State liability for criminal trial duration and acquittal costs under objective guarantee obligation

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 august 2019 pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata daunelor materiale în cuantum de 32.718,86 RON şi a daunelor morale în sumă de 109.500 euro, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 87/D din 29 mai 2020, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi incidentul procedural privitor la inadmisibilitatea demersului judiciar iniţiat de reclamant. A admis, în parte, acţiunea reclamantului şi, în consecinţă l-a obligat pe pârât la plata către reclamant, în mod cumulativ, a pretenţiilor în cuantum total de 32.718,86 RON, reprezentând daune materiale şi la plata daunelor morale de 10.000 euro. A respins restul pretenţiilor solicitate de reclamant în privinţa daunelor morale şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 10.984 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 825/A din 23 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, în tot, acţiunea formulată de reclamant, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei atacate. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., pentru motive subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanţa de apel, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

În motivarea recursului declarat, acesta a precizat că hotărârea atacată este legală doar în ce priveşte soluţia dată excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, criticând însă pentru nelegalitate dezlegările instanţei de apel date pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

- Cât priveşte reţinerea instanţei de apel ca fiind rezonabilă durata procesului desfăşurat împotriva recurentului, susţine că a fost motivată în mod contradictoriu şi cu argumente străine de natura cauzei.

Astfel, pe de o parte, instanţa a reţinut că Statul român răspunde pentru consecinţele păgubitoare ale propriei activităţi judiciare, pentru ca apoi să motiveze că derularea procedurii judiciare din dosarul penal, ca urmare a probaţiunii vaste administrate, ar fi determinat durata în timp de peste 3 ani a procesului penal.

Potrivit recurentului, instanţa de apel nu a motivat în concret în ce măsură conduita procesuală a recurentului în procesul penal, respectiv complexitatea cauzei determinată de această conduită a determinat durata procesului penal de 3 ani şi 6 luni.

A apreciat ca fiind străină de natura pricinii motivarea caracterului rezonabil sau nu al duratei procesului penal, prin raportare la celelalte părţi din dosar, câtă vreme efectele derulării unei astfel de proceduri se analizează prin raportare la subiectul de drept care le sesizează şi la modalitatea în care acesta le-a resimţit, fiind fără nicio relevanţă conduita adoptată de ceilalţi participanţi în dosarul penal. Instanţa de apel nu a realizat o analiză a criteriilor expuse în considerentele hotărârii atacate prin raportare la situaţia particulară, a recurentului, ci prin raportare la durata procesului penal din perspectiva conduitei procesuale adoptate de alţi subiecţi de drept, care nu sunt părţi în prezentul dosar, la complexitatea cauzei generată de alţi subiecţi de drept, argumentându-şi soluţia privind caracterul justificat în timp al procedurii penale urmate, fără nicio motivare punctuală a criteriilor avute în vedere în raport de situaţia procesuală a recurentului.

Or, în mod evident, o astfel de soluţie, nemotivată, a condus inerent la lipsa oricărei analize din partea instanţei de apel cu privire la condiţiile antrenării răspunderii patrimoniale obiective a Statului român, prin Ministerul Finanţelor.

- Cât priveşte dezlegarea asupra pretenţiilor decurgând din prejudiciul de imagine, s-a susţinut că instanţa de apel s-a îndepărtat prin motivarea adusă, de solicitarea concretă a recurentului, care a clamat antrenarea răspunderii patrimoniale obiective a Statului Român, ca urmare a ştirbirii imaginii acestuia în mediul social, profesional şi familial, prin comunicatele de presă constante şi consecvente până la condamnarea recurentului şi omisiunea autorităţilor de a aduce la cunoştinţa publică soluţia de achitare a acestuia.

Instanţa de apel a motivat soluţia adoptată asupra acestor pretenţii cu argumente străine de natura pricinii, făcând trimitere la activitatea presei şi la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie.

A învederat că fapta ilicită imputată Statului Român este aceea a omisiunii autorităţilor de a aduce la cunoştinţa publică soluţia de achitare dispusă faţă de recurent, cu aceeaşi diligentă cu care a adus la cunoştinţa publică trimiterea în judecată şi condamnarea acestuia.

A arătat că motivarea instanţei fundamentată pe inexistenţa faptei ilicite este străină de natura pricinii, împrejurare faţă de care a apreciat că solicitarea recurentului a rămas neanalizată de către instanţa de apel.

