Moral damages for bodily injury: adequacy of appellate valuation and calculation of litigation costs for an annulled prior appeal cycle

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă la 17 octombrie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Biroul Asigurătorilor Auto din România şi cu intervenientul forţat B., obligarea pârâtului la plata sumelor de 2954,09 RON reprezentând daune materiale şi de 100.000 euro reprezentând despăgubiri morale, precum şi la plata de penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357 C. civ., Regulamentul nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 743 din 18 iulie 2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis, în parte, cererea, l-a obligat pe pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata, către reclamantul A., a sumei de 30.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale şi a sumei de 2 184 RON, cu titlu de daune materiale. A respins, ca nefondată, cererea de obligare a pârâtului la plata de penalităţi de întârziere şi a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 3500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Primul ciclu procesual

3.1 Prin decizia civilă nr. 225/A din 24 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 RON în favoarea reclamantului A., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei. A fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

3.2. Prin decizia nr. 2573 din 26 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamantului împotriva deciziei, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

4. Deciziile pronunţate de curtea de apel

4.1. Rejudecând, prin decizia nr. 66/A din 17 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul reclamantului împotriva sentinţei tribunalului, l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale şi a sumei de 3.194,09 RON cu titlu de daune materiale, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de stabilire a despăgubirilor, penalităţi ce vor fi calculate cu privire la suma stabilită cu titlu de daune materiale şi morale. L-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în toate etapele procesuale.

4.2. Prin decizia din 2 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 66/A/2021 formulată de reclamantul A., a completat dispozitivul în sensul că a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată pretinse pentru judecata apelului în primul ciclu procesual.

5. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestor decizii a declarat recursuri reclamantul A..

1). Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 66/A/2021, recurentul a criticat hotărârea pentru faptul că nu cuprinde motivele pentru care instanţa a decis reducerea considerabilă a sumei acordate cu titlu de daune morale de către tribunal, respectiv pentru că aceasta cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) şi nu s-a conformat îndrumărilor instanţei de recurs sub acest aspect.

Potrivit recurentului, instanţa de apel nu putea diminua cuantumul despăgubirilor acordat de prima instanţă fără a expune argumentele ce ar fi făcut diferenţa între aprecierile sale şi cele ale primei instanţe.

Pe de altă parte, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi celelalte critici ale recursului reclamantului, printre care nesocotirea/ignorarea criteriilor doctrinare şi jurisprudenţiale de cuantificare a prejudiciului de ordin moral, aşa cum îndruma decizia de casare.

Recurentul a susţinut că admiterea apelului pârâtului s-a făcut exclusiv pe baza apărărilor acestuia referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, susţineri care nu au fost însă dovedite.

Recurentul a mai criticat decizia pentru faptul că instanţa a încălcat normele de drept material cu privire la modalitatea de cuantificare a prejudiciului, respectiv dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ., art. 2 pct. 20 şi 22, art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017.

Potrivit recurentului, pentru o cuantificare corectă a prejudiciului suferit de reclamant, instanţa trebuia să ţină seama de întreaga perioadă de convalescenţă a acestuia ulterior externării din spital, de faptul că a rămas cu stare de incapacitate adaptativă de 10%, de consecinţele asupra stării de sănătate şi de tratamentul medical impus, de întreaga suferinţă psihică şi fizică a acestuia, de nivelul de trai social, economic, în plan naţional avut anterior accidentului dar şi raportat la data producerii sale, respectiv 16 martie 2018, precum şi de culpa exclusivă a intervenientului forţat în producerea accidentului.

În opinia recurentului, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1388 C. civ., normele aplicabile fiind art. 2 pct. 22, art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 132/2017, art. 1391 alin. (1) C. civ.

