Validity of judicial stamp duty nullity exception and procedural regularity of court-initiated tax assessment during trial phase

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 martie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 247.278,75 RON cu titlu de despăgubiri civile în baza principiului de drept european privind răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor de către autorităţile sale şi în baza art. 96 din Legea nr. 303/2004.

2. Hotărârea pronunţată de primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2577 din 8 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul încheierii de şedinţă din 7 iunie 2019 şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii de şedinţă, în sensul că taxa judiciară de timbru datorată de către reclamantă este 6050,58 RON, în loc de 6060,58 RON, cum din eroare s-a menţionat.

A respins în rest cererea de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul încheierii de şedinţă din 7 iunie 2019, ca neîntemeiată.

A dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul încheierii de şedinţă din 14 iunie 2019, în sensul că prenumele corect al reclamantei este A., şi nu B., cum din eroare s-a consemnat.

A respins cererea de completare a dispozitivului încheierii de şedinţă din 7 iunie 2019 cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei tardivităţii stabilirii obligaţiei de timbrare a cererii de chemare în judecată şi excepţia "prematurităţii invocării de către instanţă a excepţiei de netimbrare", ca neîntemeiate.

A admis excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată.

A anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1736A din 10 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2577 din 8 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1736A din 10 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta A. a declarat recurs, formulând următoarele critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

I. Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat prevederile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin primul motiv de apel a criticat sentinţa pentru încălcarea principiului legalităţii reglementat de art. 7 C. proc. civ. care dispune că procesul se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii. Procedura de verificare şi regularizare a cerinţelor reglementate de art. 194 - 197 C. proc. civ. a fost reluată în faza de judecată, la primul termen de judecată stabilit în şedinţă publică cu procedura completă, respectiv 7 iunie 2019 - procedură de regularizare deja parcursă prealabil fazei de cercetare a procesului în conformitate cu dispoziţiile art. 200-201 C. proc. civ.

Precizează că la acest motiv de apel instanţa de apel nu a răspuns efectiv dacă a fost sau nu încălcată ordinea stabilită de legiuitor, succesiunea procesuală a etapelor de verificare şi regularizare, de stabilire a primului termen de judecată şi de cercetare a procesului civil.

Prin cel de al doilea motiv de apel a criticat sentinţa pentru încălcarea principiilor fundamentale şi a garanţiilor procesuale complementare şi conexe principiului legalităţii. Decizia instanţei de apel nu a răspuns la critica încălcării principiului securităţii juridice şi a celui privind încrederea legitimă în aplicarea regulilor de procedură reglementate de Cod, previzibile pentru părţi, şi nici la jurisprudenţa CJUE cu privire la acestea.

Nu a răspuns nici la argumentele de text şi de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale invocate în notele scrise depuse la termenul din 26 noiembrie 2019, în dezvoltarea motivelor de apel privind natura juridică a obligaţiei de plată a taxelor de timbru, a raportului de drept fiscal pe care aceasta îl creează între instanţă şi debitorul obligaţiei fiscale, a lipsei calităţii procesuale a pârâtului în acest raport de drept şi privind inaptitudinea obligaţiei fiscale de a fi obiect al vreunei excepţii procesuale în litigiul civil de drept privat.

Dispoziţiile art. 32 alin. (2) şi art. 39 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 dispun neechivoc asupra procedurii de comunicare a taxelor datorate, de contestare, de reexaminare şi soluţionare, ce se desfăşoară numai în cadrul procedurii prealabile de verificare şi regularizare a cererilor, schimbând astfel paradigma actului normativ fiscal abrogat, respectiv Legea nr. 146/1997, pe care însă instanţele de fond şi apel au aplicat-o în cauză, ignorând imperativele noii legi incidente şi sancţionând reclamanta pentru respectarea ei;

II. Instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii în ipoteza normativă reglementată de art. 14 alin. (6) C. proc. civ.

Instanţa de apel a dezvoltat teoria nulităţii absolute necondiţionate a cererii de chemare în judecată pentru netimbrare, reglementată de art. 176 pct. 6 C. proc. civ., fără ca excepţia sau apărarea să fi fost pusă în discuţia părţilor, deşi apelanta a fost prezentă la dezbateri;

III. Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, reglementat de art. 6 C. proc. civ.

