Exclusion of patient vulnerability as external cause for liability of healthcare providers for nosocomial infections

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 20.09.2017 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă sub nr. x/2017, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timişoara, în baza dispoziţiilor art. 58 (1) Tezele 1 şi 2, art. 1349 (1) şi (2), art. 1357 alin. 1 şi (2), art. 1381 alin. 1-(3), art. 1382, art. 1385 alin. 1-(4), 1386(l)-(4) din noul C. civ., art. 166 (1) şi (2), art. 655 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 95/2006, astfel cum a modificată ulterior şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015, cu referire la art. 654 (2) lit. a), Teză III din aceeaşi lege: 1.obligarea pârâtei la plata sumei de minimum 45.000 RON, cu titlu de prejudiciu material suferit de reclamantă prin cheltuielile pentru înmormântarea soţului său B., decedat la data de 02.02.2017, în urma contractării unei infecţii cu pioceanic (pseudomonas aeruginosa) în timpul spitalizării la Institutul de Boli Cardiovasculare Timişoara, cheltuieli legate de: procurarea celor necesare înmormântării, înmormântarea propriu zisă, precum şi de pomenirile ocazionate de înmormântare şi de după aceasta, potrivit obiceiului locului, cheltuieli evaluate la 40.000 RON; cheltuieli legate de deplasarea defunctului şi a reclamantei la pârât şi de la pârât la domiciliul C. din comuna Palanca, judeţul Bacău; cheltuielile legate de medicamente şi de îngrijirile medicale de la pârât; diminuarea nivelului de viaţă al reclamantei prin diminuarea corespunzătoare a veniturilor familiei prin încetarea plăţii pensiei defunctului; 2.obligarea pârâtei la plata sumei de 750.000 euro, echivalentul a 3.410.100 RON, cu titlul de daune morale pentru şocul şi suferinţele psihice cauzate prin pierderea vieţii de către soţul său B. în urma infectării pe timpul internării la pârâtă cu bacilul pioceanic (Pseudomonas aeruginosa); 3.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 24 aprilie 2019 reclamanta A., faţă de faptul că instanţa a dispus scutirea reclamantei de la plata sumei de 14.500 RON prin încheierea civilă din data de 12.10.2017 din totalul sumei de 39.661 RON, a solicitat continuarea acţiunii pentru cuantumul de despăgubiri aferentei taxei judiciare de timbru scutite, care reprezintă 38,829% din suma iniţială totală solicitată de 45.000 RON daune materiale şi 3.414.100 RON daune morale, obiectul pentru primul capăt de cerere privind daunele materiale reducându-se la 17.473,05 RON, iar pentru capătul de cerere privind daunele morale reducându-se la 1.324.107 RON.

Pârâtul Institutul de Boli Cardiovasculare Timişoara, a formulat întâmpinare, dar şi cerere de chemare în garanţie a societăţii de asigurare-D. S.A., pentru ca în situaţia în care se va reţine că acţiunea reclamantei este întemeiată, iar instanţa de judecată va dispune obligarea sa la achitarea pretenţiilor solicitate, aceasta să se subroge în toate obligaţiile la care va fi obligat în urma soluţionării prezentei cauze.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 1556/PI/26.11.2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins acţiunea şi cererea de chemare în garanţie.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 220/26.11.2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul reclamantei împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. reclamanta A., formulând următoarele critici:

- Instanţa de apel nu a răspuns motivului de apel privind modalitatea de rezolvare a cererii de ajutor public judiciar, respectiv scutirea de la plata taxei judiciare de timbru doar pentru suma de 14.500 RON, iar nu pentru suma de 39.661 RON, astfel cum s-a solicitat de către reclamantă (încheierea din 12.10.2017 a Tribunalului Timiş), modalitate pe care reclamanta a apreciat-o ca fiind nelegală şi încălcând dreptul de acces la instanţă. Acest motiv de apel a fost respins în lipsa unei motivări care să răspundă argumentelor reclamantei. Mai mult, instanţa de apel a încălcat drepturile recurentei şi în faza apelului, respingând, în mod eronat, ca tardivă, cererea de reexaminare a taxei de timbru (încheierea din 16.06.2020), deşi aceasta era formulată în termen legal;

