Landowner's substituted zoning consent and access easement claims quashed and remanded for insufficient reasoning on landlocked status and public-property servitude bar.

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 6 iulie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad, obligarea pârâtei la emiterea acordului faţă de proiectul Planului Urbanistic Zonal "Zonă cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare" conform proiectului nr. 21/2013 întocmit de B.I.A. arh. B. (pentru amplasamentul situat în extravilanul Municipiului Arad identificat conform Anexei la Certificatul de Urbanism nr. x/28.03.2012 emis de Primăria Municipiului Arad şi ulterior, Certificatul de Urbanism nr. x/18.06.2015, aflate în proprietatea acestuia) - denumit în continuare "Proiectul PUZ", cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat normele şi principiile juridice privind obligaţia de a face şi abuzul de drept.

Prin cererea de completare a acţiunii, reclamantul a solicitat să se pronunţe o hotărâre care să suplinească acordul favorabil al pârâtei Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad cu privire la proiectul Planului Urbanistic Zonal "Zonă cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare", indicat în acţiunea introductivă. Reclamantul a arătat că îşi menţine petitul şi motivele acţiunii introductive, astfel încât, urmare a prezentei cereri adiţionale, acţiunea împotriva pârâtei urmează să aibă două capete de cerere: unul principal, având ca obiect cererea de pronunţare a unei hotărâri care să suplinească acordul favorabil al pârâtei şi unul subsidiar, având ca obiect cererea de obligare a pârâtei la emiterea acordului favorabil cu privire la proiectul Planului Urbanistic Zonal "Zonă, cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare".

Prin sentinţa civilă nr. 5893 din 28 noiembrie 2017, Judecătoria Arad a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Arad.

Prin sentinţa civilă nr. 29 din 7 februarie 2018, Tribunalul Arad a declinat competenţa materială de soluţionare în favoarea Judecătoriei Arad, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Curtea de Apel Timişoara, pentru soluţionarea acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 5 martie 2018, Curtea de Apel Timişoara a stabilit competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să suplinească acordul pârâtei şi obligaţia de a face, în favoarea Tribunalului Arad.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Arad la data de 12 martie 2018 sub nr. x/2017*.

Reclamantul a depus la dosar mai multe cereri de precizare a acţiunii (la datele de 21 martie 2018, 16 mai 2018 şi de 15 mai 2019), prin care a solicitat obligarea pârâtei la emiterea acordului, respectiv pronunţarea unei hotărârii judecătoreşti care ţine loc de acord al pârâtei, faţă de proiectul PUZ în forma modificată conform documentaţiei anexate, cu identificarea expresă a canalelor şi poziţiei acestora indicată în planşe.

Prin încheierea din 17 octombrie 2018 s-a constatat că dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Arad a fost conexat la prezentul dosar. S-a dispus citarea, în calitate de reclamantă, a soţiei reclamantului, C..

Prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru creşterea Bovinelor Arad, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara - AJFP Arad, Judeţul Arad prin Prefect şi Consiliul Judeţean Arad, a solicitat constatarea dreptului de trecere, cu piciorul şi cu autovehicule, prin construirea şi utilizarea unor podeţe reversibile modulare, asupra canalelor de irigaţii înscrise în CF x şi în CF x, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad; drumului de exploatare DE 608/drumului judeţean DJ 682F, înscris în CF x, aflat în proprietatea Judeţului Arad şi în administrarea Consiliului Local Arad, respectiv în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad, pentru exploatarea terenurilor proprietatea acestuia; constatarea dreptului de trecere pentru reţelele edilitare ce deservesc terenurile proprietatea acestuia, de natura conductelor de apă potabilă, canalizare menajeră şi pluvială, gaz sau altele asemenea, cablurilor electrice, subterane ori aeriene şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop, asupra canalelor de irigaţii înscrise în CF x şi în CF x, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad; drumului DE 608, înscris în CF x, aflat în proprietatea Judeţului Arad şi în administrarea Consiliului Local Arad, respectiv în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad, precum şi constituirea unei servituţi de trecere cu piciorul şi cu autovehicule, asupra canalelor de irigaţii înscrise în CF x, CF x, CF x, CF x, CF x, CF x, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare -Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad (fonduri aservite), pentru utilitatea terenurilor aflate în proprietatea acestuia înscrise în CF x, CF x, CF x, CF x (fonduri dominante), cu precizarea că toate drepturile care formează obiectul prezentei acţiuni (dreptul de trecere, dreptul de trecere pentru reţele utilitare şi servitutea de trecere) urmează să se constate/stabilească conform concluziilor raportului de expertiză ce se va întocmi în cauză, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara - AJFP Arad a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat, în principal, respingerea acţiunii reclamantului, ca inadmisibilă, iar pe fond, ca nedovedită şi neîntemeiată, iar în subsidiar, în cazul admiterii acţiunii, admiterea cererii reconvenţionale formulată, în sensul obligării acestuia la plata de juste despăgubiri.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 martie 2018, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.

Prin încheierea din 30 mai 2018, s-a respins excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii invocată de pârâta Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru creşterea Bovinelor Arad.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru creşterea Bovinelor Arad. Excepţia "tardivităţii" formulării acţiunii, invocată de pârâta Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru creşterea Bovinelor Arad a fost recalificată ca excepţia prescripţiei extinctive, pe care instanţa a respins-o, iar cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii s-a reţinut că sunt invocate apărări de fond.

Faţă de precizarea reclamantului că nu a formulat cererea introductivă în contradictoriu cu Prefectul Judeţului Arad în nume propriu, ci cu Judeţul Arad reprezentat de Preşedintele Consiliului Judeţean, prin încheierea de şedinţă din 20 februarie 2019 s-a constatat că nu se mai impune soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului Judeţului Arad invocată de acesta prin întâmpinare.

Prin încheierea din 26 iunie 2019 s-a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei formulată de Statul Român, prin MFP prin DGRFP Timişoara - AJFP Arad.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 236 din 4 octombrie 2019, Tribunalul Arad, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea precizată. A dispus ca sentinţa să suplinească acordul favorabil al pârâtei Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad cu privire la proiectul Planului Urbanistic Zonal - PUZ "Zona cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare" în configuraţia confirmată prin documentaţia avizată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. sub nr. x/28.06.2018 coroborată cu identificarea amplasamentului podeţelor/punctelor de trecere efectuată prin expertiza topografică întocmită în cauză de expert D..

A admis acţiunea din dosarul conexat nr. x/2018, astfel cum a fost precizată, prin raportare la configuraţia proiectului PUZ confirmată prin documentaţia avizată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. sub nr. x/28.06.2018 coroborată cu identificarea amplasamentului podeţelor/punctelor de trecere efectuată prin expertiza topografică întocmită în cauză de expert D.. A constatat dreptul de trecere, cu piciorul şi cu autovehicule, prin construirea şi utilizarea unor podeţe reversibile modulare, precum şi pentru reţele edilitare ce deservesc terenurile proprietatea reclamanţilor asupra: canalelor de irigaţii înscrise în CF x şi în CF x, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad; drumului de exploatare DE 608/drumului judeţean DJ 682F, înscris în CF x, aflat în proprietatea Judeţului Arad şi în administrarea Consiliului Local Arad, respectiv în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad.

A dispus constituirea unei servituţi de trecere cu piciorul şi cu autovehicule, asupra canalelor de irigaţii înscrise în CF x, CF x, CF x, CF x, CF x, CF x, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad (fonduri aservite), pentru utilitatea terenurilor aflate în proprietatea reclamanţilor, înscrise în CF x, CF x, CF x, CF x (fonduri dominante). A anulat cererea reconvenţională formulată de pârâtul - reclamant reconvenţional Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara - AJFP Arad pentru despăgubiri.

A respins cererea de executare provizorie a hotărârii. I-a obligat pe pârâţii Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara - AJFP Arad, în solidar, să plătească reclamanţilor suma de 3.000 RON cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia nr. 10 din 27 ianuarie 2021, prin care s-au respins apelurile pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad.

Recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a arătat că hotărârile instanţelor anterioare sunt pronunţate cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză.

A arătat că ambele hotărâri au fost pronunţate fără antamarea fondului cauzei, respectiv nu au fost analizate condiţiile exprese prevăzute de C. civ. pentru admisibilitatea pe fond a unei acţiuni având ca obiect constituire servituţi şi constatare drept de trecere.

În opinia recurentului, nu s-a ţinut cont de apărările sale şi de înscrisurile existente la dosar, depuse în probaţiune, luându-se în considerare doar susţinerilor reclamanţilor.