Conform art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege. Or, prin decizia recurată instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil şi pe cel al bunei credinţe reglementat de art. 12 din Cod, întrucât a transformat critica sentinţei privind acordarea unui termen nerezonabil de 4 luni, nesolicitat de reclamantă pentru timbrare, într-un beneficiu pentru aceasta, reţinând că "(...) parcursul procesual urmat astfel de instanţa de fond nu i-a adus nicio vătămare apelantei de vreme ce aceasta a beneficiat în aceste condiţii de acordarea primului termen de judecată şi ulterior de un termen de 4 luni pentru achitarea taxei de timbru".

Tot astfel, critica nerespectării de către prima instanţă a statuărilor deciziilor Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea art. 200 C. proc. civ. şi art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, citate în cererea de apel, este deturnată de la finalitatea ei - casarea sentinţei în caz de constatare, printr-o interpretare per a contrario, a acestor statuări ale deciziilor CCR, în sensul că nerespectarea procedurilor legale prin sentinţă ar fi adus de fapt un beneficiu reclamantei;

IV. Instanţa de apel a încălcat dispoziţia art. 27 C. proc. civ. privind legea aplicabilă hotărârilor, nefăcând aplicarea efectivă a legii fiscale sub care a început procesul.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a răspuns la critica neindicării temeiului de drept al reexaminării prin sentinţă, făcând în fapt aplicarea legii vechi, abrogate prin Legea nr. 146/1997 şi a jurisprudenţei cu privire la aceasta, caducă, iar nu a legii în vigoare - O.U.G. nr. 80/2013, intrată în vigoare deodată cu Codul de procedură, în scopul corelării procedurilor reexaminării cu procedura prealabilă conform expunerii de motive a actului normativ.

Calea de atac a reexaminării este reglementată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 numai pentru procedura prealabilă judecăţii, art. 33 şi art. 39 făcând expres referire la procedura art. 200 C. proc. civ. Prin urmare, pentru faza de judecată, această lege fiscală nu prevede nicio cale de atac împotriva reexaminării - motiv pentru care judecătorul fondului nu a indicat-o, astfel încât reclamanta nu a înţeles să promoveze o cale de atac neprevăzută de lege, o reexaminare inadmisibilă în faza judecăţii.

Indicând expres ca fiind calea de atac legală, exemplificând cu o decizie care a făcut aplicarea Legii nr. 146/1997 abrogată şi având o altă filozofie de realizare fiscală, decizia atacată este lovită de nulitate pentru neaplicarea efectivă a legii în vigoare sub care a început procesul în ce priveşte procedura de complinire a cerinţei taxelor de timbru în cazul în care cererea ar fi fost supusă timbrării (art. 197 din Cod), temeiul de drept al netimbrării acesteia pe care cererea de chemare în judecată îl indică nefiind contracarat normativ nici de judecătorul fondului şi nici prin decizia apelului.

În ceea ce priveşte referirea deciziei la art. 38 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 ca argument de text, acest articol se referă numai la constatarea în calea de atac a neplăţii în cuantumul legal, dispoziţia art. 38 succedând art. 36 şi 37 care reglementează situaţiile de majorare, respectiv de micşorare a cuantumului pretenţiilor în cursul judecăţii, fiind fără legătură cu problema de drept la care decizia apelului doreşte a răspunde: "asupra posibilităţii instanţei de judecată de a invoca excepţia netimbrării (...) pe tot parcursul procesului";

V. Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat caracterul imperativ şi obligatoriu al procedurii art. 201 C. proc. civ.

Deşi această procedură, ce debutează prin constatarea că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 200 şi comunicarea cererii de chemare în judecată de îndată şi se încheie prin fixarea primului termen de judecată, este o procedură obligatorie şi reglementată imperativ, decizia reţine că "prin rezoluţiile administrative judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei dispune măsuri preparatorii (...) motiv pentru care, instanţa poate reveni motivat asupra acestor măsuri, pentru o bună administrare a justiţiei (...)".

S-a încălcat astfel şi jurisprudenţa CEDO, decizia în cauza Lefter împotriva României (cererea nr. x/13) care a statuat în sensul că această procedură nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie ce urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii;

VI. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 3 C. proc. civ., raportat la principiul protecţiei jurisdicţionale efective reglementat de art. 19 alin. (2) TUE şi jurisprudenţa CJUE cu privire la acesta.