- În ce priveşte motivele II şi III de apel, privind faptul că în motivarea hotărârii de primă instanţă nu se regăsesc aspecte deduse judecăţii prin intermediul apărărilor formulate în scris de către reclamantă în cadrul răspunsului la întâmpinare-pct. A-P şi a notelor scrise, instanţa de apel le-a ignorat, cu motivarea că, faţă de dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi, invocând practică CEDO în acest sens (cauza Bock şi Palade contra României), care însă privea cu totul alte situaţii de fapt. În cauză nu este vorba de o excepţie respinsă definitiv de prima instanţă, ci de trecerea sub tăcere a argumentelor conţinute în răspunsul la întâmpinare şi ignorarea probelor existente la dosar;

- Referitor la considerentul preluat din motivarea primei instanţe în sensul că starea de vulnerabilitate a pacientului constituie cauză externă ce nu se află sub controlul pârâtei, afirmaţia este arbitrară şi nedovedită, la data internării victima nu era infectată cu pseudomonas aeruginosa, pârâta nu neagă infectarea cu acest agent infecţios, care a constituit şi cauza decesului, iar starea de vulnerabilitate nu era cauzatoare de moarte prin ea însăşi;

- Instanţa de apel a deturnat şi golit de sens art. 6 CEDO şi art. 425 C. proc. civ., art. 655 din Legea nr. 95/2006, cu încălcarea principiului actus interpretandus potius ut valeat quam ut pereat. Prin extinderea arbitrară a noţiunii de cauză externă din Legea nr. 95/2006 peste noţiunea de vulnerabilitate medicală pe care legiuitorul nu o foloseşte, instanţa aduce atingere dreptului la îngrijiri medicale, care nu poate fi negat unor persoane pe motiv că sunt mai vulnerabile decât altele, ceea ce implică şi o atingere adusă dreptului la viaţă.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 06.10.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 02.02.2022, dată la care judecata a fost amânată pentru termenul din 30.03.2022.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 03.03.2021 (data poştei), în termen legal, intimata-chemată în garanţie D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, întrucât situaţiile deduse judecăţii nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că solicitarea de admitere a cererilor de ajutor public judiciar este inadmisibilă în calea de atac a apelului sau a recursului, instanţa de apel s-a pronunţat pe baza probelor administrate, asupra tuturor chestiunilor cu care a fost învestită, iar în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii pârâtului-intimat în temeiul dispoziţiilor art. 655 din Legea nr. 95/2006.

Hotărârea recurată este motivată conform legii, iar în cadrul motivării judecătorul nu este ţinut să răspundă fiecărui argument invocat de parte.

În tratarea pacientului B. au fost luate toate măsurile de depistare şi înlăturare a infecţiilor nosocomiale, fiind depuse toate diligenţele în acest sens, iar cauza decesului acestuia a fost starea sa precară de sănătate, infecţia nosocomială fiind doar ultima etapă dintr-un şir lung de complicaţii care au dus pacientul într-o stare critică.

Calitatea de soţi a medicilor care au întocmit raportul de primă expertiză medico-legală, respectiv suplimentul la acea expertiză nu poate fi primită ca motiv de incompatibilitate susţinut pentru prima oară în apel, în condiţiile în care reclamanta cunoştea acest aspect încă de la momentul întocmirii raportului de expertiză.

La data de 12.03.2021, în termen legal, recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea D. S.A., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate în actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La data de 10.03.2021, în termen legal, intimatul-pârât Institutul de Boli Cardiovasculare Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrare, raportat la faptul că prin memoriul de recurs sunt reluate apărări dezvoltate prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, asupra cărora instanţele devolutive deja s-au pronunţat.

În subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat şi arată că primul petit din memoriul de recurs este inadmisibil, întrucât soluţia dată în cererea de reexaminare este irevocabilă. Motivarea hotărârii este conformă legii, nu reprezintă o problemă de volum, ci de conţinut, în concordanţă cu actele şi probele din dosar.

Referitor la starea de sănătate a pacientului, arată că acesta a suferit 14 internări, în 6 unităţi medicale diferite, 4 intervenţii pe cord, având o stare de sănătate care a condus la complicaţii severe.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1349 C. civ. privind angajarea răspunderii civile delictuale, nu există faptă ilicită, nu există raport de cauzalitate, nu există vinovăţie.