A precizat că nu au fost analizate următoarele condiţii cerute de C. civ. pentru admisibilitatea pe fond a acţiunii având ca obiect constituire servituţi şi constatare drept de trecere: dacă lipsa accesului la calea publică este imputabilă sau nu reclamanţilor care pretind trecerea; dacă vânzările de terenuri către S.C. E. S.R.L. şi schimburile de terenuri cu Municipiul Arad au avut ca efect pretinsa "imposibilitate" de acces la calea publică sau nu; dacă în cauză este vorba de o imposibilitate absolută sau nu de ieşire la drumul public; dacă locul pretins înfundat are sau nu ieşire la calea publică pe un drum care poate deveni practicabil, cu efectuarea unor cheltuieli de către reclamanţi; dacă există sau nu posibilitatea trecerii reţelelor edilitare prin altă parte şi în cazul în care există, dacă aceasta este periculoasă sau foarte costisitoare; totodată, nu s-a analizat cum s-a realizat şi se realizează în prezent accesul la terenuri de către reclamanţi, dacă terenurile reclamanţilor nu au nicio cale de acces.

A menţionat că în cauză, pretinsa lipsa a accesului la calea publică s-a dovedit a fi imputabilă reclamanţilor, acţiunea trebuind aşadar a fi respinsă.

Potrivit recurentului, nu pot fi luate în considerare simplele afirmaţii ale reclamanţilor din acţiunea formulată, cum că "terenurile în privinţa cărora am solicitat instituirea dreptului de trecere nu se regăsesc în niciuna dintre situaţiile special prevăzute de art. 618 noul C. civ., lipsa accesului la calea publică nefiind rezultată din vânzare, partaj sau dintr-un alt act juridic şi nici cauzată de motive imputabile subsemnatului (...)", pretinsa lipsă a accesului la calea publică rezultând, în cauză, contrar celor susţinute de reclamanţi, din vânzare (către S.C. E. SRL) şi din schimb (cu terenurile Municipiului Arad).

Totodată, din sintagma "lipsit de acces la calea publică" rezultă că trebuie să fie vorba de o imposibilitate absolută de ieşire la drumul public a celui care reclamă constituirea unui drept de trecere pe terenul proprietatea altei persoane, textul de lege găsindu-şi aplicare în situaţia în care pentru proprietarul fondului dominant nu există nicio ieşire la calea publică.

Or, potrivit recurentului, această imposibilitate absolută de ieşire la drumul public (care nu există în speţa de faţă) nu a fost probată de către reclamanţi, aceştia neprobând nici faptul că nu au acces la o altă cale publică.

Se impune, aşadar, în opinia recurentului, reanalizarea, de către instanţa de judecată, dacă locul pretins înfundat are sau nu ieşire la calea publică pe un drum care poate deveni practicabil cu efectuarea unor cheltuieli de către reclamanţi, în acest caz solicitarea acestora fiind inadmisibilă pe fond.

C. civ. prevede că, dacă lipsa accesului la calea publică provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic (cum este şi cumpărarea), trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea din teren pe care se făcea anterior trecerea (art. 618 alin. (1) C. civ.), respectiv E. S.R.L. şi Municipiului Arad (a se vedea extrasele de CF depuse în probaţiune de Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad).

Trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică, iar dacă mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii.

La art. 621 C. civ. se prevede că proprietarul este obligat să permită trecerea pe fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apa, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.

Această obligaţie subzistă numai dacă trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare, aspecte care nu au fost probate de reclamanţi în cauză. Totodată, clădirile, curţile si grădinile sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacă are ca obiect conducte şi canale subterane, în cazul în care aceste utilităţi sunt noi.

Potrivit recurentului, se constată din actele de la dosar că reclamanţii au iniţiat prezenta acţiune datorită propriei culpe - şi-au înfundat parţial propriile terenuri. Acest aspect reiese atât din răspunsul expertului şi actele anexate de acesta, cât şi din actele depuse în probaţiune de Staţiunea de Cercetare -Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad.

Mai mult, reclamanţii au şi alte posibilităţi de realizare a accesului la propriile terenuri, nu doar cea solicitată prin prezenta acţiune.

Din raportul de expertiză efectuat în dosar şi completările ulterioare la acesta, precum şi din celelalte înscrisuri depuse la dosar, rezultă că nu sunt întrunite condiţiile legale de admitere a acţiunii.

În conformitate cu detaliile oferite de suplimentul la expertiză, există şi alte locuri pentru acces, care nu au fost luate în calcul de proprietari şi proiectanţi, aşa după cum se arată în Anexa 3 din suplimentul de expertiză; mai mult, există şi drumuri de exploatare de care beneficiază proprietăţile reclamanţilor, care pot folosi ca şi căi de acces, iar PUZ-ul să ţină cont de aceste căi de acces existente.

Actualmente, terenurile reclamanţilor sunt accesibile cu utilaje agricole, întrucât sunt folosite ca şi terenuri arabile extravilane cultivate cu cereale, lucru care întăreşte faptul că parcelele de teren deţinute de reclamanţi au căi de acces, contrar celor susţinute de aceştia.

Contrar hotărârii instanţei de apel, recurentul nu a considerat neavenită critica formulată cu privire la lipsa acordului proprietarului, respectiv a administratorului imobilelor care sunt afectate prin acest PUZ.

PUZ-ul a fost elaborat fără să fi fost obţinut în prealabil acordul favorabil al proprietarului imobilelor - Statului Român şi administratorului de drept şi de fapt al acestora, Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad.

Ministerul Finanţelor nu a putut acorda acest aviz/acord favorabil, deoarece Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad, titulară a dreptului de administrare şi entitatea în măsură a analiza cererea reclamanţilor, a susţinut că bunurile menţionate sunt indispensabile activităţii specifice staţiunii.

Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad, în calitatea sa de entitate care exercită dreptul de administrare asupra bunurilor înregistrate în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului la nr. x, este în măsură, în baza actelor tehnico-operative, economice, juridice şi administrative deţinute, să analizeze în ce măsură realizarea planului de amenajare poate să afecteze dreptul de proprietate al statului sau exercitarea dreptului de administrare al bunurilor şi să decidă cu privire la acordarea avizului solicitat.

Într-adevăr, aşa cum a reţinut curtea de apel, prin admiterea acţiunii ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 se obţine suplinirea acordului favorabil al Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad cu privire la proiectul PUZ şi, indirect, şi al proprietarului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, însă această soluţie este netemeinică şi nelegală.

Instanţa de apel trebuia să analizeze dacă hotărârea pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, dacă prin admiterea acţiunii este afectat sau nu dreptul de proprietate al Statului sau exercitarea dreptului de administrare al bunurilor, respectiv dacă PUZ-ul este compatibil cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate, devreme ce titularul dreptului de administrare, care este în măsură să analizeze aceste aspecte, susţine că PUZ-ul este incompatibil cu uzul şi interesul public.

Nu se poate susţine că o persoană a obţinut un acord/aviz favorabil de la un proprietar/administrator pentru un PUZ, dacă acesta a fost obţinut ulterior, printr-o hotărâre judecătorească care ţine loc de aviz, urmare unei acţiuni împotriva proprietarului/administratorului.

Recurentul a susţinut în repetate rânduri că reclamanţii nu au obţinut avizul de la persoanele în drept să-l acorde - Ministerul Finanţelor, în calitate de proprietar şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad, în calitate de titulară a dreptului de administrare.

De asemenea, nu se poate susţine că a fost îndeplinită o condiţie de admisibilitate a unei acţiuni - existenţa unui acord, dacă acea condiţie este îndeplinită tocmai prin admiterea acelei acţiuni.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel trebuia să analizeze dacă suplinirea acordului prin hotărârea pronunţată de instanţa de fond este o soluţie temeinică şi legală.

În repetate rânduri recurentul a solicitat depunerea unui proiect detaliat de către reclamanţi, prin care să fie precizate clar ce, pe unde şi cum doresc pe terenurile şi canalele proprietate publică pentru ca recurentul să poată arăta cuantumul despăgubirilor pretinse, respectiv pentru a putea fi calculat acest cuantum printr-o expertiză tehnică judiciară, cum de altfel se impunea.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acel proiect al reclamanţilor nu doar că este necesar, este esenţial pentru a putea fi efectuate calcule corecte privind prejudiciul creat Statului de către un expert tehnic judiciar, neinteresând suma investită de reclamanţi în proiectul lor.

Totodată, interpretarea dată de instanţa de apel (şi implicit de instanţa de fond) art. 617-619 C. civ. este total greşită şi contrară voinţei legiuitorului, care se referă tocmai la o imposibilitate absolută de ieşire la calea publică, nu la acele cazuri când calea de acces la calea publică, existentă, este periculoasă, prezintă inconveniente grave sau este insuficientă.

Practic, prin hotărâre se confirmă că reclamanţii au în prezent acces la calea publică.

Titularul dreptului de administrare susţine că uzul şi interesul public căruia îi sunt afectate aceste bunuri sunt afectate, ceea ce conduce chiar la ştirbirea atributelor dreptului de proprietate publică, prea puţin protejată.