Instanţa de apel a încălcat principiul protecţiei jurisdicţionale efective reglementat de dreptul unional aplicabil prioritar întrucât a stabilit a priori că hotărârile atacate cu apel sunt infailibile şi că fac dovada celor pe care le conţin până la înscrierea în fals în conformitate cu art. 270 C. proc. civ., deoarece sunt înscrisuri autentice în sensul art. 269 C. proc. civ.

Astfel, accesul la calea de atac a apelului a fost pur formal şi lipsit de efectivitate, criticilor formulate împotriva hotărârilor apelate fiindu-le opusă forţa probantă a lor până la înscrierea în fals, ceea ce deturnează reglementarea căii de atac a apelului de la finalitatea ei din perspectiva soluţiilor de admitere reglementate de art. 480 C. proc. civ., prin prisma efectului devolutiv reglementat de art. 479 C. proc. civ. În plus, art. 434 C. proc. civ. ataşează forţa probantă a unui înscris autentic unei hotărâri definitive, deoarece conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ., când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie;

VII. Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat procedura obligatorie reglementată special prin Cod pentru îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii.

Decizia atacată cu recurs opune criticii nerespectării procedurii reglementate prin dispoziţii imperative de art. 442 alin. (2) C. proc. civ. şi de art. 444 alin. (2) C. proc. civ. argumentele: "nu există nicio dispoziţie legală care să interzică judecătorului cauzei să soluţioneze cererile astfel formulate prin acelaşi act jurisdicţional" şi că "apelanta nu poate invoca o vătămare a drepturilor procesuale" fapt care pune în evidenţă dispreţul deciziei recurate faţă de dispoziţiile legale imperative şi efectele lor.

În acest context, decizia recurată face şi o trimitere greşită la dispoziţiile art. 460 C. proc. civ. pentru o aplicare coroborată a lor cu dispoziţiile art. 446 din Cod, deoarece cererile privind îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii nu sunt nici cereri principale, nici accesorii şi nici incidentale, în definiţia dată acestora de art. 30 C. proc. civ., ele neavând legătură cu pretenţia împotriva unei alte persoane, ci privesc hotărârea, actul jurisdicţional deja pronunţat de instanţă în legătură cu acestea. Aceasta este şi raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat o procedură specială de soluţionare a lor şi pentru care cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, de autorul hotărârii greşite prin autoritatea sa, conform art. 447 C. proc. civ.

VIII. Instanţa de apel a încălcat principiul fundamental procesual al bunei credinţe.

Prin decizia recurată, instanţa de apel s-a prevalat de caracterul obligatoriu al procedurii îndreptării, lămuririi şi completării hotărârii în ce priveşte critica nepronunţării asupra cererii de îndreptare a încheierii din 14 iunie 2019, făcând trimitere la argumentele expuse la punctul 4, unde instanţa de apel a opus caracterul facultativ al procedurii funcţie de aprecierea judecătorului în lipsa unei dispoziţii de interzicere. Or, o motivare diametral opusă privind caracterul aceloraşi dispoziţii legale, în sensul în care şi într-o variantă de interpretare şi în alta, hotărârea apelată să fie păstrată, înfrânge finalitatea principiului bunei credinţe reglementat de art. 12 din Cod, la a cărui respectare este obligat şi judecătorul conform art. 20 C. proc. civ.

În plus, realitatea cu privire la această critică este denaturată, dispoziţiile art. 445 C. proc. civ. fiind respectate în cauză întrucât îndreptarea a fost cerută în faţa primei instanţe, nu în faţa instanţei de apel. În faţa instanţei de control judiciar s-a dedus critica nepronunţaţii asupra cererii cu a cărei soluţionare a fost învestită instanţa de fond;

IX. Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat principiul legalităţii procesului reglementat de art. 7 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel, condiţionând punerea în discuţie a unora dintre cererile formulate în cursul procesului de conţinutul lor şi legitimând astfel refuzul judecătorului fondului de a pune în discuţie orice cerere - respectiv solicitarea de precizări depusă în scris la termenul din 4 octombrie 2019 şi nota procesuală înregistrată 25 iulie 2019, deşi obligaţia lui cu acest obiect şi dreptul corelativ al părţii sunt reglementate imperativ de art. 14 alin. (4) şi de art. 224 C. proc. civ., a încălcat principiul legalităţii reglementat de art. 7 alin. (2) C. proc. civ.