Nici reclamanta, nici raportul de expertiză nu au relevat ce norme ar fi fost încălcate de către unitatea spitalicească în domeniul combaterii infecţiilor.

Expertiza medico-legală şi suplimentul la aceasta arată identitatea de nume a celor doi medici care le-au întocmit, iar acest aspect trebuia contestat în condiţiile legii.

Solicită respingerea recursului şi judecata în lipsă.

La data de 17.03.2021, în termen legal, recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtului Institutul de Boli Cardiovasculare Timişoara, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate în actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că hotărârea instanţei de apel este nemotivată şi nelegală în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra motivului de apel prin care a pretins că prima instanţă, nelegal, a respins, în parte, cererea de ajutor public judiciar, menţinând în sarcina sa obligaţia la plata unui procent de 63,44 % din taxa de timbru aferentă pretenţiilor deduse judecăţii, fapt care îi încalcă dreptul de acces la o instanţă prevăzut la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, critică subsumată dispoziţiilor art. 488 (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008, asupra cererii de ajutor public judiciar instanţa se pronunţă prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, iar împotriva încheierii prin care se respinge cererea de acordare a ajutorului public judiciar cel interesat poate face cerere de reexaminare, care se soluţionează de un alt complet, instanţa pronunţându-se prin încheiere definitivă.

Rezultă că încheierile prin care se soluţionează solicitările de ajutor public sunt supuse controlului instanţei învestite cu judecata cererii de reexaminare şi că încheierea pronunţată asupra reexaminării, fiind definitivă, nu mai poate face obiectul căilor de atac exercitate împotriva hotărârii pronunţate asupra fondului, apel sau recurs.

Or, în speţă, prin încheierea de şedinţă din 12.10.2017, prima instanţă a admis cererea de ajutor public judiciar şi a dispus scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în valoare de 14.500 RON (valoare maximă, potrivit art. 7 din ordonanţa de urgenţă), soluţie menţinută prin încheierea de şedinţă din 22.11.2017, prin care s-a respins cererea de reexaminare. Partea reclamantă a mai formulat o cerere de ajutor public judiciar, respinsă de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 22.02.2018, soluţie menţinută prin încheierea din 4.04.2018, prin respingerea cererii de reexaminare.

În atare condiţii, instanţa de apel a statuat corect că nu poate primi şi examina motivul de apel prin care partea reclamantă a criticat soluţiile pronunţate de prima instanţă menţionate, întrucât, potrivit legii, partea nu are deschisă calea de atac a apelului împotriva încheierii de reexaminare.

Tot astfel, la judecata în apel a cauzei, partea reclamantă a formulat cerere de reexaminare a taxei de timbru în sumă de 7250 RON, cerere respinsă, ca tardivă, în temeiul art. 39 alin. (1) O.U.G. nr. 80/2013, prin încheierea de şedinţă din 16.06.2020 care este, de asemenea definitivă.

Or, pentru considerentele arătate, nici împotriva acestei încheieri partea reclamantă nu are deschis exerciţiul căii de atac a recursului, motiv pentru care criticile formulate prin recurs nu pot fi examinate.

Nu poate fi primită nici critica prin care partea reclamantă pretinde că prin menţinerea în sarcina sa a obligaţiei la plata taxelor judiciare de timbru pentru partea din pretenţii pentru care nu i-a fost admisă cererea de ajutor public judiciar încalcă dreptul de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a se putea reţine o astfel de încălcare, taxa de timbru, prin cuantum menţinut la plată, trebuie să se constituie într-un impediment de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului dedus judecăţii.

Or, în speţă, rezultă că valoarea mare a taxei de timbru este determinată de cea a despăgubirilor pretinse prin cererea de chemare în judecată, 40.000 RON, daune materiale şi 750.000 euro (echivalentul a 3.410.100 RON), daune morale şi că încuviinţarea cererii de ajutor public judiciar în limitele permise de lege a permis instanţelor de judecată examinarea în fond a dreptului la despăgubire în substanţa sa, care nu se confundă cu întinderea compensaţiei.