A apreciat că se subscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., calificarea instanţei ca drept licită a faptei autorităţilor de publicare a soluţiei pe portalul instanţelor.

- În privinţa prejudiciul material a cărui reparare a solicitat-o, susţine că a fost fundamentat pe dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Prima instanţă a reţinut întrunirea cerinţelor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului Român, fundamentată pe ideea de risc şi pe obligaţia de garanţie în sarcina statului, care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei, acordând astfel recurentului despăgubirile materiale probate integral cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Însă, instanţa de apel a respins acest capăt de cerere, ca urmare a admiterii apelurilor, cu o argumentare contradictorie, înlăturând, de plano, posibilitatea solicitării cheltuielilor de judecată, urmare a unei dispoziţii de achitare.

A considerat, cu referire la soluţia dată solicitării despăgubirilor materiale, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contradictorie, prin urmare, în speţă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488. alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor s-a solicitat respingerea recursului reclamantului.

A arătat, cu privire la motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., că instanţa de apel a motivat decizia atacată, arătând argumentele pentru care a considerat că în cauză nu a fost încălcat principiul dreptului la un proces echitabil din perspectiva duratei procedurii judiciare penale.

A mai arătat că şi în privinţa prejudiciului de imagine, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că în lipsa dovedirii unei fapte ilicite, simpla dovadă a producerii unui prejudiciu nu poate fi imputată Statului şi nu poate duce la atragerea răspunderii civile delictuale, în cauză nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ.

A precizat, cu privire la motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că prin cercetarea penală a recurentului şi, ulterior, prin trimiterea în judecată nu a fost săvârşită o faptă ilicită, de asemenea, prin modalitatea de cercetare a cauzei nu s-au săvârşit abuzuri sau neglijenţe.

În plus, cercetarea penală şi trimiterea în judecată a recurentului nu constituie în sine o faptă ilicită, atâta vreme cât s-a circumscris unui cadru legal, în cauză nefiind vorba de nicio încălcare a normelor de procedură penală, nefiind sesizate sau invocate încălcări al acestor norme sau un abuz în serviciu contra intereselor acestuia.

Recurentul a beneficiat de prezumţia de nevinovăţie, pe tot parcursul desfăşurării procesului penal, nefiind constatată atingerea adusă unui drept subiectiv al acesteia sau vreo faptă cauzatoare de prejudiciu cu caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român.

A arătat, cu privire la criticile că fapta ilicita a pârâtului constând în omisiunea autorităţilor de a aduce la cunoştinţa publică soluţia de achitare dispusă faţă de recurent cu aceeaşi diligenţă cu care a adus la cunoştinţa publică trimiterea în judecată şi condamnarea acestuia, că organele judiciare nu au făcut decât să dea publicităţii informaţii solicitate de mass-media, neexistând o solicitare a mass-media şi cu privire la soluţia de achitare a recurentului.

A susţinut, cu referire la criticile privind prejudiciul material solicitat, că în mod corect instanţa de apel a reţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal, întrucât dispoziţia de achitare nu stabileşte în sine o culpă procesuală a pârâtului, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în temeiul dispoziţiilor legii civile.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului.

A considerat că primul motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., este nefondat, având în vedere că instanţa de apel a constatat faptul că în cauză nu a fost încălcat principiul dreptului la un proces echitabil din perspectiva duratei procedurii judiciare penale.

A mai considerat, cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, că instanţa de apel a motivat decizia atacată prin prisma motivelor de apel invocate, arătând argumentele pentru care a considerat că susţinerile recurentului privind atingerile aduse dreptului său la imagine nu pot fi reţinute, în absenţa identificării unor încălcări concrete ale drepturilor şi garanţiilor procesuale de către autorităţile judiciare.

A arătat cu privire la criticile referitoare la prejudiciul material solicitat, că instanţa de apel a reţinut corect că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal solicitate în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce soluţionării critici care sunt doar parţial fundamentate, potrivit celor ce vor fi arătate.

- Motivarea contradictorie şi cu argumente străine de natura cauzei realizată de instanţa de apel atunci când a reţinut ca fiind rezonabilă durata procesului penal desfăşurat împotriva reclamantului, constituie o critică a recursului care, fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se dovedeşte a fi nefondată.