X. Instanţa de apel a încălcat dreptul de acces la instanţa de control judiciar, raportat la 477 alin. (1) C. proc. civ.

Prin motivul IX din cererea de apel, reclamanta a învestit instanţa de apel cu critica nelegalităţii respingerii ca inadmisibilă a excepţiei de nelegală compunere a completului de judecată pentru neîndeplinirea cerinţelor de drept european ale judecătorului legal, întrucât, respingând excepţia ca inadmisibilă cu motivarea că "nu există o astfel de excepţie în C. proc. civ..", judecătorul fondului a încălcat dispoziţiile art. 3 C. proc. civ., raportat la dreptul convenţional şi unional citat.

Procedându-se la analiza pe fond a excepţiei respinsă în primă instanţă ca inadmisibilă, instanţa de apel a încălcat atât dreptul apelantei de acces la instanţa de control judiciar în limita şi conform învestirii ei potrivit art. 477 C. proc. civ., cât şi dreptul acesteia la dublul grad de jurisdicţie.

Tot astfel, deşi prin motivul X de apel a criticat nepronunţarea asupra admisibilităţii probei cu înregistrarea şedinţei de judecată şi încălcarea dispoziţiilor incidente ale art. 255 alin. (4), art. 258 şi ale art. 251 C. proc. civ., decizia instanţei nu a răspuns la critică în limitele în care a fost formulată şi nici la temeiurile de drept pe care a fost întemeiată;

XI. Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 din Convenţie - decizia recurată a fost pronunţată la 10 decembrie 2020 şi a fost comunicată la 26 iulie 2021.

Art. 426 alin. (5) C. proc. civ. este contrar art. 6 din Convenţie şi jurisprudenţei CEDO cu privire la dreptul la un proces echitabil, drept convenţional aplicabil prioritar conform art. 3 C. proc. civ., deoarece numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate, iar nu numai a dispozitivului, poate fi realizată o corectă administrare a justiţiei (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, paragraful 30). Numai prin adoptarea unei hotărâri motivate poate fi atins obiectivul urmărit de articolul 6 par. 1 - de a asigura controlul sistemului judiciar de către public în vederea protejării dreptului la un proces echitabil (Hotărârea din 1 iulie 2003, pronunţată în Cauza Suominen împotriva Finlandei, paragraful 37, Hotărârea din 17 ianuarie 2008 în Cauza Ryakib Biryukov împotriva Rusiei; Hotărârea din 9 iunie 2020 Kargina şi alţii, paragraf 31).

Prin redactarea deciziei ulterior pronunţării, în plus şi cu nerespectarea semnificativă a termenului prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil al apelantei a fost încălcat. Şi, astfel cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia nr. 233/2021 (paragraf 53), redactarea hotărârii judecătoreşti - motivarea în fapt şi în drept a soluţiei - ulterior pronunţării acesteia, la o altă dată, plasată în timp după epuizarea termenului pe care acesta îl reglementează, constituie de fapt justificarea soluţiei reţinută în minută. Pentru a se asigura în mod efectiv dreptul la un proces echitabil şi garanţiile care se referă la înfăptuirea justiţiei, este necesar ca redactarea hotărârii judecătoreşti (motivarea în fapt şi în drept) să aibă loc la data pronunţării, întrucât la acest moment procesual, ca rezultat al deliberării, se conturează considerentele ce conduc la soluţie.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte şi apărările formulate:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (7 martie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

I. Instanţa de apel a răspuns pe larg criticii relative la nesocotirea dispoziţiilor art. 7 C. proc. civ., faţă de reluarea procedurii de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată după fixarea primului termen de judecată, explicând de ce nu poate valida această critică şi consideră că prima instanţă a procedat cu respectarea cerinţelor legii, prin raportare la garanţiile dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, atunci când a dispus obligarea reclamantei la plata taxei de timbru.

