hotărârii.

Instanţa a reţinut că părţile litigante au încheiat un contract de execuţie de lucrări x/13.11.2007 - prestaţiile la care creditoarea s-a obligat fiind îndeplinite de către acesta, iar pentru lucrările efectuate au fost emise facturile fiscale nr. x/23.11.2011, CMS 36/21.11.2011 şi CMS 30/30.09.2011, scadente, potrivit contractului, la 28 de zile de la data emiterii acestora.

Potrivit art. 46 Codul comercial, factura acceptată de către debitor probează obligaţiile comerciale.

Acceptarea facturii se poate face expres, în scris sau verbal, sau tacit, prin fapte concludente.

În speţă, debitoarea a aplicat ştampila instituţiei pe facturi, aspect recunoscut ca reprezentând acceptare, iar cu prilejul participării la conciliere a recunoscut debitul, invocând doar aspectul că acesta va fi plătit pe măsură ce banii necesari vor fi puşi la dispoziţie de către Consiliul Judeţean.

De altfel, debitoarea nu a negat existenţa debitului nici prin întâmpinare, act procedural prin care a reluat aceleaşi apărări legate de lipsa avansării banilor de către Consiliul Judeţean.

Împreună cu contractul părţilor, ce probează raportul juridic încheiat între părţi, facturile sus identificate dovedesc caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei afirmate de către creditoare.

Ulterior, prin sentinţa nr. 1010 din 21 februarie 2014, Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Comuna Giarmata prin Primar, în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi a Judeţului Timiş prin care se solicitase anularea în parte a Procesului-verbal de constatare întocmit de Camera de Conturi a judeţului Timiş în urma misiunii de Audit financiar asupra bilanţului contabil şi contului anual de execuţie bugetară încheiat la 31.12.2011 la UATC Giarmata, respectiv anularea punctului 5.2., subpunctului 5.2.1. din cuprinsul capitolului 6 al acestui Proces-verbal, referitor la nerespectarea ofertei financiare în baza căreia a fost determinat preţul contractului de lucrări pentru obiectivul "Modernizare str. x şi str. x în Giarmata"; anularea în parte a Raportului de audit financiar înregistrat la Camera de Conturi a judeţului Timiş sub nr. x/12.09.2012, respectiv anularea punctului V.1.8. referitor la nerespectarea ofertei financiare în baza căreia a fost determinat preţul contractului de lucrări pentru obiectivul "Modernizare str. x şi str. x în Giarmata"; anularea în parte a Deciziei cu nr. 90/08.10.2012 emisă de Directorul adjunct al Camerei de Conturi a judeţului Timiş, respectiv a punctului 9 din cuprinsul constatărilor reţinute în cuprinsul acestei decizii, referitor la nerespectarea ofertei financiare, în baza căreia a fost determinat preţul contractului de lucrări pentru obiectivul "Modernizare str. x şi str. x în Giarmata" şi a punctului 18 din cuprinsul dispozitivului aceleiaşi decizii, referitor la nerespectarea ofertei financiare, în baza căreia a fost determinat preţul contractului de lucrări pentru obiectivul "Modernizare str. x şi str. x în Giarmata"; anularea în tot a încheierii cu nr. 28/09.11.2012 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Camerei de Conturi a judeţului Timiş, încheiere prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva Deciziei cu nr. 90/08.10.2012 a Camerei de Conturi a judeţului Timiş.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a arătat că în urma controlului ce a avut loc asupra activităţii desfăşurate de instituţia reclamantă, Camera de Conturi a judeţului Timiş a constatat o serie de abateri ce au fost consemnate în cuprinsul Raportului de audit şi a Procesului-verbal de constatare înregistrate sub nr. x/12.09.2012, încheiate cu ocazia misiunii de audit financiar asupra contului de execuţie şi a bilanţului contabil pe anul 2011 la UAT Comuna Giarmata, acte ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 90/08.10.2012.

Împotriva deciziei sus-menţionate, reclamanta a formulat contestaţie, aceasta fiind respinsă de pârâta Curtea de Conturi a României, prin încheierea nr. 28 din 09.11.2012.

Reclamanta contestă prin prezenta acţiune constatarea de la pct. 9 şi măsura dispusă la punctul 18 din decizie, ce prevede următoarele: "Stabilirea întinderii prejudiciului (pagubă + beneficii nerealizate) şi recuperarea acestuia, obligaţii de plată nedatorate de către entitatea auditată estimate de auditorii publici externi la suma de 306.245,67 RON, uzând de dispoziţiile legale în domeniu şi de obligaţiile asumate faţă de executant".

Instanţa a mai arătat că între reclamanta Comuna Giarmata în calitate de beneficiar şi S.C. F. S.A., în calitate de executant, s-a derulat, în perioada 2007 - septembrie 2012, contractul de lucrări nr. x/13.11.2007, având ca obiect lucrări de "Modernizare str. x şi str. x în Giarmata, în conformitate cu obligaţiile asumate".