Potrivit reclamantului, este contradictoriu că, pe de o parte, instanţa de apel admite că Statul român răspunde pentru consecinţele păgubitoare ale propriei activităţi judiciare şi pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, iar pe de altă parte, reţine că durata de 3 ani a procesului penal a fost una rezonabilă ca urmare a probaţiunii vaste administrate la solicitarea celorlalţi inculpaţi, iar nu a reclamantului, lipsindu-i o analiză în concret asupra conduitei proprii a acestuia şi a măsurii în care prin conduita sa, el ar fi influenţat complexitatea cauzei sau durata procesului.

De asemenea, sub aspectul motivării străine cauzei, reclamantul a criticat lipsa unei analize a criteriilor de verificare a duratei rezonabile a procesului, prin raportare la situaţia sa particulară şi a conduitei proprii acestuia, iar nu a altor subiecţi de drept, care nu sunt părţi în această cauză.

În dezacord cu toate aceste critici, Înalta Curte apreciază că nicio contradicţie nu există între afirmaţia instanţei de apel - realizată cu prilejul examinării criticilor de apel ale pârâtului vizând soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român -, în sensul că acesta răspunde pentru consecinţele păgubitoare ale propriei activităţi judiciare ori a celei specifice desfăşurate de organele judiciare şi concluzia dedusă în urma analizei realizată pe fondul cauzei, în sensul că nu se poate reţine încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 C.E.D.O. şi art. 8 C. proc. pen.., decurgând din nesoluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

În cazul afirmaţiei, sensul statuării curţii de apel este unul limitat, subordonat problemei de drept căreia îi răspunde (cea a justificării în proces a calităţii procesuale pasive a Statului român, ce fusese contestată) şi care nu semnifică altceva decât că în cauze precum cea de faţă, în care se pune în discuţie nerespectarea dreptului la proces echitabil al persoanei cercetată pe parcursul procesului penal, sub mai multe aspecte, cel chemat să răspundă este Statul român, ca garant al organizării şi desfăşurării activităţii judiciare cu respectarea legii.

În cazul concluziei, deduse în urma analizării pe fond şi în concret a acuzaţiilor aduse de reclamant privind depăşirea duratei rezonabile a procedurii penale, instanţa de apel a stabilit că celui chemat să răspundă în astfel de cazuri (Statul român) unor atare acuzaţii, nu trebuie să i se angajeze răspunderea în cazul dedus judecăţii, susţinerile celui cercetat penal nedovedindu-se întemeiate.

Aşadar, contradicţia din considerente se pretinde a exista între răspunsul dat de instanţa de apel în proces excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român şi fondului pretenţiilor privitoare la repararea daunelor de ordin moral pe care reclamantul le-ar fi suferit prin încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul duratei procedurii şi a respectării prezumţiei de nevinovăţie, pe parcursul procesului penal în care a fost cercetat şi, în final, achitat.

Or, cum problema calităţii procesuale pasive este distinctă de cea a fondului unor pretenţii de genul celor mai sus indicate, este neîndoielnic că o contradicţie între considerentele cu care se răspunde acestora nu e posibilă nici de principiu sau la modul abstract, după cum s-a arătat că aceasta nu se regăseşte nici în considerentele criticate cu care instanţa de apel a răspuns celor două probleme deduse judecăţii sale în calea de atac a apelului.

Nici critica utilizării de motive străine cauzei nu se verifică, aceasta fiind nefondată sub două aspecte.

În primul rând întrucât, contrar criticii, instanţa de apel realizează o analiză concretă, prin raportare la datele cauzei şi urmărind aplicarea/verificarea criteriilor consacrate în jurisprudenţa C.E.D.O. în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procesului. Cea căreia îi lipseşte o atare analiză este hotărârea de primă instanţă care, de altfel, în atare circumstanţe, şi reţinuse o desfăşurare a procedurii penale cu încălcarea garanţiilor procedurale instituite prin art. 6 din C.E.D.O. exclusiv prin prisma intervalului de timp scurs, apreciat ca îndelungat, între data condamnării reclamantului prin hotărârea penală de primă instanţă (16.11.2016) şi data achitării sale prin hotărâre definitivă (11.12.2018).

Această analiză la cazul concret realizată de instanţa devolutivă din apel a avut în vedere natura cauzei - considerată una complexă, în raport cu acuzaţiile aduse şi cu numărul persoanelor cercetate (trei inculpaţi), care a implicat şi administrarea unui probatoriu vast. Analiza a inclus, deopotrivă, observarea comportamentului părţilor din proces, aşadar, inclusiv cel al reclamantului, precum şi cel al autorităţilor statului.