Astfel, s-a arătat că obligaţia de a timbra cererea de chemare în judecată reprezintă o cerinţă legală extrinsecă actului de procedură, ceea ce, în caz de neîndeplinire atrage nulitatea necondiţionată a actului de procedură astfel efectuat, potrivit art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

În condiţiile C. proc. civ. obligaţia de a timbra, atât în privinţa caracterului timbrabil al cererii, cât şi din perspectiva cuantumului taxei, este stabilită în cursul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, însă termenul procedural instituit prin art. 200 alin. (3) C. proc. civ. îl vizează pe reclamant, iar nu instanţa de judecată, apelanta neputând invoca nicio vătămare procedurală decurgând din stabilirea cuantumului taxei de timbru în cursul judecaţii, iar nu în cadrul procedurii de regularizare. Instanţa de apel a arătat în mod corect că partea care ar avea interes să invoce o vătămare decurgând din modul în care s-a procedat este pârâtul, căruia i s-a comunicat cererea de chemare în judecata fără ca aceasta să fie legal timbrată, aşa cum prevede art. 33 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

În concluzie, întrucât instanţa are posibilitatea de a invoca excepţia netimbrării pe tot parcursul procesului, sancţiunea decăderii nu intervine în raport cu aceasta. Pe de altă parte, de vreme ce în condiţiile art. 38 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu, cu atât mai mult instanţa inferioară care constată pe parcursul procesului această neregularitate, poate să dispună măsurile legale privitoare la taxa judiciară de timbru.

Pe cale de consecinţă, se constată că instanţa de apel a răspuns criticilor care vizează nelegalitatea stabilirii obligaţiei de a timbra cererea după finalizarea procedurii prealabile şi a arătat că parcursul procesual urmat de prima instanţă nu i-a adus nicio vătămare apelantei, de vreme ce aceasta a beneficiat de acordarea primului termen de judecată şi ulterior de un termen de 4 luni pentru achitarea taxei de timbru sau, după caz, formularea unei cereri de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru sau de acordare a ajutorului public judiciar, în condiţiile legii, aşa cum instanţa de fond i-a pus in vedere reclamantei în şedinţa publică din data de 7.06.2019, potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă de la acel termen.

Nu poate fi primită nici critica vizând faptul că instanţa de apel nu a răspuns nici la argumentele de text şi de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale invocate în notele scrise depuse la termenul din 26 noiembrie 2019, în dezvoltarea motivelor de apel privind natura juridică a obligaţiei de plată a taxelor de timbru, a raportului de drept fiscal pe care aceasta îl creează între instanţă şi debitorul obligaţiei fiscale, a lipsei calităţii procesuale a pârâtului în acest raport de drept şi privind inaptitudinea obligaţiei fiscale de a fi obiect al vreunei excepţii procesuale în litigiul civil de drept privat.

Aşa cum s-a arătat anterior, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a răspuns analizând pe larg, în mod temeinic, toate criticile formulate de către apelantă. Jurisprudenţa este constantă în sensul că, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, instanţa de control judiciar trebuie să răspundă fiecărui motiv de critică, iar nu neapărat fiecărui argument invocat în susţinerea motivul de critică respectiv.

Având în vedere cele mai sus arătate, instanţa de recurs apreciază că aspectele invocate nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. Susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii în ipoteza normativă reglementată de art. 14 alin. (6) C. proc. civ., precum şi faptul că instanţa de apel a dezvoltat teoria nulităţii absolute necondiţionate a cererii de chemare în judecată pentru netimbrare, reglementată de art. 176 pct. 6 C. proc. civ., fără ca excepţia sau apărarea să fi fost pusă în discuţia părţilor, deşi apelanta a fost prezentă la dezbateri, nu pot fi primite.

În respectarea principiului contradictorialităţii, instanţa are obligaţia să pună în dezbaterea părţilor numai chestiunea de fapt sau de drept care poate fundamenta darea unei anumite soluţii, iar nu însuşi caracterul normelor legale ce stau la baza chestiunii respective, respectiv natura juridică sau condiţiile în care legiuitorul a stabilit că pot fi invocate anumite dispoziţii.

Întrucât apelanta nu a fost vătămată procesual prin faptul că în considerentele deciziei recurate s-a arătat că obligaţia de a timbra cererea de chemare în judecată reprezintă o cerinţă legală extrinsecă actului de procedură, ceea ce, în caz de neîndeplinire, atrage nulitatea necondiţionată a actului de procedură astfel efectuat în condiţiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ., critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

III. Instanţa de apel nu a nesocotit principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, atunci când a apreciat că termenul de 4 luni acordat de prima instanţă reclamantei pentru timbrarea cererii de chemare în judecată este unul rezonabil.

