Vacation package claim fails; no state liability for late transposition of Directive (EU) 2015/2302 before deadline; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 23 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. (împreună cu alţi reclamanţi) a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Turismului la plata sumei de 24.616,30 RON, reprezentând preţul unui pachet turistic încheiat cu Agenţia de turism S.C. B. S.R.L..

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1522 şi art. 1394 C. civ.

Prin încheierea din 5 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, tribunalul a dispus disjungerea cauzei şi formarea câte unui dosar pentru fiecare reclamant în parte, cu menţinerea intervenienţilor în cadrul dosarului format pentru primul reclamant.

Astfel, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a înregistrat dosarul nr. x/2018, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă A., având ca obiect acţiune în răspundere delictuală.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2094 din 19 septembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Turismului.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 1185A din 29 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2094 din 19 septembrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri - succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerul Turismului.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1185A din 29 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin cererea de recurs, reclamanta A. a solicitat casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare către instanţa de apel, formulând următoarele critici:

O prima critică, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la modul extrem de succint şi incomplet în care a fost motivată decizia, în care nu se face o analiză suficientă, aşa cum instanţa avea obligaţia stipulată prin lege, a materialului probator, prin prisma prevederilor legale invocate cu privire la capătul de cerere referitor la atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât Ministerul Turismului şi obligarea acestuia la acordarea cuvenitelor despăgubiri.

În conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 24/2017, Ministerul Turismului avea obligaţia de a iniţia proiecte de acte normative protecţioniste în raport cu consumatorii de servicii turistice.

Statele membre aveau obligaţia transpunerii Directivei UE 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate până la 1 ianuarie 2018, conform art. 28 alin. (1) şi (2) din directiva menţionată, însă Ministerul Turismului a neglijat complet modificarea legislaţiei în materie de consumatori de servicii de turism.

B. S.R.L. nu avea încheiat un contract de asigurare pentru o sumă asigurată mai mare de 50.000 de dolari, deşi efectua tranzacţii de milioane de euro.

Având în vedere cele expuse, ţinând seama de H.G. nr. 24/2017, de dispoziţiile din Legea nr. 58/1998 şi ale art. 1349 C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, motiv pentru care a solicitat să se dispună plata despăgubirilor reprezentate de sumele plătite de către B. S.R.L. asupra căreia Ministerul Turismului avea prerogativa de control.

A susţinut că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile privind atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, sens în care a invocat şi dispoziţiile art. 1394 C. civ., relativ la care, prin inacţiunea ori prin tardivitatea efectuării demersurilor necesare, acesta a cauzat un prejudiciu semnificativ pe piaţa de turism. Din analiza prevederilor art. 1349 alin. (1) C. civ., se constată faptul că, orice persoană, inclusiv Statul Român, poate fi obligată la plata de daune interese în condiţiile în care, în situaţia existenţei unei obligaţii, a afectat drepturile şi obligaţiile unor persoane.

În aprecierea recurentei, este greşit raţionamentul instanţelor de fond, care exclud de la protecţie contractele încheiate în perioada 2016-2017, realizând o discriminare nejustificată faţă de consumatorii ce au încheiat contracte de comercializare de produse turistice ulterior expirării termenului de implementare a directivei.

A considerat ca fiind eronate aprecierile primei instanţe, dar şi a instanţei de apel, în care se arată că pentru a se putea reţine că o faptă are caracter ilicit ar fi necesar ca toate contractele să fi fost încheiate ulterior datei de 1 ianuarie 2018, data la care Statul Român trebuia să finalizeze implementarea directivei.

Ministerul Turismului a neglijat complet modificarea legislaţiei în materie de consumatori de servicii de turism, deşi se putea trage concluzia încă din 2016, adică cu un an înainte de a fi intrat în insolvenţă B., că acei consumatori de servicii turistice nu sunt protejaţi de un posibil faliment, deşi turoperatorii se aflau în supravegherea Ministerului Turismului.

Concluzionând, a solicitat să se constate culpa cu privire la neimplementarea într-un termen prudent a legislaţiei din materia turismului.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

La 10 martie 2021 intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, formulând în esenţă următoarele apărări:

Cu titlu prealabil, a menţionat că motivele de recurs sunt identice cu motivele de apel, astfel că nu reprezintă critici privitoare la decizia recurată.

A arătat că, în mod corect, s-a reţinut că scadenţa obligaţiei statului de implementare a Directivei UE 2015/2302 era la 1 ianuarie 2018, cu aplicabilitate a respectivei legislaţii după încă 6 luni, contractul încheiat între reclamantă şi B. S.R.L. fiind încheiat anterior acestei date, anume în anul 2017.

În consecinţă, a susţinut că nefiind în prezenţa unei obligaţii scadente a statului la momentul încheierii contractului de către reclamantă, nu se poate identifica nerespectarea acestei obligaţii de legiferare, care să constituie faptă ilicită.