Pe de altă parte, nici până în prezent nu a fost clarificat pe deplin ce anume au solicitat reclamanţii iniţial de la CNADNR.

Recurentul a apreciat că hotărârile instanţelor anterioare sunt netemeinice şi nelegale, fiind pronunţate cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză, cu ignorarea în totalitate a apărărilor formulate, precum şi a probelor (înscrisuri) existente la doar. Pentru a pronunţa aceste soluţii, instanţa de apel şi cea de fond şi-au însuşit în totalitate susţinerile reclamanţilor, ignorând în totalitate înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Recurentul a arătat că formulează critici cu privire la omisiunea de analizare a apărărilor şi modalitatea de valorificare a probatoriului administrat, învederând în acest sens că au fost depuse la dosarul cauzei o serie de extrase CF de către Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad, care se impunea a fi studiate pentru clarificarea stării de fapt reale şi soluţionarea temeinică şi legală a cauzei.

Recurentul a reiterat apărările formulate în etapele procesuale anterioare privind excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, caracterul nefondat al acesteia, modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad a arătat că, aşa cum a precizat în notele de şedinţă depuse la instanţa de fond în data de 17 octombrie 2018, solicitarea reclamantului în vederea emiterii avizului pentru Proiectul PUZ a fost înregistrată sub nr. x/6.05.2014, iar pârâta a comunicat reclamantului avizul negativ la solicitarea acestuia prin adresa de răspuns nr. x/19.05.2014.

Potrivit prevederilor art. 2500 C. civ., dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, prin sintagma "drept la acţiune" înţelegându-se dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice sancţiune civilă, după caz.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, prin intermediul prevederilor art. 2517 C. civ., legiuitorul a statuat că acesta este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen, acest termen începând să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea lui (art. 2523 din Legea nr. 287/2009).

În acest context, raportat la faptul că recurenta - pârâtă a comunicat reclamantului avizul negativ la solicitarea acestuia la data de 19 mai 2014 este indeniabil că de la această dată a luat naştere dreptul său la acţiune, ori cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea la acordarea avizului pentru Proiectul PUZ a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 6 iulie 2017, după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani.

A solicitat a se admite excepţia tardivităţii acţiunii, deoarece au trecut 3 ani de la data emiterii răspunsului din 19 mai 2014 până la data introducerii acţiunii 6 iulie 2017, fiind astfel împlinit termenul de prescripţie de 3 ani.

A mai arătat că nu este proprietara bunurilor imobile la care s-a tăcut referire în cererea reclamantului de acordare a avizului faţă de Proiectul PUZ, proprietarul bunurilor fiind Statul Român.

În condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat anterior, nu este proprietara bunurilor imobile la care s-a făcut referire, nu poate emite nici un act de dispoziţie cu privire la acestea, această prerogativă revenind strict proprietarului acestora, respectiv Statului Român, prin reprezentanţii săi legali.

A susţinut că la pronunţarea hotărârii recurate, instanţa de apel nu a luat în considerare nici faptul că activitatea sa este una de utilitate publică şi de interes naţional şi că, în conformitate cu dispoziţiile exprese ale art. 31 alin. (2) din Legea nr. 45/2009, bunurile imobile la care s-a făcut referire în cererea de aviz sunt bunuri care sunt destinate a fi de utilitate publică pe toată durata existenţei recurentei, sub condiţia păstrării obiectului de activitate.

În ceea ce priveşte drumul de exploatare DE 608/3, instanţa de apel a considerat că nu a fost învestită cu o acţiune având ca obiect stabilirea apartenenţei şi categoria de drum, reţinând că dacă drumul este în proprietatea Consiliului Judeţean Arad, aceştia au menţionat că nu se opun acţiunii, deci indiferent de poziţia primei instanţe referitoare la acest drum, nu se analizează acest aspect deoarece Consiliul Judeţean este de acord cu acţiunea.

Dacă s-ar accepta susţinerile reclamantului conform cărora drumul este unul judeţean şi de exploatare agricolă, ar rezulta că recurenta - pârâtă nu este administratorul acestui drum, cu consecinţa directă a faptului că un eventual aviz trebuia solicitat de la administratorul drumului, iar nu de la aceasta.

Referitor la dosarul nr. x/2018, arată că instanţa de apel nu a justificat şi motivat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei -pârâte.

Atât canalele de irigaţii înscrise în CF x si în CF x cât şi drumul de exploatare DE 608 (asupra cărora s-a solicitat constatarea dreptului de trecere cu piciorul şi cu autovehicule, constatarea dreptului de trecere pentru reţelele edilitare ce deservesc proprietatea reclamantului şi constituirea unei servituţi de trecere cu piciorul şi cu autovehicule), se află în proprietatea Statului Român şi doar în administrarea recurentei - pârâte.

Acest aspect a fost confirmat şi prin întâmpinarea depusă la dosar de către DGFRP Timişoara-AJFP Arad. De altfel, însuşi reclamantul a înţeles să împroceseze în calitate de pârât Statul Român, tocmai în virtutea calităţii acestuia de proprietar al bunurilor imobile asupra cărora s-a solicitat constatarea dreptului de trecere şi constituirea unei servituţi de trecere.

În considerarea celor menţionate, a apreciat că lipsa calităţii sale procesuale pasive este întemeiată, întrucât nu-i incumbă nici o obligaţie de natura celor solicitate de către reclamant prin cererea introductivă.

Pe fondul cauzei, a apreciat că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică. În opinia recurentei, în ce priveşte accesul la calea publică, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, respectiv cele depuse la data de 23 august 2019, înscrisuri provenite de la O.C.P.I. Arad, din care a rezultat în mod cert faptul că reclamanţii au creat voluntar această situaţie.

A mai învederat faptul că reclamanţii au avut în proprietate terenuri care aveau acces la DN 7, dar care au fost înstrăinate de aceştia în anul 2017 .

Faţă de înscrisurile menţionate, potrivit recurentei, rezultă că reclamanţii, din anul 2012, sunt proprietarii terenurilor menţionate în acţiune, astfel că la data la care au solicitat certificatul de urbanism emis cu nr. x/28.03.2012, în care nu era menţionată această staţie de carburant sau au omis a solicita cale de acces pentru întreaga suprafaţă de teren astfel cum este susţinută la această dată, în plus dacă se studiază acest certificat de urbanism, la fila x Cap. 3 Regim tehnic, la alin. (5) se poate observa că se solicita a se reglementa circulaţia în zonă, aspect care nu este în concordantă cu schiţele depuse, iar la alin. (7) se înşiră unităţile de la care este necesară obţinerea avizelor în care atât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cât si societatea pârâtă nu figurează menţionaţi pentru acordarea avizului.

Pe de altă parte, din Raportul de expertiză topografică efectuat în cauză şi necontestat de către reclamanţi rezultă că drumul de exploatare nr. 608/3 astfel cum este menţionat şi în CF, este un drum de exploataţie necesar desfăşurării activităţii recurentei - pârâte, astfel că solicitările reclamanţilor nu sunt admisibile. Reclamanţii aveau mai multe variante de a asigura căi de acces direct din DN 7 spre terenurile deţinute de aceştia, aspect ignorat la momentul efectuării schimbului de terenuri cu Municipiul Arad, cu atât mai mult cu cât la momentul efectuării schimbului - 26 iunie 2013, cererea de eliberare a Certificatului de Urbanism era depusă la Primăria municipiului Arad care deja avea emis acest Certificat de urbanism nr. x/28.03.2012.

Astfel, reclamanţii aveau la îndemână şi alte opţiuni pentru asigurarea accesului la terenurile acestora, însă aceştia insistă doar asupra constituirii unei servituţi de trecere asupra imobilelor aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea recurentei - pârâte.

În condiţiile în care reclamanţii au deţinut în proprietate şi terenuri care aveau acces direct la DN 7 şi pe care le-au înstrăinat ulterior, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 618 alin. (1) C. civ., conform cărora dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea.

Or, din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat faptul că reclamanţii au solicitat acest drept de trecere de la proprietarii actuali a terenurilor înstrăinate de reclamanţi.

Raportat la faptul că lipsa accesului reclamanţilor la terenurile deţinute de aceştia este pe deplin imputabilă acestora, în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 618 alin. (2) C. civ., conform cărora dreptul de trecere poate fi stabilit numai cu consimţământul proprietarului fondului ce are acces la calea publică.

Deşi recurenta a solicitat ambelor instanţe de judecată de a se clarifica situaţia proprietarilor din CF x, CF x şi CF x unde există menţiune proprietar neidentificat, nici până în prezent acest aspect nu a fost clarificat, nefiind introduşi în cauză proprietarii sau deţinătorii acestor terenuri.

Pe parcursul derulării litigiului în fata instanţei de apel s-au efectuat, de către instanţa de apel, numeroase solicitări către CNADNR de a se depune la dosar cererea reclamantului prin care a solicitat accesul în staţia de carburant, dar această entitate a refuzat şi a depus cu totul alte acte decât cele solicitate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta - pârâtă Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, solicitând admiterea acestuia.

Recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin DGFRP Timişoara - AJFP Arad a formulat note scrise. A solicitat admiterea ambelor recursuri, mai puţin în ce priveşte aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei învederat prin recursul acesteia.

Intimaţii - pârâţi Judeţul Arad şi Consiliul Judeţean Arad au formulat întâmpinare la recursurile declarate prin care au arătat că nu se opun demersului intimaţilor - reclamanţi de a-şi reglementa accesul la drumul judeţean, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor, respectiv art. 46, art. 47, art. 48 şi art. 52 din actul normativ privind accesul la drumul judeţean, obligarea la plata tarifelor de acces şi realizarea construcţiilor sau instalaţiilor în zona drumului public.

Intimaţii Judeţul Arad şi Consiliul Judeţean Arad au depus şi note scrise prin care au arătat că nu se opun reglementării accesului la drumul judeţean al intimaţilor - reclamanţi, lăsând la aprecierea instanţei de judecată soluţionarea prezentei cauze.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 8 decembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 13 aprilie 2022.

Prin notele scrise depuse în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2022, intimaţii - reclamanţi A. şi C., cu privire la recursul Statului, au arătat că contrar susţinerilor recurentului, instanţele au analizat condiţiile cerute de C. civ. pentru admisibilitatea pe fond a acţiunii care are ca obiect constituire servituţi şi constatare drept de trecere.

Au mai susţinut că instanţa de apel a reţinut corect că, de vreme ce acţiunea vizează suplinirea consimţământului vecinului pentru derularea proiectului PUZ, aceasta este tocmai "sursa diferendului judiciar".

Totodată, susţinerea recurentului potrivit căreia instanţele nu ar fi analizat dacă prin admiterea acţiunii este afectat sau nu dreptul de proprietate al statului sau exercitarea dreptului de administrare a bunurilor este, potrivit intimaţilor, necorespunzătoare realităţii de vreme ce instanţa de apel a constatat explicit că respectivele canale de irigaţii nu sunt astupate, colmatate sau îngustate, ci îşi păstrează funcţiunea, cu singurul amendament că deasupra lor vor exista anumite puncte supratraversări.

Au arătat că, contrar susţinerilor recurentului care invocă lipsa despăgubirii prealabile, există la dosar un proiect detaliat, inerent unui proiect PUZ, fiind prezentate diferite măsurători, explicaţii şi memorii.

În ceea ce priveşte lipsa de compatibilitate a drepturilor de trecere şi servitute solicitate cu uzul şi interesul public căruia îi sunt destinate bunurilor, invocată de recurent, intimaţii au arătat că instanţa de apel a reţinut corect că instalarea de podeţe modulare şi reversibile deasupra canalelor de irigaţii nu le spoliază de uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate.

Potrivit intimaţilor, faptul că aceste bunuri sunt în domeniul public nu prezintă relevanţă, de vreme ce fiind păstrat uzul public şi destinaţia bunurilor nu se aduce atingere drepturilor reale deţinute de proprietar şi de titularul dreptului de administrare.

În acest context, au arătat că, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, pârâtul nu a invocat vreo pretinsă vătămare în cazul realizării PUZ-ului şi nici în ce ar putea consta aceasta.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei staţiuni, referitor la reluarea criticii privind excepţia tardivităţii acţiunii, intimaţii au precizat că demersului judiciar nu-i îi este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., termenul de prescripţie fiind de 10 ani, conform art. 2518 pct. 1 din acelaşi cod.

Privitor la reluarea susţinerilor vizând calitatea sa de administrator, intimaţii au considerat că întrucât recurenta este titulara dreptului de administrare asupra terenurilor pe care se află canalele de irigaţii aflate în vecinătatea terenurilor lor, este evident că aceasta are competenţa prevăzută de art. 868 alin. (2) C. civ. de a folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.

În ceea ce priveşte reluarea susţinerilor referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, intimaţii au precizat că în noua reglementare, dreptul de trecere nu reprezintă o servitute, adică un dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv o sarcină ce grevează un imobil.

În aceste condiţii, raportul juridic dedus judecăţii este între reclamanţi - titulari ai dreptului de trecere şi respectiv proprietari ai fondurilor dominante şi proprietarii şi titularii dreptului de administrare asupra fondurilor aservite, fiind irelevant că statul deţine nuda proprietate.

Referitor la lipsa caracterului de loc înfundat a imobilelor intimaţilor, au arătat că aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, această noţiune a fost interpretată extensiv, în raport de aceasta, fiind nefondat argumentul privind lipsa totală a ieşirii la drumul public.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu prealabil se impune menţiunea că lucrările dosarului evidenţiază că prin hotărârea recurată a fost menţinută soluţia primei instanţe prin care s-au admis cererile conexate deduse judecăţii şi s-a dispus ca sentinţa să suplinească acordul favorabil al părţii pârâte cu privire la proiectul Planului Urbanistic Zonal - PUZ "Zona cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare" în configuraţia din documentaţia avizată de CNAIR S.A. sub nr. x/28.06.2018 coroborată cu expertiza topografică întocmită în cauză de expert D. (în care se arată amplasamentul podeţelor/punctelor de trecere) şi, respectiv, s-a constatat drept de trecere cu piciorul, cu autovehicule şi cu reţele edilitare, respectiv, s-a constituit servitute de trecere cu piciorul şi cu autovehicule în favoarea fondurilor dominante.

Fondurile dominante sunt reprezentate de terenuri arabile proprietatea părţii reclamante situate în extravilanul localităţii Arad, în suprafaţă de aprox. 91 ha, cu categoria de folosinţă agricolă, grupate distinct şi identificate prin trimitere la menţiunile din cărţile funciare.

Fondul aservit este reprezentat de bunuri proprietate publică, canale de irigaţii cu categoria de folosinţă "ape stătătoare" şi teren pe care este amenajată o cale de acces (identificat, fie ca drumul de exploatare agricolă DE 608, proprietatea părţii pârâte, fie ca drumul judeţean DJ 682F, proprietatea Judeţului Arad, chestiune rămasă nelămurită în considerarea poziţiei procesuale a Judeţului Arad care şi-a exprimat acordul pentru traversarea terenului în varianta solicitată de partea reclamantă).

Trecerea de la terenurile agricole, fonduri dominante, s-a stabilit să se facă către drumul naţional DN7 pe deasupra fondului aservit, prin construirea de podeţe reversibile modulare şi de reţele edilitare supraterane.

Temeiurile de drept ale pretenţiilor deduse judecăţii sunt reprezentate de normele de drept privitoare la buna-credinţă şi abuzul de drept, prevăzute la art. 14 şi art. 15 C. civ. şi de cele prin care se reglementează dreptul de trecere, art. 617 şi urm. C. civ., dreptul de trecere pentru utilităţi, art. 621 şi urm. C. civ. şi servituţile, art. 755 şi urm. C. civ.

Examinând decizia recurată, prin gruparea argumentelor comune din cele două memorii de recurs care se subsumează aceleiaşi critici de nelegalitate dintre cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de partea pârâtă Statul Român şi Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad sunt fondate, în limitele care se vor arăta în cele ce urmează.

- este fondată critica comună prin care partea pârâtă pretinde că în cauză nu s-au analizat condiţiile prevăzute de normele de drept comun cuprinse la art. 617 şi urm. C. civ. pentru constituirea dreptului de trecere şi nu s-au motivat argumentele în baza cărora au fost înlăturate apărările prin care a învederat că normele juridice menţionate nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, critică subsumată motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Dreptul de trecere se constituire într-o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate privată şi, în condiţiile legii, şi a dreptului de proprietate publică şi poate fi constituit pe cale pe cale judecătorească (art. 619 C. civ.).

Art. 617 alin. (1) C. civ. prevede următoarele: Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu.

Rezultă că pentru constituirea dreptului de trecere, fondul dominant trebuie să fie loc înfundat, în accepţiunea dată în practica judecătorească acestei noţiuni, aceea de loc înconjurat pe toate laturile de alte proprietăţi sau care are drum de trecere la calea publică care nu poate fi folosit din motive obiective: traversează o pantă abruptă, albia unui râu, etc.

Statuând asupra posibilităţii proprietarului unui loc înfundat de a cere trecerea, legiuitorul nu a lăsat însă la îndemâna acestuia nici alegerea fondului care urmează să fie aservit (în cazul în care există mai multe fonduri vecine cu acces la calea publică) şi, pentru identitate de raţiune, nici alegerea căii de acces pe care urmează să se facă ieşirea la calea publică, în cazul în care mai multe fonduri învecinate au acces la diverse căi publice.