A solicitat reaprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată din toate etapele procesuale, la nivelul dovedit cu chitanţele depuse la dosar.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

2). Prin recursul declarat împotriva deciziei din 2 iunie 2021 de completare dispozitiv, recurentul a susţinut că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 453 alin. (1), art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

A precizat că prin trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel cauza nu a fost soluţionată, rejudecarea presupunând analizarea tuturor cererilor părţilor, inclusiv celor referitoare la cheltuielile de judecată ori alte cereri incidentale sau conexe formulate.

Astfel, a susţinut că nu are relevanţă soluţia instanţei de apel din primul ciclu procesual, de respingere a apelului pe care l-a formulat, câtă vreme hotărârea instanţei a fost casată în întregime.

De asemenea, prin trimiterea cauzei spre rejudecare, apelul reclamantului nu a fost soluţionat, nefiind stabilită partea câştigătoare, astfel că în cel de-al doilea ciclu procesual, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În cel de-al doilea ciclu procesual, instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra cererilor din apel din primul ciclu procesual, principale şi accesorii, inclusiv cheltuieli de judecată, însă aceasta a acordat doar cheltuieli de judecată în al doilea ciclu procesual, încălcând astfel prevederile legale menţionate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Biroul Asigurătorilor din România - Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului împotriva deciziei nr. 66/A/2021.

A arătat că hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală, s-a raportat la actul normativ incident în speţă şi a interpretat în mod corect textul legal aplicabil.

A susţinut că în considerentele hotărârii se regăsesc argumentele pentru care a fost admis, în parte, apelul reclamantului şi, în tot, apelul intimatului, precum şi explicaţiile pentru care la stabilirea cuantumului daunelor morale nu se poate ţine seama de invaliditatea posttraumatică de 10%.

Potrivit intimatului, instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia de examinare a jurisprudenţei pentru ca, în stabilirea cuantumului daunelor morale, pe de o parte, reclamantul să fie just despăgubit, iar pe de altă parte, această despăgubire să nu reprezinte o îmbogăţire fără just temei.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat aspectele învederate prin memoriul de recurs şi a solicitat admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat.

Intimatul - pârât Biroul Asigurătorilor din România a formulat întâmpinare şi la recursul declarat împotriva deciziei de completare din 2 iunie 2021, prin care a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea deciziei privind admiterea cererii de completare a acestei hotărâri sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 8 decembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 13 aprilie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1). Analizând recursul formulat împotriva deciziei nr. 66A/17.03.2021 a Curţii de Apel Cluj, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, potrivit celor ce urmează.

- Critica de nemotivare a hotărârii instanţei de apel în privinţa diminuării daunelor morale acordate recurentului-reclamant (de la suma de 30.000 eu acordată prin hotărârea de primă instanţă, la suma de 50.000 RON) şi de aici, de nerespectare a îndrumărilor din decizia de casare anterioară (nr. 2573/26.11.2020 a Î.C.C.J.) nu poate fi primită.

În esenţă, subsumat punctului 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul a reclamat utilizarea din nou de trimiteri formale, generale, de către instanţa de apel din rejudecare, atunci când a răspuns criticilor din apelul său şi al pârâtului B.A.A.R. care vizau cuantumul daunelor morale, fără referiri concrete la situaţia dată judecăţii, fără indicarea diferenţelor în apreciere faţă de prima instanţă şi fără a ţine cont de practica constantă a instanţelor de judecată, justificarea soluţiei fiind oferită pe tărâmul principiului echităţii, de aceeşi manieră ca a primei decizii din apel, ce a fost casată.

Făcând trimitere la îndrumările deciziei nr. 2573/26.11.2020 a Î.C.C.J., recurentul a reamintit că instanţa de rejudecare nu putea diminua în mod considerabil cuantumul daunelor morale fără a arăta şi argumentele care fac diferenţa între aprecierile sale şi cele ale primei instanţe, după cum susţine că ar fi trebuit să utilizeze criteriile doctrinare şi jurisprudenţiale de cuantificare a prejudiciilor de ordin moral.