În condiţiile în care recurenta se limitează doar la această afirmaţie, fără să arate în ce ar consta vătămarea pe care a suferit-o prin acordarea unui termen de 4 luni în care să achite taxa de timbru stabilită sau, după caz, să formuleze o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, respectiv de acordare a ajutorului public judiciar, Înalta Curte apreciază că termenul de 4 luni în care reclamanta ar fi putut acţiona în modul arătat este unul rezonabil. Drept urmare, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

IV. Nu poate fi primită critica relativă la faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 27 C. proc. civ. privind legea aplicabilă hotărârilor, pentru că nu a făcut aplicarea efectivă a legii fiscale sub care a început procesul.

Aceasta deoarece, orice aspect privitor la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru poate să fie dedus analizei instanţei numai pe calea reexaminării, în condiţiile art. 39 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

În mod temeinic şi cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, instanţa de apel a răspuns apelantei arătând că, deşi tribunalul nu a precizat dispoziţia legală care reglementează cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire taxei de timbru, menţionând generic "în condiţiile legii", această împrejurare nu este de natură să atragă nulitatea încheierii premergătoare, faţă de principiul legalităţii căii de atac reglementat de art. 457 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. În consecinţă, calea de atac este dată de lege, iar nu de judecător, iar menţiunea inexactă/omisiunea din cuprinsul hotărârii referitoare la calea de atac nu aduce astfel părţii niciun prejudiciu procesual din perspectiva dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

De asemenea, făcând aplicarea principiului bunei-credinţe în exercitarea drepturilor procesuale, reglementat de art. 12 C. proc. civ., instanţa de apel a remarcat că, potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă de la 4 octombrie 2019, apelanta era în cunoştinţă de prevederile art. 39 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 care reglementează cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, făcând referire la acest text în timpul dezbaterilor, astfel cum au fost consemnate în încheiere. Prin urmare, aceasta nu ar putea invoca neexercitarea cererii de reexaminare pe considerentul că nu ar fi cunoscut calea prevăzută de lege pentru a contesta modul de stabilire a taxei judiciare de timbru.

Faţă de cele ce preced, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

V. Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte nu a identificat niciun aspect din care să rezulte că instanţa de apel a încălcat caracterul imperativ şi obligatoriu al procedurii prevăzute la art. 201 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, prima instanţă de fond a parcurs procedura de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată, necesară pentru a se putea stabili că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, astfel încât, prin rezoluţie, judecătorul să dispună comunicarea cererii către pârât, în vederea depunerii întâmpinării.

Împrejurarea că, pentru stabilirea corectă a cuantumului taxei judiciare de timbru datorate a fost reluată procedura reglementată de art. 200 C. proc. civ., nu este de natură să afecteze valabilitatea actului de procedură prin care s-a stabilit în aceste condiţii cuantumul taxei de achitat, câtă vreme este vorba despre îndeplinirea unei obligaţii de natură fiscală ce nu poate fi lăsată la libera apreciere nici a părţilor, nici a instanţei.

În consecinţă, se constată că nu a fost eludată procedura de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată - şi nici nu s-au nesocotit cele statuate prin decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Lefter împotriva României, astfel cum susţine recurenta - astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

VI. Instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 3 C. proc. civ., raportat la principiul protecţiei jurisdicţionale efective reglementat de art. 19 alin. (2) TUE şi jurisprudenţa CJUE cu privire la acesta.

Susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel a încălcat principiul protecţiei jurisdicţionale efective reglementat de dreptul unional aplicabil prioritar întrucât a stabilit a priori că hotărârile atacate cu apel sunt infailibile şi că fac dovada celor pe care le conţin până la înscrierea în fals în conformitate cu art. 270 C. proc. civ., deoarece sunt înscrisuri autentice în sensul art. 269 C. proc. civ., respectiv faptul că accesul la calea de atac a apelului a fost pur formal şi lipsit de efectivitate, criticilor formulate împotriva hotărârilor apelate fiindu-le opusă forţa probantă a lor până la înscrierea în fals, ceea ce deturnează reglementarea căii de atac a apelului de la finalitatea ei din perspectiva soluţiilor de admitere reglementate de art. 480 C. proc. civ., prin prisma efectului devolutiv reglementat de art. 479 C. proc. civ. rămân la nivelul unor consideraţii pur teoretice, câtă vreme nu sunt însoţite şi de dezvoltarea unor neregularităţi concrete pe care le-ar fi săvârşit instanţa de control judiciar.