În continuare, au fost indicate diligentele întreprinse de Ministerul Turismului în vederea transpunerii prevederilor comunitare în legislaţia naţională şi pentru crearea cadrului juridic necesar aplicării acestora.

La 26 martie 2021, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor învederate prin întâmpinare, reiterând susţinerile din cererea de recurs.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 24 februarie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatul Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului şi a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1185A din 29 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susţine faptul că hotărârea instanţei de apel este insuficient motivată, Înalta Curte constată că decizia respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi indicând într-o manieră convingătoare argumentele pentru care au fost respinse apărările reclamantei.

De altfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu obligă instanţa să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esenţiale, astfel încât potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, fiind suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind şi cele reţinute de Curtea EDO în cauza Boldea c. României. Aşadar, doar în condiţiile în care omisiunea este decisivă, afectează echitatea procedurii sau denotă lipsa de "ascultare" a părţii, poate genera casarea sentinţei.

Astfel cum Înalta Curte a reţinut, în mod constant în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Prin urmare, observând considerentele deciziei recurate, instanţa de control judiciar constată că acest motiv de nelegalitate nu are fundament în raţionamentul juridic dezvoltat de curtea de apel, aceasta expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, arătând în esenţă, că statele membre erau obligate, potrivit art. 28 alin. (1) şi (2) din Directiva 2015/2302, să o implementeze până la termenul din data de 01.01.2018, iar normele juridice adoptate începeau a produce efecte de la data de 01.07.2018. Aşadar, scadenţa obligaţiei statului de implementare a acestei legislaţii comunitare era 01.01.2018, cu aplicabilitate a respectivei legislaţii după încă 6 luni. Întrucât contractul dintre reclamantă şi B. S.R.L. s-a încheiat în martie 2017, aşadar anterior scadenţei obligaţiei statului de implementare a legislaţiei de protecţie, nu se poate identifica nerespectarea acestei obligaţii de legiferare, care să se constituie în fapta ilicită.

De altfel, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs, astfel cum a fost detaliat, este identic cu motivul de apel prin care se critică hotărârea instanţei de fond, fiind invocat aşadar în mod formal, fără a se arăta în concret în ce constă insuficienta motivare a deciziei pronunţată în apel.

În privinţa criticilor subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin care se susţine că au fost aplicate şi interpretate greşit normele de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală coroborate cu cele ale legislaţiei europene, raportat la situaţia din speţă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate.

În opinia recurentei reclamante, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1394 C. civ. privind atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât MAT(fost Ministerul Turismului), pentru repararea prejudiciului cauzat prin inacţiunea ori prin tardivitatea efectuării demersurilor necesare în iniţierea unor proiecte de acte normative protecţioniste în raport cu consumatorii de servicii turistice, încălcându-se astfel obligaţia reglementată de prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 24/2017.

Înalta Curte constată că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) pct. 1, H.G. nr. 24/2017, în realizarea funcţiilor sale, Ministerul Turismului iniţiază, elaborează şi promovează proiecte de acte normative, coordonează şi controlează aplicarea acestora în domeniul de competenţă şi avizează proiectele de acte normative ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar validează modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale invocate, reţinând că H.G. nr. 24/2017 nu a stabilit în sarcina entităţii pârâte obligaţia de adoptare a unor măsuri legislative în beneficiul anumitor categorii de persoane în care s-ar încadra şi reclamanta, şi nici obligaţia de despăgubire a acestora pentru prejudiciul de natura celui invocat de aceasta. In absenţa unei obligaţii legale determinate - prin titular şi prin conţinut - a intimatului-pârât şi a cărei neexecutare să poată fi calificată ca o faptă ilicită omisivă, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, referitor la răspunderea Ministerului Turismului ca organ ce avea ca atribuţie coordonarea activităţii de turism, în sensul că acesta nu a iniţiat, în termen util, legi în materia protecţiei consumatorilor de servicii de turism, Înalta Curte reţine că însăşi recurenta exemplifică o serie de acte normative intervenite în acest domeniu şi care reflectă implicarea intimatului, prin prisma competenţelor sale - elaborare şi promovare acte normative - în procesul de legiferare, precum Ordonanţa Guvernului nr. 26/2017 prin care a fost instituit Fondul de garantare a pachetelor de servicii turistice sau Ordonanţa Guvernului nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate ce a abrogat Ordonanţa Guvernului nr. 107/1999.