Aceste critici sunt nefondate, observându-se că analiza instanţei de apel subsumată controlului judiciar asupra cuantificării daunelor morale acordate prin sentinţa tribunalului a avut în vedere chiar elementele probatorii ale cauzei şi situaţia concretă a reclamantului.

Astfel, stabilind că sunt exagerate daunele morale recunoscute în beneficiul reclamantului de 30.000 euro, instanţa de apel a avut în vedere certificatul medico-legal, completarea acestuia, raportul de expertiză medico-legală din cuprinsul cărora au rezultat consecinţele traumatice suferite de parte, modalităţile de remediere a acestora şi numărul de îngrijiri medicale pe care le-a necesitat. În plus, instanţa de apel a arătat, cât priveşte consecinţa invalidităţii posttraumatice permanente de 10%, că aceasta nu justifică o cuantificare prin majorarea daunelor morale, ci, în măsura în care îi cauzează reclamantului o îngreunare a desfăşurării profesiei, l-ar îndreptăţi pe acesta la solicitarea acordării de despăgubiri pe temeiul art. 1387 C. civ.

Prin urmare, nu se poate spune că instanţa de apel din rejudecare a procedat întocmai ca aceea din primul ciclu procesual al cauzei, a cărei hotărâre a fost casată prin decizia nr. 2573/26.11.2020 a Î.C.C.J., printre altele, pentru viciul nemotivării soluţiei în privinţa daunelor morale, viciu dedus din utilizarea unor trimiteri formale la principiul echităţii, fără expunerea argumentelor de diferenţiere între aprecierile sale şi cele ale primei instanţe.

Este adevărat că şi a doua instanţă de apel a invocat principiul echităţii atunci când, urmare a argumentelor pe care le-a avut în vedere, a stabilit în concret suma considerată rezonabilă şi îndestulătoare pentru compensarea prejudiciilor de ordin moral, însă această trimitere este inerentă atunci când în discuţie este repararea daunelor de ordin nepatrimonial pentru care legea nu stabileşte criterii legale de cuantificare.

În mod diferit însă de prima instanţă de apel, cea din rejudecare a indicat în prealabil criteriile pe care le-a avut în vedere şi care au impus, în opinia sa, o diminuare a sumelor acordate reclamantului.

Cât priveşte criteriile doctrinare şi jurisprudenţiale de cuantificare a prejudiciului de ordin moral, ele au fost expuse în partea de început a considerentelor deciziei atacate, când instanţa a evocat rolul/funcţia acestor daune care, în principiu, nu este una reparatorie, cât mai degrabă una compensatorie.

Pentru aceleaşi motive, anterior expuse, pentru care nu se poate considera că soluţia instanţei de apel, adoptată în privinţa despăgubirilor acordate reclamantului pentru prejudiciile de ordin moral, ar fi nemotivată, nu se poate afirma nici că aceasta ar contraveni îndrumărilor date în rejudecare prin decizia de casare a instanţei de recurs.

- Încălcarea normelor de drept material cu privire la modalitatea de cuantificare a întregului prejudiciu suferit de recurent, susţinută de parte cu trimitere la dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ., art. 2 pct. 20 şi 22, art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017 şi la aprecierea instanţei din apel în sensul că invaliditatea posttraumatică permanentă de 10% nu ar constitui un fundament suficient pentru acordarea daunelor morale într-un cuantum exagerat de mare, constituie, de asemenea o critică nefondată.

Potrivit art. 1391 alin. (1) C. proc. civ. "În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială".