În verificarea celor sus-arătate, Înalta Curte nu a identificat nicio eroare de interpretare pe care ar fi săvârşit-o instanţa de apel atunci când a arătat că încheierea de şedinţă, având natura juridică a unei hotărâri judecătoreşti, are forţa probantă a unui înscris autentic în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind un act emis de o autoritate publică, astfel încât face dovada până la înscrierea în fals, în conformitate cu art. 270 C. proc. civ. S-a mai arătat că, sub aspectul probator, Curtea a reţinut că reclamanta nu a solicitat eliberarea unei copii a notelor grefierului de şedinţă şi/sau a înregistrării audio a şedinţei de judecată, această posibilitate fiind recunoscută părţii prin dispoziţiile art. 231 C. proc. civ. şi art. 13 din Legea nr. 304/2004. Or, reclamanta a fost interpelată în acest sens de tribunal la termenul din data de 4 octombrie 2019, susţinând că nu a verificat această înregistrare şi nu e necesar să o solicite partea întrucât se realizează automat.

Având în vedere cele mai sus arătate, aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

VII. În mod corect instanţa de apel a subordonat analiza criticilor vizând nesocotirea prevederilor art. 442 alin. (2) şi art. 444 alin. (2) C. proc. civ. cerinţei vătămării procesuale pe care ar fi suferit-o partea care invocă nulitatea.

Or, instanţa de apel a analizat pe larg şi a arătat că reclamanta nu a suferit nicio vătămare procesuală prin soluţionarea prin acelaşi act jurisdicţional a cererilor de îndreptare eroare/completare a încheierilor din data de 7 iunie 2019, respectiv 14 iunie 2019 şi a excepţiilor de procedură puse în discuţie la termenul de dezbateri din 4 octombrie 2019, în condiţiile în care a exercitat calea de atac a apelului, conform legii.

Înalta Curte observă din nou valoarea exclusiv teoretică a susţinerilor recurentei în sensul că decizia recurată face şi o trimitere greşită la dispoziţiile art. 460 C. proc. civ. pentru o aplicare coroborată a lor cu dispoziţiile art. 446 din cod deoarece cererile privind îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii nu sunt nici cereri principale, nici accesorii şi nici incidentale, în definiţia dată acestora de art. 30 C. proc. civ. ele neavând legătură cu pretenţia împotriva unei alte persoane, ci privesc hotărârea, actul jurisdicţional deja pronunţat de instanţă în legătură cu acestea. Aceasta este şi raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat o procedură specială de soluţionare a lor şi pentru care cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, de autorul hotărârii greşite prin autoritatea sa, conform art. 447 C. proc. civ.

Cum nu poate fi constată nicio vătămare procesuală din eventuala calificare eronată a naturii cererii de îndreptare, lămurire sau completare a hotărârii, pentru că această calificare nu a atras recurgerea la o procedură inadecvată de analiză a cererii, aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

VIII. Instanţa de apel nu a nesocotit principiul bunei-credinţe, astfel cum este reglementat prin art. 12 C. proc. civ., prin faptul că la critica privind nepronunţarea asupra cererii de îndreptare a încheierii de şedinţă din 14 iunie 2019, depusă în scris de reclamantă în şedinţa de la termenul din 04 octombrie 2019, prin încheiere separată, şi nici prin sentinţa pronunţată la 08 noiembrie 2019, cu încălcarea obligativităţii procedurii reglementată de art. 442 alin. (2) C. proc. civ., a răspuns că, faţă de art. 445 C. proc. civ., procedura de îndreptare/completare/lămurire a hotărârii este obligatorie şi deci, în măsura în care partea nu a urmat această procedură, nu o poate supune controlului jurisdicţional direct în apel.

Conform art. 12 C. proc. civ., drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi [alin. (1)]. Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare [alin. (2)]. De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin. (2) [alin. (3)].