Pe de altă parte, rezultă că nemulţumirea părţii reclamante este determinată de faptul că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, a plafonat ajutorul public judiciar în limita sumei maxime echivalentă cu 10 salarii minime brute pe ţară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de ajutor public, respectiv, de faptul că instanţele de fond nu au înlăturat de la aplicare această normă de drept în considerarea cauzei obligaţiei de despăgubire (infecţia nosocomială).

Or, plafonarea de către legiuitor a valorii ajutorului public judiciar a urmărit asigurarea unor standarde minime pentru ca sistemul judiciar să fie considerat ca asigurând un acces efectiv la justiţie tuturor cetăţenilor în acelaşi tip de cauze (patrimoniale), caz în care instanţei de judecată nu îi este permisă înlăturarea de la aplicare a normei de drept menţionate, cum eronat pretinde partea reclamantă a se proceda în propria-i cauză.

- este fondată critica prin care partea reclamantă susţine că instanţa de apel a înlăturat, prin considerente de ordin general, motivul de apel prin care a invocat că hotărârea primei instanţe nu este motivată, în considerarea faptului că nu cuprinde o analiză explicită şi a argumentelor şi apărărilor pe care le-a formulat pe parcursul judecăţii, prin răspunsul la întâmpinare, respectiv, prin concluziile orale şi scrise, ci doar a acelora formulate de partea pârâtă, critică subsumată dispoziţiilor art. 488 (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit considerentelor hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că motivul II şi III din cererea de apel vizează aspecte legate de nemotivarea hotărârii judecătoreşti, partea susţinând că instanţa de fond nu a răspuns în considerentele hotărârii judecătoreşti celor arătate de către aceasta prin răspunsul la întâmpinare lit. A)-P) şi prin concluziile scrise.

Instanţa de apel reţine caracterul neîntemeiat al motivelor de apel menţionate, fără a arăta care sunt aspectele de nelegalitate pe care le-a identificat în conţinutul motivelor de apel, justificat, pe de o parte, de faptul că dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu impun examinarea tuturor argumentelor invocate de părţi şi, pe de altă parte, de faptul că prima instanţă a stabilit starea de fapt în baza probelor administrate şi a aplicat în mod legal şi temeinic dispoziţiile legale invocate, arătând care sunt argumentele pentru care a pronunţat soluţia de respingere a cererii reclamantei apelante.

Motivarea hotărârii, într-adevăr, cum corect s-a reţinut, nu implică un răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părţi, însă trebuie să le furnizeze dovada că apărările pe care le-au invocat au fost văzute şi analizate, adică trebuie să conţină motive suficiente care să evidenţieze, atât aspectele esenţiale de fapt şi de drept pe care se fundamentează soluţia, cât şi argumentele pentru care apărările formulate de părţi au fost primite, după caz, înlăturate.

Ca atare, în contextul examinării motivului de apel bazat pe nemotivare, instanţa de apel avea a răspunde punctual criticilor pe care le-a identificat în cuprinsul memoriului de apel, trimiterea la pct. II şi III din cererea de apel nefiind suficientă în contextul unei expuneri detaliate şi confuze de către parte a nemulţumirilor şi, totodată, a indica considerentele sentinţei primei instanţe care aprecia că răspund respectivelor critici.

Or, rezumându-se să enunţe reguli cu valoare de principiu aplicabile în materia motivării hotărârilor judecătoreşti şi să formuleze în termeni generali concluzia potrivit căreia prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat corect normele de drept, hotărârea instanţei de apel, pe de o parte, nu oferă părţii dovada examinării temeinice a motivelor de apel şi, pe de altă parte, pune instanţa de recurs în imposibilitate să exercite controlul judiciar cu privire la aceste aspecte ale pricinii.

Examinarea precisă se impunea pentru a fi desluşită critica prin care partea susţine că în sentinţa primei instanţe sunt reproduse doar opiniile şi concluziile pârâtei şi concluziile expertizelor medico-legale, care însă răspund unor probleme de responsabilitate personală a medicilor, chestiune care nu a făcut obiectul învestirii instanţei, aceasta neînţelegând să cheme în judecată medicii ori să pretindă săvârşirea unor acte de malpraxis.

- este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că instanţa de apel, prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 332 C. proc. civ. (relative la recuzarea experţilor), a evaluat atât raportul de expertiză medico-legală nr. x/18.03.2019, cât şi suplimentul la raport, deşi acesta din urmă a fost elaborat de soţul expertului care a întocmit raportul de primă expertiză.