Dimpotrivă, prin dispoziţiile art. 617 alin. (2) C. civ., legiuitorul a instituit criteriile ce trebuie avute în vedere la constatarea dreptului, anume ca trecerea să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit şi să presupună cele mai puţine prejudicii pentru proprietarul acestuia.

Legiuitorul a prevăzut şi scopul în care poate fi recunoscut dreptul de trecere, anume asigurarea accesului pentru exploatarea fondului, exploatare care are în vedere întrebuinţarea/utilitatea pe care acesta o are la momentul formulării solicitării de traversare.

Aceasta, întrucât, spre deosebire de servitute, dreptul de trecere răspunde unei nevoi actuale a proprietarului fondului dominant, determinate de lipsa accesului la calea publică şi nu unei nevoi viitoare, incerte, impuse de conferirea unei alte destinaţii, prin schimbarea regimului juridic, economic sau tehnic al fondul dominant.

În privinţa dreptului de proprietate publică, limitarea exerciţiului prin dreptul de trecere se supune regulilor prevăzute la art. 862 alin. (1) C. civ.

Rezultă că în această situaţie, dreptul de trecere este permis numai în măsura în care este compatibil cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile proprietate publică aservite.

În speţă, se constată că, pornind de la premisa greşită că nu prezintă relevanţă utilitatea actuală a terenurilor ce constituie fondul dominant, terenuri arabile exploatate agricol, ci utilitatea viitoare exhibată în proiectul planului urbanistic zonal iniţiat de partea reclamantă, aceea de zonă cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare, plan a cărui aprobare de către autorităţile administrative necesită dovada asigurării căilor de acces, a dotărilor publice şi echipamentelor tehnice necesare funcţionării coerente a zonei în care se propune edificarea de construcţii (art. 311 din Legea urbanismului nr. 350/2001), instanţele de fond au restrâns, nepermis, analiza condiţiilor impuse de normele de drept comun pentru recunoaşterea dreptului de trecere.

Verificând cuprinsul hotărârii recurate se constată că instanţa de apel, trimiţând la dispoziţiile art. 617-619 noul C. civ., a reţinut, cu valoare de principiu, că este loc înfundat terenul înconjurat de terenurile altor proprietari care nu îngăduie proprietarului său o ieşire suficientă la drumul public şi, în considerarea faptului că terenurile agricole proprietatea părţii reclamante nu se învecinează cu drumul naţional DN7, a apreciat că modalitatea de a asigura accesul reclamanţilor la DN 7 s-ar putea obţine doar prin supratraversarea prin podeţe modulare şi reversibile.

Or, evaluarea ca loc înfundat nu se realizează în abstract, ci în concret, prin evidenţierea clară a particularităţilor terenului/terenurilor arabile pentru care se cere în procesul pendinte constituirea dreptului de trecere şi, după caz, ale drumului existent apreciat ca fiind insuficient, cu indicarea probatoriilor care susţin concluzia că terenurile sunt lipsite de acces la o cale publică corespunzătoare nevoilor actuale de exploatare.

Împrejurarea de fapt reţinută de instanţa de apel, anume că terenurile agricole proprietatea părţii reclamante nu au limită cu DN 7 nu este suficientă pentru a fundamenta constatarea că fondul dominant este loc înfundat, cât timp nu s-a argumentat de ce DN 7 este singura cale publică la care trebuie deschis accesul şi nici nu s-au indicat motivele pentru care "ieşirea" actuală se priveşte ca insuficientă pentru exploatarea acestuia.

Concluzia se impune în considerarea criteriilor conţinute de norma de drept prevăzută la art. 612 C. civ., care impun instanţei de judecată obligaţia de a verifica, pe de o parte, dacă în zonă există unul sau mai multe drumuri de acces la o cale publică (nu la o anumită cale publică) care răspund nevoii de exploatare a fondului dominant şi, pe de altă parte, dacă există şi alte fonduri învecinate care ar putea fi aservite în considerarea faptului că ar permite accesul la o cale publică, instanţa având a alege, argumentat în fapt şi în drept, calea de acces corespunzătoare.

Se constată, totodată, că hotărârea recurată nu cuprinde nici argumentele în baza cărora au fost înlăturate apărările părţii pârâte întemeiate pe norma de drept menţionată.

Rezultă că partea pârâtă s-a apărat în sensul că fondul dominant nu este loc înfundat, întrucât are acces la DE 608/DJ 682F, atât cu piciorul, cât şi cu utilajele, drum folosit în trecut, dar şi în prezent, pentru exploatarea tuturor terenurilor agricole din zonă, drum care poate fi amenajat, eventual, conform nevoilor suplimentare ale părţii reclamante.

Referitor la această apărare, instanţa de apel a reţinut că nu o poate examina întrucât nu a fost învestită cu o acţiune având ca obiect stabilirea apartenenţei şi categoriei acestui drum, fiind important a se arăta că dacă drumul ar fi în proprietate Consiliului Judeţean Arad, aşa cum se tinde a se susţine în cuprinsul unor pasaje din cererile de apel, atunci, situaţia s-ar simplifica, deoarece CJ Arad a arătat că nu se opune acţiunii reclamanţilor.

Argumentul nu justifică omisiunea examinării apărării, întrucât, în cauza pendinte, prezintă relevanţă, nu dacă drumul existent este drum de exploatare sau drum judeţean, ci dacă aceasta permite părţii reclamante accesul utilajelor şi lucrătorilor pentru exploatarea terenurilor agricole ce constituie fondul dominant, adică dacă reprezintă este o cale de acces viabilă.

Pe de altă parte, partea pârâtă a susţinut că sunt şi alte fonduri învecinate pe care se pot amenaja căi de acces (inclusiv la DN7) care ar atrage o minimă stânjenire şi mai puţine prejudicii în măsura în care ar fi aservite conform solicitării părţii reclamante.

Partea pârâtă a învederat că se impune verificarea şi a celorlalte căi de acces susţinând că trecerea peste canalele de irigaţii şi drumul de exploatare agricolă o stânjeneşte/împiedică în exercitarea corespunzătoare dreptului de proprietate/administrare asupra acestora, precum şi în activităţile pe care trebuie să le desfăşoare, contrar prevederilor art. 617 alin. (2) C. civ., respectiv, că trecerea nu este compatibilă cu uzul şi interesul public căruia îi sunt destinate bunurile, cerinţă prevăzută la art. 862 alin. (1) C. civ.

Apărările părţii pârâte au fost înlăturate sub motiv că instalarea de podeţe modulare şi reversibile deasupra canalelor de irigaţii nu spoliază canalele de irigaţii de uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate, astfel că apare echitabil a se permite proprietarilor terenurilor traversate de canalele de irigaţii să-şi pună în valoare bunurile, fără ca astfel să fie ştirbite atributele dreptului de proprietate publică, atribute consacrate prin norme de rang constituţional.

Considerentele menţionate nu explică însă de ce traversarea supraterană a canalelor de irigaţii şi a unui drum de exploatare agricolă prin edificarea de poduri reversibile este de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate al părţii pârâte asupra fondului aservit, comparativ cu trecerea pe drumul de exploatare agricolă în amenajarea actuală ori îmbunătăţită a acestuia, respectiv, motivele pentru care nu se justifică verificarea posibilităţii traversării peste celelalte fonduri învecinate.

Din cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, rezultă că instanţa de apel a apreciat că trecerea peste bunurile părţii pârâte nu este de natură nici să stânjenească exerciţiul dreptului de proprietate/administrare şi nici să afecteze uzul public al acestora exclusiv în considerarea faptului că podurile vor fi amplasate pe deasupra acestora.

Concluzia ignoră, pe de o parte, scopul constituirii dreptului de trecere, anume nevoia actuală de exploatare a terenurilor agricole ce constituie fondul dominant, exploatare a cărei imposibilitate nu s-a susţinut/constatat argumentat în raport de căile de acces folosite în prezent în acest scop.

Pe de altă parte, concluzia ignoră faptul că respectivele canale, care se susţine că aparţin sistemului de irigaţii de colectare şi evacuare a apelor provenite din precipitaţii excedentare (desecare), sunt construcţii sprijinite pe fundaţii, încastrate între maluri, având anumite caracteristici tehnice ce trebuie avute în vedere atunci se dispune amplasarea deasupra lor de poduri.

În atare condiţii, în lipsa oricăror considerente care înfăţişeze care sunt nevoile de exploatare ale fondului dominant care impun trecerea peste fondul aservit în această modalitate (pe deasupra) şi, respectiv, care să înfăţişeze caracteristicile tehnice ale canalelor de irigaţii avute în vedere şi care permit edificarea de "podeţe" pentru traversarea cu piciorul şi autovehicule (neidentificate) şi regimul juridic al acestor construcţii noi (inclusiv, cui îi incumbă responsabilitatea pentru construire şi exploatare), aprecierile instanţei de apel cu privire la lipsa oricăror prejudicii ce ar putea fi cauzate fondului aservit şi la neafectarea uzului şi interesului public căruia sunt destinate reprezintă simple speculaţii lipsite de legătură cu situaţia faptică expusă.