Prin faptul că instanţa de apel a diminuat cuantumul daunelor morale apreciate ca fiind cuvenite reclamantului nu înseamnă că a încălcat această dispoziţie legală întrucât suma stabilită, chiar în cuantum diminuat, răspunde în esenţă aceloraşi nevoi de compensare a prejudiciului moral, în toate componentele acestuia descrise de judecătorul de primă instanţă, care a avut în vedere atât suferinţele de ordin fizic şi psihic din perioada spitalizării şi cea a recuperării, perioada de imobilizare şi dependenţă de ajutorul soţiei, afectarea nivelului de trai, restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, per ansamblu. Aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, diminuarea sumei acordată de prima instanţă cu titlu de prejudiciu moral s-a făcut în considerarea numărului de zile de îngrijiri medicale, a vătămărilor concrete aduse integrităţii corporale a reclamantului, mijloacelor/posibilităţilor de remediere a acestora şi urmare a aprecierii instanţei de apel că invaliditatea posttraumatică permanentă de 10% nu justifică o majorare a daunelor morale cuvenite reclamantului, fără ca instanţa de apel să înlăture vreuna din celelalte componente ale prejudiciului moral descris în sentinţa tribunalului, criticate fără temei prin recurs ca lipsind evaluării realizată în urma controlului judiciar înfăptuit în apel.

Este adevărat că incapacitatea adaptivă, în general - descrisă prin H.G. nr. 155/2011 drept tulburare morfologică şi funcţională ce exprimă limitele persoanei în efortul de a se adapta la mediul natural şi social -, nu determină consecinţe asupra capacităţii de muncă a persoanei (situaţie care se verifică şi în cazul reclamantului, raportul de expetiză consemnând că nu s-a identificat scăderea capacităţii de muncă a acestuia şi nici încadrarea sa în grad de handicap), astfel că trimiterea instanţei de apel la dispoziţiile art. 1387 C. civ., ca mijloc de dezdăunare a unei atare consecinţe, este neavenită.

Cu toate acestea, Înalta Curte are în vedere că, deopotrivă în legătură cu incapacitatea adaptivă de 10%, instanţa de apel a reţinut şi caracterul său neînsemnat, insuficient pentru a determina în sine o majorare a cuantumului daunelor morale. Aceasta apreciere este una care ţine seama ori se înscrie în relaţia "deficienţă funcţională - incapacitate adaptivă - grad de invaliditate" descrisă prin normele H.G. nr. 155/2011 potrivit cu care, o incapacitate adaptivă sub 19% a unei persoane o încadrează pe aceasta ca fiind una fără deficienţe funcţionale şi care nu induce invaliditate, deficienţele funcţionale uşoare fiind prezente abia la persoanele ce prezintă o incapacitate adaptivă de 20-49%.

Nu se va deduce de aici că inconvenientele pe care reclamantul le invocă, plecând de la această incapacitate adaptivă, au fost cu totul excluse din calculul despăgubirii, ci doar că acestea, neavând o anume gravitate, s-a considerat că nu pot fi compensate cât să atragă în sine o majorare sau o cuantificare sporită a daunelor acordate. Ca orice inconveniente decurgând din vătămarea corporală suferită de o persoană, trebuie acceptat că şi acestea au fost avute în vedere în evaluarea prejudiciului moral, ca parte a suferinţei fizice şi psihice ori a restrângerii posibilităţilor de viaţă familială şi socială, apreciate ca fiind compensate (fără pretenţia însă de a fi integral ori complet reparate) în sumă de 50.000 RON acordată în urma evaluării instanţei de apel.

În sfârşit, Înalta Curte are în vedere şi că aprecierea caracterului insuficient al incapacităţii adaptive de 10% a reclamantului, care n-ar putea constitui fundament pentru o dezdăunare în cuantum majorat a daunelor morale solicitate de acesta, face parte din evaluarea elementelor de fapt ale cauzei aflată în atribuţia şi puterea instanţei de apel, care nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs, rolul său fiind unul restrâns la controlul în legalitate al deciziei pronunţate.

În considerarea acestor motive, recursul declarat împotriva deciziei nr. 66A/17.03.2021 a Curţii de apel Cluj se apreciază ca fiind nefondat.