Aşa cum susţine partea reclamantă şi cum, de altminteri, a reţinut şi instanţa de apel, calitatea de soţ poate constitui, în condiţiile art. 332 C. proc. civ., motiv de recuzare a expertului care a întocmit suplimentul la raportul de expertiză, care prevăd că recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul există la această dată, iar în celelalte cazuri, termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de recuzare.

Or, instanţa de apel a constatat că partea reclamantă nu a formulat cerere de recuzare a expertului care a dobândit, pe parcursul procedurii, calitatea de soţ al primului expert, apreciind că se plasa în afara termenului legal de recuzare la momentul la care a cunoscut această situaţie de fapt.

Acest argument, astfel cum corect s-a reţinut prin hotărârea recurată, nu deschide părţii dreptul de a invoca motivul de recuzare pentru prima oară prin apelul exercitat împotriva hotărârii date asupra fondului, în considerarea caracterului devolutiv al acestei căii de atac, care permite părţilor completarea probatoriilor şi instanţei de judecată reevaluarea acestora.

Ca atare, critica de nelegalitate formulată prin recurs în acelaşi scop, al înlăturării din cadrul probatoriilor a suplimentului la raportul de expertiză întocmit la judecata în primă instanţă, pentru motiv de incompatibilitate a expertului, se dovedeşte a fi nefondată.

- este fondată critica prin care partea reclamantă pretinde că instanţa de apel, printr-o interpretare nelegală, a lipsit de efecte juridice norma de drept prevăzută la art. 655 din Legea nr. 95/2006, atunci când a statuat că starea de vulnerabilitate a pacientului B., consecinţa afecţiunii cardiace de care suferea, reprezintă o cauză externă a infecţiei nosocomiale, care exonerează partea pârâtă de răspunderea pentru prejudiciile cauzate, critică subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul juridic intervenit între pacient şi medic/unitatea sanitară are în conţinutul său drepturile şi obligaţiile prevăzute prin legile speciale din domeniul sănătăţii, printre care dreptul pacientului la îngrijiri medicale de cea mai înaltă clasă, prevăzut la art. 2 din Legea nr. 46/2003 (a drepturilor pacientului) şi corelativ, obligaţia unităţii medicale de a asigura pacientului condiţii de investigaţii medicale, tratament, cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nosocomiale, prevăzută la art. 166 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Dispoziţiile art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 prevăd următoarele: Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie.

Infecţiile nosocomiale sunt afecţiuni sistemice ori localizate care rezultă dintr-o reacţie la un agent infecţios, care se produc, de regulă, în interiorul unităţilor medicale şi se supraadaugă bolii pentru care pacientul s-a internat, fiind în legătură cu deficienţe de igienă, sterilizare, manevre medicale etc.

Prin norma juridică specială menţionată, legiuitorul a reglementat răspunderea civilă delictuală obiectivă a unităţilor sanitare pentru prejudicii cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii pacienţilor prin infecţii nosocomiale în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, consecinţă a nerespectării de către acestea a obligaţiilor legale de securitate (obligaţii de mijloace) pe care le au faţă de pacienţi.

Răspunderea civilă delictuală obiectivă se angajează fără a fi necesare statuări cu privire la vinovăţia dovedită sau prezumată a unităţii sanitare (persoană responsabilă), întrucât este fundamentată pe obligaţia de garanţie care are ca suport riscul activităţilor de prevenţie, diagnostic sau tratament şi care, la rândul lor, au asociat riscul infecţiilor nosocomiale.

Riscul infecţiilor nosocomiale nu se confundă cu riscurile potenţiale ale fiecărei proceduri medicale, inclusiv riscul decesului, aduse la cunoştinţa pacientului de unitatea sanitară/medic, în executarea obligaţiei de informare, prevăzută la art. 6 din Legea nr. 46/2003.

De altminteri, reglementarea prevăzută la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 s-a impus în considerarea faptului că, spre deosebire de riscurile potenţiale ale fiecărei proceduri medicale, inclusiv a acelora generate de neefectuarea tratamentului şi nerespectarea recomandărilor medicale, pe care pacientul şi le asumă în urma informării, riscul privind infecţiile nosocomiale, asociat fiind activităţilor şi procedurilor medicale, este şi rămâne în sarcina unităţii sanitare, nu poate fi asumat şi nici transferat pacientului.