În ceea ce priveşte drumul de exploatare, rezultă că partea pârâtă a învederat că prin aservirea acestuia este împiedicată să-l mai folosească conform destinaţiei actuale, acesta fiind-i necesar pentru desfăşurarea activităţii de cercetare, de interes public care presupune exploatarea propriile terenuri agricole situate în aceeaşi în zonă exclusiv pentru această activitate, astfel cum prevede art. 31 din Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu-Şişeşti şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare (apărare combătută de partea reclamantă sub motiv că utilajele agricole deţinute de partea pârâtă pot fi înmatriculate pentru ca acestea să poată accesa drumul naţional DN 7 înspre terenurile agricole).

Hotărârea recurată nu examinează această apărare şi nu explicitează dacă, prin modalitatea de aservire, drumul de exploatare agricolă mai poate fi folosit sau nu de partea pârâtă pentru exploatarea propriilor terenuri agricole, respectiv, dacă modalitatea de traversare a acestui drum, prin edificarea de podeţe, doar stânjeneşte ori împiedică exerciţiului dreptului de proprietate al părţii pârâte asupra acestui bun.

Rămânând în sfera de reglementare a dreptului de trecere, se constată că legiuitorul a prevăzut la art. 618 C. civ. modalităţi diferite de constituire a dreptului de trecere în cazul în care înfundarea locului este imputabilă proprietarului.

Potrivit normei de drept menţionate, dreptul de trecere se poate dispune doar pe partea de teren pe care se făcea anterior trecerea, atunci când înfundarea locului provine din înstrăinarea unor terenuri prin acte juridice (alin. (1), respectiv, numai cu consimţământul proprietarului fondului care are acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii, când lipsa accesului îi este imputabilă (alin. (2).

Or, nici această chestiune litigioasă dintre părţi nu-şi găseşte o analiză şi motivare lămuritoare în cuprinsul hotărârii recurate, deşi în cazul statuării asupra caracterului de loc înfundat a unui imobil, se impunea a fi examinată cu prioritate, în considerarea efectelor pe care le produce asupra cererii de chemare în judecată.

Rezultă că, prin motivele de apel, partea pârâtă a susţinut că lipsa accesului fondului dominant la DN7 provine din înstrăinarea/schimbarea de către partea reclamantă a parcelelor de teren pe care le deţinea şi le folosea anterior în acest scop cu S.C. E. S.R.L. şi cu Municipiul Arad.

Considerentele hotărârii evidenţiază respingerea apărării părţii pârâte întemeiate pe art. 618 C. civ., justificat de faptul că din răspunsurile CNADNR, (...), se poate observa că din sensul giratoriu situat pe DN7 km 553+826 s-a acordat intrare doar pentru accesarea staţiei de carburanţi, iar din studierea planşelor realizate în cadrul expertizei administrată la prima instanţă rezultă că, oricum, judecând după modul de poziţionare al staţiei de carburanţi, accesul prin incinta acesteia nu ar aduce o rezolvare completă a problemei, deoarece şi pentru a ajunge la aceasta, tot ar fi necesară, pentru accesul de pe unele terenuri, traversarea canalelor de irigaţii şi a drumului de exploatare DE 608/drumul judeţean DJ 682F.

Aceste considerente nu tranşează explicit dacă lipsa accesului fondului dominant la DN7 provine din încheierea de partea reclamantă de acte juridice cu societatea care administrează staţia de carburanţi, nici dacă a fost sau nu încheiat un act juridic având ca obiect o astfel de parcelă de teren şi cu Municipiul Arad, respectiv, dacă înfundarea este sau nu imputabilă părţii reclamante.

În plus, reţinând că accesul fondului dominant la DN7 prin incinta staţiei de carburanţi nu ar aduce o rezolvare completă a problemei, instanţa de apel nu a expus raţionamentul juridic în baza căruia a statuat că acest fapt ar fi de natură să înlăture de la aplicare, în totalitate, norma de drept menţionată.

Or, deşi de principiu, hotărârea judecătorească nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor părţilor, ea trebuie să furnizeze dovada că apărările formulate, întemeiate pe normele de drept apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecăţii, au fost văzute şi examinate, o astfel de omisiune fiind esenţială şi de natură a atrage casarea, întrucât împiedică instanţa de recurs să exercite controlul de legalitate cu privire din perspectiva criticilor invocate prin recursurile deduse judecăţii.

- este fondată critica comună prin care partea pârâtă pretinde că instanţa de apel nu a analizat şi motivat condiţiile impuse de normele de drept comun prevăzute la art. 755 C. civ., pe a căror aplicare, greşită, a pretins că a fost fundamentată soluţia primei instanţe de constituire a unei servituţii de trecere (cu piciorul, cu autovehicule) către DN 7 în favoarea fondului dominant, critică subsumată motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Servitutea de trecere este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată iar, în absenţa unei norme de drept speciale, derogatorii de la normele de drept prevăzute de C. civ., este incompatibilă cu dreptul de proprietate publică.

Potrivit dispoziţiilor art. 755 C. civ., servitutea de trecere este o sarcină care grevează un imobil pentru uzul şi utilitatea imobilului unui alt proprietar, utilitate care rezultă din destinaţia economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a confortului acestuia.

Rezultă că servitutea de trecere poate fi constituită atât în considerarea utilităţii actuale a fondului dominant, cât şi în vederea unei utilităţi viitoare a acestuia (în acest sens, art. 758 C. civ.).

Dispoziţiile art. 756 C. civ. prevăd că servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune, nu prin hotărâre judecătorească.

Rezultă că similaritatea situaţiilor premisă care permit recunoaşterea dreptului de trecere şi, după caz, constituirea servituţii de trecere nu a impus şi identitate de reglementare juridică, motiv pentru care instanţele au a distinge între cele două instituţii juridice şi a le aplica diferenţiat raporturilor juridice deduse judecăţii, în raport de limitele învestirii, astfel cum au fost configurate de partea reclamantă prin cererea dedusă judecăţii.

În privinţa bunurilor proprietate publică, art. 136 alin. (4) din Constituţia României şi art. 862 alin. (1) C. civ. prevăd că sunt inalienabile şi că pot fi date doar în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, respectiv, date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

Proprietatea asupra acestor bunuri, potrivit art. 862 alin. (1) C. civ., nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.

Aşa fiind, constituirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate ar conduce la constituirea unor drepturi reale opozabile erga omnes asupra bunurilor proprietate publică inclusiv în contra celui care le-a constituit, trăsătură inacceptabilă pentru dreptul de proprietate publică.

În speţă, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut că examinarea servituţii de trecere nu se justifică a fi făcută prin prisma normei de drept prevăzute la art. 755 C. civ., care a reprezentat la judecata în primă instanţă temeiul de drept pe care s-a fundamentat soluţia de admitere a cererii părţii reclamante referitoare la această sarcină.

Rezultă că prima instanţă, în aplicarea normei de drept menţionate, a statuat că pentru sporirea confortului şi a utilităţii terenurilor fond dominant este necesară trecerea peste fondul aservit prin construirea de podeţe reversibile modulare în locurile identificate prin expertiza topografică întocmită în cauză şi prin raportare la planşa PUZ avizată de CNAIR.

În apel, dezvoltând consideraţii teoretice privitoare la normele de drept din vechiul C. civ., cu trimitere la dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/1998 (abrogate) şi reţinând că aceste norme îngăduiau servituţile care reprezintă limite normale de exercitare a dreptului de proprietate în cadrul raporturilor de vecinătate, instanţa de apel a concluzionat că servitutea de trecere în dezbatere în prezentul proces nu reprezintă un veritabil dezmembrământ al dreptului de proprietate publică, întrucât nu este de natură a conduce la dezagregarea sa.

Considerentele de drept menţionate, confuze, nu permit însă identificarea temeiul juridic avut în vedere de instanţa de apel în analizarea criticilor îndreptate de partea pârâtă împotriva soluţiei privitoare la servitutea de trecere care urmează a afecta fondul aservit constituită la judecata în primă instanţă a cauzei.

Aceasta, întrucât, consideraţiile teoretice expuse nu sunt de natură să susţină înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 755 C. civ. şi, pe de altă parte, nu justifică aplicarea, prin analogie, a normelor de drept prevăzute la art. 617 şi urm. C. civ. pentru dreptul de trecere în scopul constituirii de servituţi de trecere pe cale judecătorească.

În atare condiţii, cum soluţia şi motivarea hotărârii recurate nu se sprijină, greşit, pe normele de drept avute în vedere la judecata în primă instanţă pentru constituirea servituţii, instanţa de recurs urmează a reţine incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi în ceea ce priveşte această chestiune litigioasă a cauzei.