Este eronată afirmaţia recurentei potrivit căreia, din culpa intimatului pârât, aceste acte normative au intervenit abia ulterior momentului la care a fost încheiat contractul de prestări servicii turistice, căci o asemenea situaţie nu poate fi imputată Ministerului Turismului, ale cărui atribuţii sunt expres reglementate în sensul elaborării şi promovării proiectelor de acte normative iar nu al legiferării propriu-zise.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi ignorant nici faptul că se prezumă că recurenta reclamantă cunoştea dispoziţiile legale în vigoare sub imperiul cărora urma să încheie contractual de prestări servicii turistice şi implicit, că acestea nu erau încă armonizate cu directiva aşa încât, optând pentru achiziţionarea pachetului turistic la respectiva dată, aceasta ar fi putut să prevadă riscul inerent pe care şi-l asuma, anume acela de a suporta eventuala insolvabilitate a operatorului de turism (cauza T-148/95 Dorsch Consult).

Prin urmare, în mod greşit recurenta apreciază că aceste intervenţii legislative sunt încercări tardive de a complini lipsa de diligentă a autorităţii reglementatoare a pieţei serviciilor turistice care reflectă recunoaşterea culpei intimatului, aspecte de natură să atragă răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea propriilor atribuţii.

Pe un alt palier de analiză, invocând faptul că statele membre aveau obligaţia transpunerii Directivei UE 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate, până la 1 ianuarie 2018, recurenta a susţinut că Ministerul Turismului a neglijat complet modificarea legislaţiei în materie de consumatori de servicii de turism, încălcând astfel prevederile art. 3 alin. (1) pct. 11 din H.G. nr. 24/2017, care stabilesc în sarcina acestuia obligaţia de a asigura transpunerea şi crearea cadrului normativ pentru aplicarea directă a legislaţiei Uniunii Europene, de a implementa şi monitoriza aplicarea legislaţiei comunitare şi de a elabora ghiduri pentru aplicarea legislaţiei Uniunii Europene, în domeniul coordonat.

Altfel spus, ceea ce se reproşează intimatului pârât este culpa sa în neimplementarea în legislaţia internă a Directivei UE 2015/2302, într-un termen util, mai scurt decât termenul stabilit de UE, astfel încât să poată fi evitată prejudicierea reclamantei ca urmare a intrării în insolvenţă a societăţii de turism cu care aceasta încheiase în martie 2017 contractul de comercializare pachet turistic nr. 2017.

Or, potrivit art. 19 alin. (1) din Directivă:

"Statele membre se asigură că comercianţii care facilitează servicii de călătorie asociate oferă garanţii privind rambursarea tuturor plăţilor pe care le primesc de la călători, în măsura în care un serviciu de călătorie care face parte dintr-un serviciu de călătorie asociat nu este efectuat ca urmare a insolvenţei lor. În cazul în care astfel de comercianţi sunt partea responsabilă pentru transportul de pasageri, garanţia acoperă, de asemenea, repatrierea călătorului. Articolul 17 alin. (1) al doilea paragraf, articolul 17 alin. (2)-(5) şi articolul 18 se aplică mutatis mutandis."

Totodată, conform art. 28 din Directiva (UE) 2015/2302:

"(1) Statele membre adoptă şi publică până la 1 ianuarie 2018 actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor dispoziţii. (2) Statele membre aplică dispoziţiile respective de la 1 iulie 2018".

Ca atare, termenul acordat statelor membre pentru a se conforma Directivei (UE) 2015/2302 şi pentru a o transpune în dreptul intern, a fost 01.01.2018 iar obligaţia de a aplica dispoziţiile adoptate devenea scadentă începând cu data de 01.07.2018.

După cum s-a arătat anterior, contractul dintre reclamantă şi B. S.R.L. s-a încheiat în martie 2017, aşadar anterior scadenţei obligaţiei statului de implementare a legislaţiei de protecţie.

În acest context, contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte apreciază că nu este posibilă antrenarea răspunderii civile delictuale a statului, şi implicit a intimatului pârât pentru neimplementarea Directivei (UE) 2015/2302 într-un termen mai scurt decât cel stipulat expres în conţinutul acesteia întrucât într-o asemenea situaţie nu subzistă fapta ilicită, care constă în nerespectarea obligaţiei de a transpune legislaţia comunitară în termenul prevăzut în acest sens.

Directivele, ca acte care fac parte din legislaţia secundară a UE, nu au efect direct dar sunt obligatorii pentru statele membre destinatare. Acestea au obligaţia de a le transpune în dreptul intern, beneficiind însă de o anumită flexibilitate care le permite să ţină cont de specificul naţional în alegerea formei şi metodele în care vor realiza implementarea.

Aşadar, în termenul de transpunere stabilit chiar de directivă, legiuitorul naţional trebuie să adopte un act de transpunere şi să armonizeze legislaţia naţională conform obiectivelor definite în actul comunitar.

Pentru că, de principiu, directivele nu sunt direct aplicabile, cetăţenilor statelor destinare nu li se conferă drepturi şi nici nu li se impun obligaţii decât după ce a fost adoptat actul de transpunere a directivei.

Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza Francovich, cauzele conexate C-6/90 şi C-9/90), o persoană poate să ceară repararea unui prejudiciu suferit unui stat membru care nu respectă dreptul Uniunii.

Dacă este vorba despre o directivă, nerespectarea dreptului UE presupune ca aceasta fie să nu fi fost transpusă, fie să fi fost transpusă incorect, în ambele situaţii însă angajarea răspunderii statului fiind posibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: (a) directiva are drept scop să confere drepturi persoanelor; (b) conţinutul drepturilor poate fi identificat pe baza dispoziţiilor directivei şi (c) există o legătură de cauzalitate între nerespectarea obligaţiei de a transpune directiva şi prejudiciul suferit de părţile lezate. Responsabilitatea statului membru poate fi angajată fără a fi necesar să se demonstreze vreo greşeală a acestuia.

Aşadar, în cadrul acţiunii în repararea unui prejudiciu, conţinutul faptei ilicite este determinat de netranspunerea sau transpunerea incorectă a directivei, element care însă nu se identifică în cauză dat fiind faptul că legislativul naţional a procedat la transpunerea directivei în dreptul intern, fiind adoptată O.G. nr. .2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate, precum şi pentru modificarea unor acte normative.

Întrucât respectarea sau nu a obligaţiei statului membru a implementa o directivă se analizează în raport de termenul de transpunere stabilit chiar în cuprinsul acesteia şi nu în funcţie de un moment variabil, lăsat la alegerea persoanelor care fac parte din statul respectiv, este nefondată susţinerea recurentei privind încălcarea obligaţiei de transpunere la data la care a încheiat contractul de prestări servicii turistice.

Invocă recurenta şi că, momentul expirării termenului de implementare determină angajarea răspunderii statului faţă de instituţiile europene, iar nu faţă de proprii cetăţeni în raport de care răspunderea opera chiar anterior, de la data adoptării directivei.

Or, în conformitate cu art. 288 TFUE, directivele sunt indirect aplicabile, astfel că nu devin parte din dreptul naţional de la data intrării în vigoare, ci din momentul transpunerii lor în ordinea juridică internă de către autorităţile competente.

În mod excepţional, Curtea Europeană de Justiţie, prin jurisprudenţa sa, a statuat efectul direct al directivei, însă numai cu caracter de sancţiune pentru statul membru care nu adaptează cadrul legislativ naţional în conformitate cu obiectivele directivei. Într-o astfel de situaţie, efectul direct se produce vertical ascendent în sensul că un particular poate invoca împotriva statului un drept individual prevăzut în conţinutul unei directive netranspuse sau transpuse incorect, dacă aceasta este necondiţionată şi suficient de clară, indiferent de existenţa unei legi naţionale contrare. Totodată, după expirarea termenului stabilit pentru punerea în aplicare a unei directive, un stat membru nu mai poate aplica dreptul său intern care nu a fost încă adaptat în conformitate cu directive(cauza 148/78 Tullio Ratti).

În cauză însă, nu este incidentă această ipoteză de excepţie întrucât termenul de implementare fiind obligatoriu şi opozabil nu doar statului membru ci şi particularilor acestuia, problema răspunderii statului pentru eventuale prejudicii este condiţionată de netranspunerea sau incorectă transpunere a directivei în acest termen.

Prin urmare, posibila antrenare a răspunderii civile a intimatului pârât pentru neimplementarea Directivei 2015/2302 se analizează în raport de data la care s-a epuizat termenul prevăzut în acest scop, acesta fiind momentul în funcţie de care se verifică îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale.

De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de apel că persoanele care au achiziţionat pachete de servicii de călătorie înainte de termenul limită fixat pentru implementarea directivei se află într-o altă situaţie juridică decât cele care le-au încheiat după data de 1 iulie 2018, astfel încât nu există nicio discriminare între consumatori, diferenţa de tratament juridic fiind justificată şi previzibilă.

Din perspectiva obligaţiei intimatului pârât de realizare a activităţii de "control operativ la operatorii economici din domeniile de competenţă, în vederea asigurării respectării prevederilor legale", în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) pct. 14 din H.G. nr. 24/2017, Înalta Curte apreciază judicios raţionamentul curţii de apel care a reţinut că reclamanta nu a demonstrat că legislaţia specifică activităţii de turism, aflată sub controlul intimatului pârât, ar fi fost încălcată de B. S.R.L., iar un control din partea intimatului pârât ar fi putut preveni producerea pagubei în patrimoniul său, nefiind aşadar demonstrată legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă a pârâtului şi prejudiciul încercat.

În acest context factul şi juridic, Înalta Curte constată că în mod legal s-a statuat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului pârât, referitoare la existenţa faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1185A din 29 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2022.