Norma de drept menţionată prevede şi situaţia de excepţie în care răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin infecţii nosocomiale este înlăturată, anume când se probează că infecţia are o cauză externă unităţii sanitare, adică o sursă din exteriorul unităţii, care nu a putut fi controlată/depistată în cadrul activităţilor de supraveghere, prevenire şi limitare a infecţiilor asociate asistenţei medicale prevăzute de legiuitor în sarcina sa.

Pentru a se putea reţine situaţia de excepţie, se impune identificarea sursei externe a infecţiei nosocomiale şi a persoanelor responsabile, precum şi modalitatea în care factorii declanşatori ai infecţiei nosocomiale au pătruns din exterior în interiorul unităţii medicale, aspect cu privire la care îi incumbă sarcina probei.

Cu ocazia examinării situaţiei de excepţie prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, devin relevante şi normele dreptului comun prin care sunt reglementate cauzele exoneratoare de răspundere, anume normele de drept prevăzute la art. 1351 şi urm. C. civ.

Din cele menţionate, rezultă că starea de sănătate fizică ori psihică a pacientului şi afecţiunile medicale ale acestuia nu prezintă relevanţă din perspectiva analizei impuse de angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin infecţii nosocomiale şi nu pot fi subsumate noţiunii de cauză externă în înţelesul normei de drept prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006.

Afecţiunile medicale ale pacientului pot fi relevante doar în situaţia în care, la momentul solicitării investigaţiilor medicale ori internării, acesta, pacientul, este el însuşi purtătorul agentului patogen infecţios, agent care nu a fost cunoscut, nici depistat în cadrul activităţilor impuse de legiuitor pentru prevenirea infecţiilor nosocomiale şi, deci, nu a putut fi controlat de unitatea sanitară pentru a împiedica declanşarea infecţiei şi producerea rezultatului păgubitor.

În acest scop, al evitării introducerii de agenţi patogeni infecţioşi în interiorul unităţilor sanitare, pacienţii sunt examinaţi la momentul prezentării şi internării în unitatea sanitară, moment după care afecţiunile medicale ale acestora intră sub puterea şi controlul unităţii sanitare.

În speţă, în evaluarea situaţiei de fapt, instanţele de fond au statuat asupra existenţei unei legături de cauzalitate între decesul pacientului B. şi infecţia nosocomială cu bacilul pioceanic (pseudomonas aeruginosa) care a fost contactată de acesta pe perioada internării în unitatea spitalicească pârâtă, Institutul de Boli Cardiovasculare Timişoara, anume în perioada 19.12.2016 -20.01.2017.

S-a reţinut că actele medicale relevă că în data de 23.12.2016 asupra pacientului s-a intervenit chirurgical şi că, postoperatoriu, acesta a prezentat episoade febrile, care au determinat recoltarea de hemoculturi repetate, culturi de aspirat bronşic şi culturi de plagă care au dezvoltat pe mediile de cultură colonii de Klebsiella pneumoniae şi Pseudomonas aeruginosa, pacientului fiindu-i administrat tratament antibiotic.

Pacientul B. a decedat în data de 02.02.2017 în Spitalul Judeţean de Urgenţă Miercurea Ciuc, unde a fost internat imediat după externarea din unitatea pârâtă, anume în perioada 20.01.2017-02.02.2017, cu diagnosticul de Pneumonie cu Pseudomonas, IOT+VM, protezare aortică recentă (metalică), dehiscenţă de proteză aortică, cardiomiopatie valvulară, cardiostimulator permanent pt. BAV,l gr. III, protezare aortică cu multiple reintervenţii chirurgicale.

Instanţele de fond au mai reţinut că în perioada 30.07.2014-02.02.2017, pacientul a fost internat de 14 ori, în 5 unităţi sanitare diferite, suferind patru intervenţii chirurgicale, decesul survenind ca urmare a unei lungi suferinţe cardiace, cu punct de plecare o stenoză aortică degenerativă, care a necesitat intervenţie chirurgicală în urma căreia au rezultat complicaţii infecţioase multiple şi compromiterea funcţiei cardiace, care în timp a dus la o depresie imunologică severă ce a permis contractarea şi dezvoltarea unor germeni agresivi (printre care şi Pseudomonas aeruginosa), care au condus la bronhopneumonie şi şoc septic.