Din verificarea actelor şi documentelor (contratul de lucrări nr. x/13.11.2007, cele patru acte adiţionale la contract, deviz ofertă/propunere financiară, situaţii de plată, facturi, contract de cesiune creanţe), auditorii publici externi au constatat şi au estimat un prejudiciu adus bugetului local, în sumă de 306.245,67 RON compusă din: suma de 3.296,34 RON achitată pentru obiectivul, deviz Morii 58 TROTUARE"; suma de 51.370,12 RON achitată ca urmare a nerespectării preţurilor din oferta financiară, însuşite de achizitor potrivit situaţiilor de plată şi suma de 251.743,73 RON achitată pentru suplimentarea obiectului contractului cu lucrarea "îmbrăcăminte de beton asfaltic cu agregate executate la cald în grosime de 5 cm BA25 cu aşternere mecanică".

Referitor la suma de 3.296,34 RON s-a reţinut că a fost nelegal achitată pentru obiectivul "0001 1 Strada x, deviz Morii 58 TROTUARE" deoarece lucrarea nu a fost executată în fapt. Această constatare a rezultat din analiza situaţiilor de plată anexate la factura seria x nr. x/30.04.2008, reieşind că au fost achitate sume de bani pentru lucrări neefectuate.

Cu privire la suma de 51.370,12 RON s-a reţinut că a fost achitată în mod nelegal ca urmare a nerespectării preţurilor din oferta financiară, însuşite de achizitor potrivit situaţiilor de plată, astfel: 10.139,84 RON diferenţă de preţ aferentă facturii nr. x/31.08.2009, emisă de executantul S.C. G. S.A., în valoare de 126.693,58 RON; 41.230,28 RON diferenţă de preţ aferentă facturii nr. x/30.09.2011, emisă de SC. E. S.R.L. în calitate de antreprenor cesionar potrivit actului adiţional nr. x la contractul de lucrări nr. x/13.11.2007, în valoare de 223.824,27 RON, achitată integral, iar cu privire la suma de 251.743,73 RON s-a reţinut că a fost nelegal achitată ca urmare a nerespectării pct. 19.2 din contract, în baza încheierii actului adiţional nr. x din 13.11.2009 la contract, pentru suplimentarea obiectului contractului cu lucrarea "îmbrăcăminte de beton asfaltic cu agregate executate la cald în grosime de 5 cm BA25 cu aşternere mecanică".

Potrivit art. 19 din contractul de lucrări nr. x/13.11.2007 "pentru lucrările executate, plăţile datorate de achizitor executantului sunt cele declarate în propunerea financiară, anexă la contract. Preţul contractului nu se ajustează".

Prin actul adiţional nr. x la contract din 13.11.2009 a fost aprobată majorarea valorii contractului cu suma de 453.169,70 RON exclusiv TVA, din situaţiile de plată anexate reieşind că valoarea lucrărilor suplimentare a fost stabilită la preţuri mai mari decât preţurile din propunerea financiară anexă la contract, deşi conform art. 19 din contract menţionat anterior plăţile datorate de achizitor sunt cele declarate în propunerea financiară, anexă la contract, iar preţul contractului nu se ajustează. În consecinţă, în mod corect s-a reţinut de către auditorii publici că au fost acceptate la plată situaţii de lucrări întocmite cu nerespectarea prevederilor art. 19 din contractul nr. x/13.11.2007.

În acelaşi sens prin actul adiţional nr. x la contract s-a aprobat majorarea valorii contractului cu suma de 105.430,68 RON fără TVA, cu nerespectarea preţurilor din propunerea financiară anexă la contract, contrar prevederilor contractuale.

Susţinerile reclamantei în sensul că toate plăţile au fost efectuate din bugetul Comunei Giarmata, având acoperire bugetară, nu prezintă relevanţă deoarece constatările auditorilor de conturi se referă la legalitatea efectuării acestor cheltuieli, nu la acoperirea bugetară a acestora.

Aşadar, prin această ultimă hotărâre, care, într-adevăr nu a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâtul - astfel încât acesta avea posibilitatea să propună administrarea de dovezi din care să rezulte o altă situaţie de fapt-, s-a reţinut că prin plăţile făcute de către UAT Giarmata către creditoarea S.C. E. s-a produs un prejudiciu bugetului local.

Susţinerea pârâtului, în sensul că nu poate fi obligat la plată în prezentul litigiu, în condiţiile în care nu a făcut decât să pună în executare sentinţa civilă nr. 194/LP/PI din 30 martie 2012 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, nu poate fi primită.

Se observă că această sentinţă a fost pronunţată în procedura simplificată a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte între profesionişti, în care nu s-a analizat şi legalitatea actelor vizate de Decizia nr. 90 din 8 octombrie 2012 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi Timiş. Or, faptul că nu trebuiau acceptate la plată lucrările întocmite de către S.C. F. s-a stabilit irevocabil în cadrul procesului pentru care s-a constituit dosarul nr. x/2012.