- sunt fondate criticile prin care partea pârâtă Statul Român învederează omisiunea analizării condiţiilor legale pentru constituirea dreptului de trecere pentru utilităţi, consecinţa necercetării fondului, respectiv greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 621 alin. (3) C. civ. referitoare la plata prealabilă a despăgubirii, critici subsumate motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Dreptul de trecere pentru utilităţi este reglementat la art. 621 alin. (1) C. civ. şi constă în obligaţia proprietarului de a permite trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.

Fiind vorba de o limitare a dreptului de proprietate, acest drept de trecere trebuie să corespundă, astfel cum s-a arătat, unei nevoi actuale de exploatare a fondului dominant.

Verificând cuprinsul hotărârilor instanţelor de fond se constată absenţa examinării condiţiilor prevăzute de art. 621 şi urm. C. civ., omisiune esenţială care pune instanţa de recurs în imposibilitate de a verifica aspectele de nelegalitate învederate prin recurs referitoare la constituirea greşită a dreptului de trecere pentru utilităţi.

Cât priveşte norma de drept prevăzută la art. 621 alin. (3) C. civ., invocată de partea pârâtă Statul Român în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acestei cereri, se constată că interpretarea dată acesteia de către instanţa de apel este greşită.

Norma de drept menţionată prevede următoarele: Dacă este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.

Rezultă că spre deosebire de utilităţile a căror trecere se impune în scopul deservirii fondurilor învecinate sau din aceeaşi zonă, în cazul utilităţilor noi plata prealabilă a despăgubirii se constituie într-o condiţie de validitate a dreptului a cărei neîndeplinire nu permite recunoaşterea acestuia.

În consecinţă, în ceea ce priveşte dreptul de trecere cu utilităţi pretins de partea reclamantă, rezultă că instanţele de fond aveau a verifica şi statua asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 621 C. civ. şi a scopului utilităţilor, respectiv, în cazul constatării că sunt utilităţi noi, a statua şi cu privire la îndeplinirea cerinţei prevăzute la art. 621 alin. (3) C. civ.

În raport de cele expuse, rezultă că nu prezintă relevanţă dacă o astfel de dezdăunare a fost cerută printr-o cerere reconvenţională care să respecte condiţiile formale pentru examinarea sa pe fond, respectiv, că cerinţa nu poate fi considerată îndeplinită sub motiv că partea interesată a avut iniţiativa dezdăunării, cum eronat a reţinut instanţa de apel, întrucât norma de drept nu permite atare distincţii, ci impune, explicit, ca despăgubirea (al cărei cuantum poate fi evaluat pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere) să fie plătită prealabil constituirii dreptului de trecere.

- se dovedeşte fondată critica prin care partea pârâtă Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad pretinde că în mod greşit instanţele de fond au statuat că se impune suplinirea acordului său negativ cu acord favorabil pentru planul urbanistic zonal iniţiat de partea reclamantă, fără a se avea în vedere apărările prin care învederat că este prejudiciată în exerciţiul dreptului de administrare şi împiedicată să-şi desfăşare activitatea prin soluţiile propuse prin respectiv plan urbanistic, critică subsumată motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Hotărârea recurată evidenţiază că instanţa de apel, statuând că un astfel de acord nu se emite prealabil întocmirii proiectului de urbanism, a reţinut, greşit, că sursa diferendului judiciar este reprezentată în procesul pendinte de lipsa avizului părţii pârâte în privinţa proiectul Planului Urbanistic Zonal - PUZ "Zona cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare".

Referitor la această chestiune litigioasă, instanţa de apel a mai reţinut că suplinirea acordului negativ s-a realizat de către prima instanţă fără a se antama chestiuni referitoare la legalitatea unor acte administrative şi fără ca aceasta să se fi substituit instituţiilor publice competente să decidă regimul unor drumuri publice, ci doar prin evaluarea în ce măsură concursul titularilor unor drepturi asupra terenurilor cu care reclamanţii intimaţi au tangenţă în contextul derulării unui proiect de PUZ este refuzat în mod abuziv sau nu.

Considerentele menţionate, confuze, nu răspund criticii prin care partea pârâtă a susţinut că a avut motive temeinice care au determinat-o să emită aviz negativ proiectului planului urbanistic menţionat, bazate pe constrângerile ce ar urma să fie aduse exerciţiului dreptului său de proprietate prin implementarea soluţiilor privind căile de acces, caz în care conduita sa a fost apreciată, greşit, de prima instanţă a fi de rea-credinţă şi abuzivă şi sancţionată, în temeiul art. 14-15 C. civ., prin acordarea, în numele său, a unui acord favorabil.

Rezultă că prima instanţă a apreciat ca sursă a demersului judiciar iniţiat de partea reclamantă nu lipsa avizului părţii pârâte, cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci refuzul părţii pârâte de a emite aviz favorabil planului urbanistic zonal iniţiat de partea reclamantă.

Anume, prima instanţă a imputat părţii pârâte emiterea avizului negativ, reţinând că semnifică exercitarea abuzivă şi cu rea-credinţă a prerogativelor conferite de dreptul de administrare, fapt care contravine dispoziţiilor art. 14-15 C. civ.

În fundamentarea soluţiei, s-a reţinut, contradictoriu, pe de o parte, că partea pârâtă nu a invocat vreun motiv temeinic privind existenţa unei vătămări prin soluţiile privind căile de acces viitoare propuse prin planului urbanistic zonal şi, pe de altă parte, că nu poate examina motivele privitoare la limitările dreptului de administrare/prejudiciile ce i-ar fi cauzate prin implementarea acestor soluţii (motive avute în vedere de parte la emiterea avizului negativ), întrucât obiectul acţiunii nu este aprobarea PUZ, nefiind învestită cu analizarea legalităţii sau oportunităţii Proiectului PUZ.

Absenţa unei cereri de anulare a planului urbanistic zonal (inamisibilă), argument apreciat a fi corect şi de instanţa de apel, nu se constituie într-un obstacol care să împiedice cercetarea apărărilor invocate de partea pârâtă în susţinerea avizului negativ, care, în parte, coincid cu apărările îndreptate împotriva cererilor de constituire drept/servitute de trecere.

Aceste apărări, contrar aprecierilor instanţelor de fond, nu impun verificarea planului urbanistic zonal din perspectiva oportunităţii ori a legalităţii din perspectiva normelor de drept edictate pentru elaborarea valabilă a acestui instrument de planificare urbană, ci evaluarea caracterului prejudiciabil al soluţiilor conţinute în privinţa căilor de acces necesare utilităţii viitoare a zonei şi care, prin implementare, partea pârâtă pretinde că i-ar limita exerciţiului dreptului de administrare asupra bunurilor proprietate publică deţinute, în dezacord cu protecţia conferită de normele legale.

Faptul că unele dintre argumentele de nelegalitate invocate în susţinerea caracterul prejudiciabil al soluţiilor privind căile de acces viitoare exhibate de planul urbanistic zonal (care au fundamentat emiterea avizului negativ) coincid cu cele care au fost invocate de parte pentru a combate şi pretenţiile care fac obiectul celorlalte cereri deduse judecăţii de partea reclamantă, întemeiate pe normele dreptului comun, nu este imputabilă părţii pârâte.

Confuzia a fost generată de împrejurarea că aceleaşi căi de acces, necesare utilităţii viitoare a zonei evidenţiate în documentaţia avizată de CNAIR S.A. sub nr. x/28.06.2018, care se impuneau a fi examinate în vederea soluţionării cererii se substituire a acordului negativ cu unul favorabil, au fost examinate exclusiv şi cu ocazia judecării cererilor prin care partea reclamantă a solicitat constituirea dreptului de trecere cu piciorul, autovehicule şi utilităţi, respectiv, constituirea dreptului de servitute, pe temeiul normelor dreptului comun prevăzute de C. civ.

Or, documentaţiile de urbanism, categorie în care se încadrează şi cea întocmită de CNAIR S.A., potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 350/2001, sunt rezultatul unui proces de planificare urbană referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile, procesele şi măsurile de amenajare şi de dezvoltare durabilă a localităţilor.

Rezultă că aceste documentaţii pot releva, pe de o parte, căile de acces existente şi folosite şi care ţin seama de utilitatea actuală a imobilelor şi, pe de altă parte, căile de acces necesare în considerarea utilităţii viitoare a imobilelor care cad sub incidenţa planului urbanistic, care, în privinţa constituirii lor, sunt şi rămân supuse normele de drept comun, prevăzute de C. civ. ori, după caz, normelor de drept prevăzute de legile speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Ca atare, utilitatea probatorie a unor astfel de documentaţii în procesul civil având ca obiect constituirea dreptului de trecere pe temeiul dreptului comun, pe cale judecătorească, este una limitată la examinarea căilor de acces care corespund utilităţii actuale a imobilelor (în măsura în care documentaţia le relevă şi se apreciază a fi de interes).