În al doilea rând, critica este nefondată întrucât analiza la cazul concret pentru verificarea caracterului rezonabil al procedurii penale, nu excludea, ci, dimpotrivă, presupunea observarea şi a comportamentului celorlalte părţi (ceilalţi inculpaţi) întrucât prezenţa lor în proces ţine de circumstanţele cauzei penale, cu implicaţii concrete asupra complexităţii acesteia, sub aspectul cercetării şi probării faptelor imputate, a necesităţii respectării garanţiilor procesuale faţă de toate părţile, elemente care, în final, influenţează şi determină durata unei proceduri judiciare.

Tocmai întrucât procesul penal care l-a vizat pe reclamant a implicat cercetarea penală şi a altor persoane aflate în legătură cu el (aspect care ţine de datele concrete şi particularităţile cauzei penale respective) se impunea sau, în tot cazul, nu putea fi exclusă analizei asupra duratei procedurii conduita celorlalţi subiecţi (inculpaţi în procesul penal). Este adevărat că efectele derulării procedurii se analizează prin raportare la cel care pretinde o încălcare a duratei sale rezonabile, dar la fel de adevărat este că nu doar reclamantul, prin atitudine sa, a putut influenţa durata procedurii, ci şi ceilalţi subiecţi alături de care el a fost cercetat.

În sfârşit, este neîndoielnic că tocmai o analiză separată, izolată, a duratei şi cursului procesului penal, cum propune reclamantul, prin valorificarea exclusiv a conduitei sale în proces, cu excluderea prezenţei celorlalte părţi, ar fi una străină de elemente concrete ale procesului penal, apte să influenţeze o concluzie justă, completă asupra duratei rezonabile a procedurii.

În considerarea acestor argumente, cea dintâi critică de nelegalitate a deciziei recurate, este considerată nefondată, calificarea realizată de instanţa de apel ca fiind rezonabilă durata procesului penal desfăşurat împotriva recurentului-reclamant nefiind una sprijinită nici pe motive contradictorii şi nici pe motive străine de natura cauzei, după cum fără temei acesta a susţinut.

- Motivarea prin utilizarea de argumente străine de natura pricinii a fost, de asemenea, invocată de reclamant şi în privinţa soluţiei adoptate în apel asupra pretenţiilor sale vizând prejudiciul de imagine pretins a fi fost suferit pe durata şi în legătură cu procesul penal în care a fost cercetat.

Acuzând ştirbirea imaginii sale în mediul social, profesional şi familial prin comunicatele de presă emise până la etapa procesuală finalizată cu condamnarea sa şi omisiunea autorităţilor de a aduce la cunoştinţa publică şi soluţia de achitare dispusă în mod definitiv, reclamantul a indicat drept motive străine de natura cauzei trimiterile instanţei de apel la activitatea presei şi la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie, precizând că nu a sesizat instanţele civile cu soluţionarea unei cauze a cărei problematică să implice analiza depăşiri limitelor rezonabile ale dreptului la liberă exprimare exercitat în presă. De asemenea, a precizat că nu a imputat Statului român fapta ilicită constând în publicarea pe portalul instanţelor a soluţiilor adoptate în procesele penale.

Nici aceste critici nu pot fi primite, considerentele deciziei din apel la care reclamantul trimite nerelevând caracterul lor străin de natura cauzei ci, dimpotrivă, caracterul complet al analizei realizate în apel în privinţa pretenţiilor subsumate prejudiciului de imagine. Această analiză a fost impusă de judecata în primă instanţă asupra pretenţiei menţionate, în contextul în care tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată cu trimitere la fapta de publicare în mod repetat a unor articole de presă, însoţite uneori de fotografia părţii, chiar dacă aducerea la cunoştinţa publicului a situaţiei de cercetat penal şi apoi de condamnat a reclamantului, s-a reţinut că s-a realizat prin intermediul unui cotidian din plan local, şi, de asemenea, cu trimitere la o faptă omisivă imputată autorităţilor statului, dar imprecis descrisă (sub aspectul caracterului ei ilicit), de a nu se fi adus la cunoştinţa publică pe calea unor comunicate de presă soluţia definitivă de achitare dispusă faţă de reclamant.