Acest memoriu de recurs mai conţine în finalul său şi solicitarea de reapreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată din toate etapele procesuale, la nivelul solicitat şi dovedit cu chitanţele justificative, însă în considerarea caracterului nefondat al căii de atac a recursului care impune respingerea acestuia, se reţine că nu există un temei al reaşezării cheltuielilor de judecată solicitate şi acordate în etapele procesuale anterioare. De asemenea, soluţia asupra recursului declarat nu îngăduie acordarea cheltuielilor de judecată din această etapă procesuală recurentului, întrucât în lumina art. 453 alin. (1) C. proc. civ., el este partea căzută în pretenţii.

2) Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei completatoare din 2.06.2021 a aceleiaşi Curţi de apel, în scopul soluţionării integrale a pretenţiilor privind cheltuielile de judecată efectuate de parte, prin includerea şi a acelora din etapa apelului din primul ciclu procesual al cauzei, este însă întemeiat.

Acest recurs, fundamentat de parte pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi reîncadrat prin raportul asupra recursurilor, va fi examinat în lumina dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât critică o soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din etapa apelului, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., funcţie de rezultatul procesului.

Astfel, se constată că, soluţionând în sensul respingerii cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată din etapa apelului, din primul ciclu procesual al cauzei, instanţa de apel a avut în vedere în mod eronat soluţia dată acestuia prin decizia nr. 225A/24.10.2019, care a fost de respingere a căii de atac a apelului.

Judecând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată limitat doar la această soluţie pronunţată în privinţa apelului formulat de reclamant, instanţa de apel a scăpat din vedere faptul că decizia nr. 225A/24.10.2019 a fost casată în urma soluţionării recursului şi că, potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, astfel că decizia menţionată nu putea constitui reper în privinţa determinării culpei procesuale a părţilor litigante, necesară rezolvării cererii de cheltuieli cu procedura. De asemenea, instanţa de apel a scăpat din vedere că, urmare a casării deciziei de apel din primul ciclu procesual al cauzei, judecata litigiului în etapa apelului a continuat şi că rezultatul procesului/soluţia asupra apelului reclamantului care contează în rezolvarea cererii acestei părţi privind cheltuielile de judecată este chiar cea a deciziei pe care ea însăşi a pronunţat-o în rejudecare, respectiv decizia nr. 66A/17.03.2021, care - în termenii proprii utilizaţi de instanţă şi diferit de prima decizie de apel (care respinsese apelul părţii) - a admis în parte apelul reclamantului.

Prin urmare, se impunea ca, alături de cheltuielile de judecată dovedite ca realizate de reclamant pentru etapa apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, să fie avute în vedere şi cele din primul ciclu procesual asupra cărora acţionează aceleaşi reguli de acordare aplicate de instanţă, respectiv cele deduse din cuprinsul art. 451 alin. (1), art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., funcţie de aceleaşi criterii (respectiv proporţia pretenţiilor admise şi rezultatul procesului în apel care este cel al deciziei nr. 66A/17.03.2021).

În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 66A/17.03.2021 a Curţii de Apel Cluj, dar va admite recursul formulat împotriva deciziei de completare a acesteia, pronunţată de aceeaşi instanţă la 2.06.2021, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluţia adoptată relevând o încălcare de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Pe cale de consecinţă şi în temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia arătată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare (cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată realizate de reclamant în primul ciclu procesual al cauzei) în raport de dezlegările date în cele de mai sus.

Pe de o parte, în considerarea soluţiei de respingere a recursului declarat împotriva nr. 66A/17.03.2021, iar pe de altă parte, întrucât soluţia recursului împotriva deciziei de completare din 2.06.2021 a impus soluţia casării cu trimiterea spre rejudecare a cererii reclamantului, care este formulată într-o procedură supusă unei reglementări speciale - cea a art. 447 C. proc. civ. - cât priveşte cheltuielile aferente procedurii de completare, Înalta Curte va respinge cererea recurentului privind acordarea cheltuielilor de judecată din etapa recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 66/A din 17 martie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Admite recursul reclamantului împotriva deciziei de completare dispozitiv din 2 iunie 2021 pronunţată de aceeaşi instanţă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Respinge cererea formulată de recurent de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2022.