Aşa fiind, în procesul pendinte, căile de acces relevate de documentaţia de urbanism a fi necesare utilităţii viitoare date zonei prezentau interes exclusiv în privinţa judecării cererii de suplinire a acordului negativ cu unul favorabil în ceea ce planul urbanistic, nu a celorlalte cererii care se impuneau a fi judecate, astfel cum s-a arătat, cu respectarea normelor dreptului comun privitoare la constituirea dreptului de trecere şi, după caz, a servituţilor.

Cum instanţele de fond au reţinut, greşit, că nu pot verifica apărările invocate de partea pârâtă în susţinerea acordului negativ dat planului urbanistic zonal în considerarea caracterului prejudiciabil al căilor de acces propuse prin documentaţia de urbanism nr. x/28.06.2018, Înalta Curte urmează a constata şi în privinţa acestei chestiuni litigioase incidenţa motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., cu consecinţa casării soluţiei şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În acest context al analizei, se impune şi menţiunea că, potrivit legii, competenţa de aprobare/modificare a planurilor urbanistice zonale ori a documentaţiilor pe baza cărora au fost întocmite nu este dată în competenţa instanţelor judecătoreşti, nici pe cale principală, nici pe cale incidentală.

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, planul urbanistic zonal este un instrument de planificare urbană prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone dintr-o localitate, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau printr-o dinamică urbană accentuată şi care asigură corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată a zonei cu Planul urbanistic general (art. 47 din Legea urbanismului nr. 350/2001), aspecte care excedează competenţelor recunoscute instanţelor de judecată.

Aprobarea unor astfel de planuri, care nu au sau nu ar trebui să aibă un beneficiar individualizat, este dată în competenţa consiliilor locale ale autorităţilor administraţiei publice locale şi se dispune printr-un act administrativ cu caracter normativ (decizia în interesul legii nr. 12/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) supus controlul judiciar, în limitele prevăzute de lege, instanţelor de contencios administrativ (art. 64 din Legea nr. 350/2001).

- sunt nefondate criticile prin care partea pârâtă Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad pretinde soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că instituţiilor publice implicate în procedurile de aprobare a planurilor urbanistice le incumbă şi obligaţia de informare şi de consultare a publicului cu privire la elaborarea sau revizuirea planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism (Ordinului MDRT nr. 2.701/2010), în considerarea efectelor pe care aceste acte de planificare urmează să le producă şi care se răsfrâng asupra tuturor persoanelor care deţin sau care vor deţine o proprietate înăuntrul zonei studiate prin documentaţia de urbanism.

Solicitarea unui acord din partea proprietarilor fondurilor învecinate fondului al cărui titular a iniţiat un plan urbanistic zonal se constituie într-o practică uzitată de instituţiile publice în situaţia în care apreciază că implementarea soluţiilor propuse prin planul urbanistic ar avea ca efect limitări ale exerciţiului drepturilor de proprietate.

Rezultă din cele ce preced că solicitarea acordului nu se subsumează executării unei obligaţii legale (căreia i-ar corespunde un drept subiectiv, de a obţine acord favorabil), ci în baza unei obligaţii de prudenţă impuse de îndatorirea ce revine instituţiilor publice, aceea ca prin aprobarea planului urbanistic să nu afecteze ori să limiteze, contrar legii, drepturile persoanelor care deţin proprietăţi în zonă.

Aşa fiind, în absenţa unui drept material la acţiune a cărui neexercitare în termen să atragă stingerea sa, instituţia prescripţiei extinctive prevăzute la art. 2500 şi urm. C. civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea în ceea ce priveşte acţiunea în suplinirea acordului negativ dat de partea pârâtă în privinţa planului de urbanism zonal.

De altminteri, rezultă că instanţele de fond au analizat această cerere nu din perspectiva existenţei unei obligaţii legale ce ar incumba părţii pârâte de a emite acord favorabil, ci din perspectiva bunei sale credinţe în exercitarea dreptului de administrare şi a abuzului de drept, sancţionabil conform art. 15 C. civ.

Pentru considerente arătate, nu se poate statua nici cu privire la existenţa unui anumit moment pe parcursul derulării diverselor proceduri administrative necesar a fi urmate pentru elaborarea unui plan urbanistic zonal, moment de la care instituţiile publice le-ar incumba obligaţia de a solicita un acord din proprietarilor din zona care cade sub incidenţa acestuia.

Aşa fiind, nu poate fi primită nici critica prin care partea pârâtă pretinde că acordul său trebuia obţinut în prealabil, adică anterior elaborării planului urbanistic zonal iniţiat de partea reclamantă.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se constată că instanţele de fond au statuat corect că nu poate fi primită.

Calitatea procesuală pasivă atât în cererea prin care se pretinde suplinirea acordului negativ, privit ca un impediment în aprobarea planului urbanistic zonal, cât şi în cererile de constituire drept/servitute de trecere este determinată de împrejurarea că, în exercitarea atributelor conferite de dreptul de administrare prevăzute la art. 868 alin. (2) C. civ., partea pârâtă este îndrituită, pe de o parte, să emită avize la solicitarea instituţiilor publice competente şi, pe de altă parte, să se folosească de toate mijloacele legale pentru apărarea acestui drept real imobiliar în scopul menţinerii uzului şi interesului public dat de legiuitor bunurile proprietate publică încredinţate.

Necontestat, limitarea dreptului de proprietate publică a Statului Român nu poate fi consecinţa unui aviz, fie negativ, fie favorabil, întrucât o astfel de măsură nu se poate dispune decât în condiţiile legii, în contradictoriu cu Statul Român, cu privire la care şi-a îndeplinit obligaţia de informare prevăzută la art. 865 alin. (2) lit. a) C. civ.

Pentru considerentele arătate, care fac de prisos analizarea altor critici, Înalta Curte, constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., urmează a admite recursurile deduse judecăţii de partea pârâtă şi, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, a casa decizia recurată şi a trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a statua, motivat în fapt şi în drept, asupra criticii prin care partea pârâtă a pretins că acordul negativ dat proiectului planului urbanistic zonal PUZ "Zona cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare" nu semnifică exercitarea cu rea-credinţă şi abuzivă a dreptului de administrare, în sensul art. 14-15 C. civ.

Aşa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii, instanţa de trimitere va statua dacă implementarea căilor de acces viitoare evidenţiate în planul urbanistic zonal în baza documentaţiei de urbanism nr. x/28.06.2018 atrage limitări permise exerciţiului dreptului de proprietate/administrare exercitat de partea pârâtă asupra bunurilor proprietate publică (limitări care nu se confundă inconvenientelor normale ale vecinătăţii, prevăzute la art. 630 C. civ.), respectiv dacă aceste căi de acces au fost configurate cu luarea în considerare a normelor de drept edictate pentru constituirea lor valabilă.

Instanţa de trimitere va verifica, cu prioritate, dacă planul urbanistic zonal mai sus arătat a făcut obiectul vreunei actualizări, în condiţiile art. 46 şi art. 47 din Legea nr. 350/2001, în contextul informaţiilor publice exhibate de partea pârâtă potrivit cărora imobilele ce constituie fondul dominant şi fondul aservit sunt situate înăuntrul unei zone ce urmează a fi supusă unor proceduri de expropriere iniţiate de Statul român pentru construcţia drumului expres Arad-Oradea, proceduri care impun modificări ale planurilor urbanistice existente.

În privinţa cererii de constituire a dreptului de trecere, inclusiv pentru utilităţi, asupra fondului aservit, în scopul exploatării terenurilor agricole ce constituie fondul dominant, instanţa de rejudecare va avea în vedere interpretarea dată dispoziţiilor art. 617 şi urm. şi art. 621 şi urm. C. civ. aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, precum şi dezlegările date chestiunilor litigioase în discuţie în legătură cu condiţiile de constituire a unui astfel de drept, în ordinea impusă de rezultatul constatările de fapt, prin evaluarea probatoriilor a căror administrare se face cu respectarea principiului nemijlocirii, prevăzut la art. 16 C. proc. civ.

Totodată, se va avea în vedere că prin norma de drept prevăzută la art. 626 C. civ., îngrădirile dreptului de proprietate se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi cele relative la terenuri agricole şi construcţiile de orice fel care le pot afecta (spre exemplu, art. 102 din Legea nr. 18/1991 impune ca amplasarea de reţele edilitare pe terenuri agricole să nu stânjenească execuţia lucrărilor agricole).

În privinţa servituţii de trecere, se va avea în vedere că raportul juridic dedus judecăţii este supus normelor prevăzute la art. 755 şi urm. C. civ. din noul C. civ. a căror aplicare, astfel cum s-a arătat în cuprinsul prezentei decizii, nu poate fi înlăturată pe cale de interpretare.

Instanţa de trimitere urmează a analiza, de asemenea, şi celelalte critici formulate de partea pârâtă prin recursurile deduse judecăţii, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Arad împotriva deciziei nr. 10 din 27 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2022.