Prin urmare, existenţa sentinţei civile nr. 194/LP/PI din 30 martie 2012 nu înlătură răspunderea prezentului recurent, iar instanţa de apel a analizat şi a arătat faptul că prima instanţă nu a nesocotit Decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, obiectul recursului în interesul legii finalizat prin sus-menţionata decizie a vizat stabilirea începutului termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului, instanţa supremă stabilind că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Statuările din considerente de la par. 59-60 fac parte din construcţia raţionamentului în sensul că paguba este preexistentă raportului Curţii de Conturi trebuind să fie cunoscută de entitatea controlată care nu putea sta în pasivitate aşteptând un control incert al Curţii de Conturi, trebuind să declanşeze singură mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

Ca atare, considerentele Deciziei 19/2019, prin care se arată că măsurile dispuse de Curtea de Conturi nu constituie izvor al creanţei şi sunt obligatorii exclusiv pentru entitatea controlată, vizează stabilirea începutului termenului de prescripţie, entitatea trebuind să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de la data actului sau faptului juridic generator, fără a se statua o inopozabilitate a actelor Curţii de Conturi faţă de salariatul căruia i se atrage răspunderea patrimonială.

Cu privire la caracterul actelor Curţii de Conturi s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia în interesul legii nr. 16/2016, în care a analizat problema competenţei de a judeca acţiunile privind răspunderea patrimonială în cazul pagubelor produse din vina şi în legătură cu funcţia - art. 254, cât şi în cazul sumelor încasate nedatorat - art. 256 Codul muncii, în situaţia primarului sau viceprimarului sau a foştilor primar şi viceprimari şi a stabilit că prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că natura actului de control nu poate determina natura contencios administrativă a litigiului, cu competenţa aferentă, întrucât, pe de o parte, nu se analizează legalitatea acestuia, iar, pe de altă parte, acesta susţine numai probator acţiunile pe care le poate formula unitatea administrativ-teritorială ce reclamă o pagubă/plata unei sume nedatorate împotriva primarului/viceprimarului, în temeiul raportului juridic legat între aceştia şi a modului de îndeplinire a funcţiei exercitate în baza acestuia - iar pentru acestea Codul muncii pune la dispoziţie căi de recuperare.

Ca atare, nu contează natura actului care constată prejudiciul/plata nedatorată/reclamat) sau a actului în legătură cu care se constată îndeplinirea defectuoasă a funcţiei, întrucât în toate ipotezele se pune numai problema prejudiciului/plăţii nedatorate, care au caracter definitiv/irevocabil, prin contestare sau necontestare. Toate pagubele produse unităţii administrativ - teritoriale au acelaşi regim juridic în urma rămânerii definitive a actelor de constatare, nemaiputându-se discuta aspecte privind legalitatea/temeinicia acestora.

Cu alte cuvinte, prin Decizia 16/2016 s-a stabilit atât faptul că actul Curţii de Conturi reprezintă o probă în acţiunile pe care le poate formula unitatea administrativ-teritorială ce reclamă o pagubă/plata unei sume nedatorate împotriva primarului/viceprimarului, cât şi faptul că pagubele produse unităţii administrativ - teritoriale au acelaşi regim juridic în urma rămânerii definitive a actelor de constatare, nemaiputându-se discuta aspecte privind legalitatea/temeinicia acestora.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că niciunul dintre aspectele invocate nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

C. Cât priveşte cel de-al treilea motiv de recurs

1. Înalta Curte observă că nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate cele subsumate modului în care instanţa de apel a apreciat concluziile raportului de expertiză, acestea fiind în mod evident critici de netemeinicie;

2. Toate aspectele referitoare la nelegalitatea constatărilor Curţii de Conturi şi, pe cale de consecinţă, a legalităţii plăţii efectuate, respectiv a legalităţii actelor adiţionale la contractul din 13 noiembrie 2007 au făcut obiect de analiză în procesul în care a fost pronunţată sentinţa nr. 1010/2014.

Or, până la proba contrară care nu a fost făcută în cauză, cele stabilite prin această hotărâre se impun cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, astfel încât nu poate fi repusă în discuţie interpretarea/nulitatea acestui contract sau a actelor adiţionale;

3. Pentru aceleaşi motive, în prezentul litigiu se impune cu putere de lucru judecat faptul că există un prejudiciu, care a fost cauzat UAT Giarmata prin încheierea actelor adiţionale la contractul de executare lucrări nr. x/13.11.2007, deci din vina şi în legătură cu munca salariatului, în sensul art. 254 alin. (1) Codul muncii, instanţa de apel pronunţând o soluţie prin care nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1531 C. civ., aşa cum susţine recurentul;

4. Împrejurarea că actele adiţionale nr. x/13.11.2009 şi nr. y/21.10.2011 la contractul de executare lucrări nr. x/13.11.2007 au fost semnate alături de recurent şi de alte persoane din cadrul primăriei nu înlătură răspunderea primarului, care avea posibilitatea să invoce aceste aspecte în condiţiile recunoscute de C. proc. civ.. Or, câtă vreme acesta nu a formulat cereri de intervenţie prin care să lărgească cadrul procesual iniţial şi cu privire la aceste persoane, în etapa recursului nu poate fi analizată extinderea răspunderii şi asupra altor persoane.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că niciunul dintre aspectele invocate nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, în condiţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 148 din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2022.