Or, având a examina pretenţia de cauzare a unui prejudiciu de imagine urmare a unor articole de presă, instanţa de apel a avut a decela, în primul rând, între responsabilităţile care pot fi luate în discuţie într-un astfel de caz, reţinând în mod pertinent că pentru modul în care jurnaliştii au înţeles să redea circumstanţele cauzei - acuzaţiile din dosarul penal, starea de fapt reţinută de organele de anchetă penală ori de către instanţă, cu ocazia condamnării în primă instanţă - răspunderea le aparţine acestora, în condiţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie, în timp ce o răspundere a organului de urmărire penală ar putea fi luată în discuţie numai sub rezerva dovedirii transmiterii de informaţii din dosarul penal în faza nepublică a urmăririi penale ori a realizării de comunicate cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie sau care să conţină date neadevărate.

Întrucât prejudiciul acuzat de reclamant (cel de imagine) este unul strâns legat de exerciţiul dreptului la liberă exprimare, în mod firesc analiza instanţei de apel a presupus şi o incursiune în limitele permise exerciţiului acestui drept, care include şi libertatea de a primi sau comunica informaţii.

Or, aceasta a stabilit corect că prezumţia de nevinovăţie de care se bucură orice persoană supusă unei cercetări penale (art. 6 par. 2 din Convenţie) nu poate împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, interesul presei şi al publicului fiind unul justificat atunci când e vorba despre fapte ale funcţionarilor publici săvârşite în legătură cu serviciul. În plus, articolele de presă redau informaţii despre cauza penală în care a fost cercetat reclamantul după trimiterea sa în judecată, pe baza informaţiilor la care jurnaliştii puteau avea acces în faza judecăţii, în condiţiile legii.

Nu există nicio contradicţie între considerentele de început subsumate analizei prejudiciului de imagine acuzat de parte, anume cele în care instanţa de apel admite suportarea unor suferinţe inerente calităţii de subiect al unei cercetări penale în cazul reclamantului, şi concluzia generală a inexistenţei unei fapte ilicite concrete care, imputabilă fiind autorităţilor judiciare, să justifice angajarea răspunderii Statului. Aceasta întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, o răspundere a organului de urmărire penală în legătură cu eventuale prejudicii de imagine ori încălcări ale dreptului la viaţă privată a celui cercetat penal este condiţionată de dovedirea concretă a unor acţiuni/fapte direct imputabile acestora iar nu fundamentată pe modul în care informaţiile despre cauza penală sunt expuse ori reflectate în presă.

Deşi afirmă că ar fi dedus judecăţii o acţiune în angajarea răspunderii patrimoniale a Statului român ca urmare a ştirbirii imaginii sale prin comunicatele de presă constante şi consecvente date de autorităţile judiciare până la momentul condamnării penale, acuzând că în motivarea sa, instanţa de apel s-ar fi îndepărtat de la solicitarea concretă pe care a formulat-o, Înalta Curte apreciază critica reclamantului drept nefondată, în contextul în care, pretenţiile subsumate acestei cauze au fost justificate cu trimitere, nu la comunicatele de presă date de autorităţi, ci la "Nenumăratele articole de presă care i-au făcut efectiv o imagine dezastruoasă lui şi familiei acestuia, imagine care deşi este achitat reclamantul de azi, este ireparabilă definitiv", în timp ce probatoriile au constat în "diverse publicaţii media" (potrivit cererii de chemare în judecată).

Cât priveşte omisiunea imputată autorităţilor, de a nu aduce la cunoştinţa publică situaţia finală de achitare a reclamantului prin emiterea unor comunicate de presă, s-a reţinut în mod corect că acuzaţia nu corespunde descrierii niciunei fapte ilicite, iar referirea la publicarea soluţiei instanţei penale pe portalul instanţelor a fost făcută ca unică formă de publicitate, de realizarea căreia autorităţile judiciare implicate erau ţinute.

În considerarea celor arătate anterior, Înalta Curte nu poate reţine în legătură cu această parte a soluţiei instanţei de apel nici criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 (1) pct. -6 şi nici pe acelea susţinute cu trimitere la dispoziţiile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate în mod nediferenţiat, reclamantul susţinând teza comună în sensul că, motivarea pe considerente străine cauzei a produs consecinţa neanalizării în concret a susţinerilor sale ori pe aceea a rezolvării cauzei cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente - art. 72-73 şi 1357 C. civ.