Întrucât recurenta nu a arătat în ce ar consta nesocotirea de către instanţa de apel a acestor dispoziţii legale, şi cum Înalta Curte nu a identificat din oficiu asemenea neregularitate procedurală, aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

IX. Instanţa de apel nu a încălcat principiul legalităţii reglementat de art. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, dimpotrivă, prin răspunsul prezentat pe larg şi cât se poate de clar criticilor constând în nesocotirea principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 şi art. 224 C. proc. civ. întrucât judecătorul cauzei a refuzat să pună în discuţie solicitarea de precizări depusă în scris în şedinţă la termenul din 04 octombrie 2019 cu motivarea reţinută în încheierea de şedinţă "că aspectele puse în discuţie de aceasta reprezintă chestiuni administrative, care nu vizează judecătorul cauzei şi care nu se pot rezolva în şedinţă publică, asupra acestora urmând a răspunde persoana care asigură conducerea administrativă a instanţei, respectiv preşedintele de instanţă sau preşedintele de secţie.", instanţa de apel a respectat principiile fundamentale puse în discuţie.

Astfel, s-a arătat cu deplin temei că nu poate fi validată invocarea încălcării principiului contradictorialităţii, pentru că lecturând solicitarea de precizări depusă de reclamantă la fila x rezultă legalitatea celor constate de tribunal, anume că aceste solicitări vizează chestiuni administrative care nu intră în atribuţiile judecătorului cauzei. Cu titlu de exemplu a fost evidenţiată solicitarea reclamantei de a i se comunica "cui aparţine rezoluţia de pe cererea de stabilire a termenului pentru soluţionarea cererii de completare" sau "cui aparţine rezoluţia de primire de pe cererea de constituire dosar asociat informatic".

Mai mult, instanţa de apel a arătat că nu se poate considera că instanţa de fond nu a răspuns temeiului solicitării reclamantei pentru a fi pus în dezbatere, conform art. 14 şi art. 224 C. proc. civ., cât timp această solicitare nu a vizat argumente ale unei chestiuni de fapt sau de drept invocată în legătură cu fondul cauzei, respectiv cu legalitatea şi temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză, astfel că întemeiat a apreciat tribunalul că aspectele puse în discuţie prin solicitarea de precizări reprezintă chestiuni de natură administrativă la care este îndrituită a răspunde persoana care asigură conducerea administrativă a instanţei.

Cele arătate îndreptăţesc Înalta Curte să concluzioneze că instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 7 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum susţine recurenta. Într-adevăr, pentru realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces, instanţa este datoare să pună în dezbaterea părţilor numai acele cereri asupra cărora urmează să se pronunţe ea, printr-o hotărâre cuprinzând soluţia dată acestor cereri, iar nu conducerea administrativă a instanţei.

În consecinţă, aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

X. Instanţa de apel nu a încălcat dreptul de acces la instanţa de control judiciar, aşa cum susţine recurenta.

În primul rând, se observă că prin cererea de recurs este prezentat în mod critic felul în care a procedat prima instanţă, iar nu instanţa de apel.

În al doilea rând, instanţa de apel nu a analizat "pe fond" excepţia respinsă ca inadmisibilă de prima instanţă - ceea ce, oricum ar fi putut face, fiind ea însăşi instanţă de fond -, ci a răspuns criticilor formulate de apelantă relativ la nelegalitatea compunerii completului de judecată prin raportare la cerinţele impuse în legislaţia europeană.

În al treilea rând, Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns pe larg, cu arătarea jurisprudenţei conturate la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte criteriile în raport cu care este apreciată lipsa de imparţialitate, de obiectivitate a judecătorului.

În fine, este corectă precizarea făcută de instanţă în sensul că, toate aspectele de pretinsă lipsă de imparţialitate a judecătorului cauzei au fost analizate prin încheierea de respingere a cererii de recuzare împotriva căreia nu a fost exercitată cala de atac, astfel că statuările au putere de lucru judecat.

Cum recurenta nu a dezvoltat prin cererea de recurs în ce constă nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, Înalta Curte consideră că susţinerile acesteia subsumate motivului de recurs vizând încălcarea dreptului de acces la o instanţă nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

XI. Împrejurarea că instanţa de apel nu ar fi redactat hotărârea în termenul prevăzut la art. 426 alin. (5) C. proc. civ. nu este de natură să afecteze valabilitatea hotărârii.

Aceasta deoarece, termenul de 30 de zile pentru redactarea şi semnarea hotărârii este unul relativ, astfel încât nesocotirea lui nu atrage sancţiunea nulităţii.

Drept urmare, critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele prezentate, în condiţiile art. 496 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1736A din 10 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2022.