- Sunt, însă, întemeiate criticile prin care reclamantul a susţinut existenţa unei motivări contradictorii în privinţa soluţiei de respingere a pretenţiilor sale de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, în care a fost cercetat sub acuzaţia săvârşirii a două infracţiuni, dar în legătură cu care a fost achitat, astfel că, în privinţa acestei părţi a deciziei va fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica motivării contradictorii se verifică în condiţiile în care acordarea acestor sume a fost solicitată de reclamant în cadrul procesual oferit de dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi 453 C. proc. civ. şi pe temeiul unei răspunderi obiective a statului, decurgând din obligaţia sa de garanţie pentru organizarea activităţii judiciare, în timp ce argumentele cu care instanţa de apel a respins aceste pretenţii au susţinut imposibilitatea reţinerii unei culpe a statului decurgând din soluţia de achitare ori din activitatea de cercetare penală a unei persoane, care este permisă de lege şi al cărei specific (ce include posibilitatea administrării de probe în apărare ori invocării de nulităţi în privinţa actelor de procedură) nu impune în mod necesar procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.

Fără a infirma justeţea acestor statuări ale instanţei de apel cât priveşte inexistenţa unei culpe a statului pentru activitatea de cercetare penală întreprinsă faţă de reclamant, finalizată cu o soluţie de achitare (pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. civ..pen. în privinţa ambelor fapte), Înalta Curte apreciază însă că, pornind de la soluţia de principiu consacrată prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ. - potrivit cu care, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persona vătămată sau de partea civilă - nu se poate deduce că, atunci când acţiunea penală este pornită din oficiu iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal şi achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale în proces. În tot cazul, nu acesta poate fi sensul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., potrivit cu care "În celelalte cazuri, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile"

De aceea, în absenţa unei soluţii legale contrare şi în virtutea principiului echităţii, se înţelege că aceeaşi soluţie legală consacrată expres prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ., trebuie să funcţioneze ori să fie valabilă şi în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzaţia săvârşirii unei infracţiuni, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina căruia trebuie să fie stabilită obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, faţă de particularitatea că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părţile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării penale în instanţă (faza de judecată), doar prin aplicarea directă a dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., după cum stablirea unei astfel de obligaţii nu ar putea fi deloc justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reţinerea caracterului ilicit al activităţii de cercetare şi investigare a infracţiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluţie de condamnare, ceea ce însă nu poate fi acceptat, aşa cum corect s-a arătat şi de către instanţa de apel.

Însă, ca subiect pasiv al pretinselor infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, trebuie admis că Statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare. În calitatea sa de gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens reglementării conţinute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate ale sale, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

Aşadar, chiar fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire a reclamantului constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni, iar ulterior achitat pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligaţia de garanţie ce revine statului şi pe raţiuni de interpretare şi aplicare echitabilă a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. civ..pen.

De aceea, se impune ca soluţionarea pretenţiilor reclamantului privitoare la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, să se realizeze în considerarea fundamentului acestora - obligaţia de garanţie care revine Statului român, în calitatea sa de titular al acţiunii penale în virtutea căreia acesta are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni - şi în cadrul procesual oferit de dispoziţiile art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., art. 451 - 455 C. proc. civ.

Întrucât, alături de cheltuielile de judecată realizate de parte în cursul procesului penal (costurile apărării şi deplasării la instanţe), pretenţiile reclamantului au urmărit restituirea şi a sumei de 800 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, la plata cărora acesta a fost obligat în cursul procedurilor penale care l-au vizat, instanţa de rejudecare urmează să ţină seama de faptul că aceste sume se află sub regimul de reglementare distinct prevăzut prin dispoziţiile art. 275 C. proc. pen., fiind achitate de reclamant în urma obligării sale prin dispoziţiile unor hotărâri judecătoreşti penale ce nu au fost desfiinţate.

În considerarea acestor motive, apreciind asupra caracterului întemeiat al recursului declarat, în limita celor mai sus arătate, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa în parte decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea pretenţiilor vizând restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, la aceeaşi instanţă de apel, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei, care nu contravin prezente hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 825/A din 23 iunie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel cu privire la cheltuielile judiciare din dosarul penal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate care nu contravin prezentei decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 aprilie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.