În considerarea acestor aspecte de fapt, instanţa de apel a validat concluzia primei instanţe potrivit căreia starea de sănătate a pacientului şi istoricul medical anterior internării au favorizat grefarea agentului biologic agresiv şi, deopotrivă, că aceasta, starea de sănătate precară, reprezintă cauza externă exoneratoare de răspundere care nu a putut fi controlată de către instituţia sanitară pârâtă.

În susţinerea concluziei menţionate, instanţa de apel a reţinut că infecţia nosocomială a fost doar ultima etapă dintr-un lung şir de complicaţii care au dus pacientul într-o stare critică, în care riscul de deces era iminent.

Or, vulnerabilităţile organismului pacientului determinate de complicaţiile bolii cardiace (printre care şi cele infecţioase) nu pot constitui, în acelaşi timp, şi cauză favorizantă, care a facilitat grefarea bacilului pioceanic responsabil pentru infecţia nosocomială (aspect care presupune o sursă externă a infecţiei), şi cauză determinantă (adică, însăşi sursa infecţiei), cum, contradictoriu, a reţinut instanţa de apel.

În plus, astfel cum s-a arătat, în absenţa unei legături între afecţiunile medicale ale pacientului (care au determinat depresia imunologică severă a sistemului său imunitar) şi agentul patologic care a declanşat infecţia nosocomială prejudiciabilă, starea de sănătate a pacientului nu poate constitui o cauză externă a infecţiei, în înţelesul art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, aceasta fiind, la momentul infectării, chiar în responsabilitatea unităţii medicale în care era internat.

Nici faptul că probatoriile evidenţiază împrejurarea potrivit căreia au fost luate măsuri de depistare şi tratare a infecţiilor nosocomiale prin multiple culturi efectuate şi administrarea de antibiotice, fiind depuse toate diligenţele pentru investigarea situaţiei pacientului nu justifică exonerarea unităţii sanitare de răspundere pentru infectarea acestuia cu bacilul pioceanic, întrucât, astfel cum s-a arătat, obligaţiile legale de securitate sunt obligaţii de rezultat şi nu de diligenţă, iar nerespectarea acestora atrage după sine angajarea răspunderii civile obiective pentru prejudiciile cauzate pacienţilor.

În considerarea celor menţionate, rezultă că instanţa de apel, prin interpretarea greşită a noţiunii de cauză externă prevăzută la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, a subsumat acesteia vulnerabilităţile pacientului B. determinate de depresia imunologică severă a sistemului său imunitar, consecinţă a afecţiunilor medicale preexistente internării în unitatea sanitară pârâtă, statuând, astfel, că nu poate fi angajată, răspunderea pentru prejudicii cauzate prin infecţii nosocomiale pretinsă de partea reclamantă, fapt ce atrage incidenţa motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Consecinţă a interpretării şi aplicării greşite a normei de drept menţionate, se constată că instanţa de apel nu a mai intrat în cercetarea fondului pretenţiilor de despăgubire deduse judecăţii de partea reclamantă.

Aşa fiind, Înalta Curte urmează, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a admite recursul declarat de partea reclamantă şi a casa, în limitele statuate prin prezenta decizie, hotărârea instanţei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de trimitere va examina şi se va pronunţa asupra pretenţiilor deduse judecăţii cu luarea în considerare a obiectului şi limitelor judecăţii, astfel cum au fost configurate de partea reclamantă prin cererea de chemare în judecată, prin care a pretins angajarea răspunderii părţii pârâte, unitate spitalicească, pentru prejudiciul produs prin infectarea nosocomială a pacientului B. pe perioada cât s-a aflat sub controlul şi supravegherea sa, 19.12.2016-20.01.2017, pretenţie întemeiată pe dispoziţiile art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, chestiune care nu pune în discuţie răspunderea pentru deciziile medicului legate de pacient.

În stabilirea raportului de cauzalitate, instanţa de trimitere va identifica şi va evalua distinct, pe de o parte, împrejurările cauzale ale decesului pacientului aflate în legătură cu afecţiunile medicale cardiace grave de care acesta suferea, şi, pe de altă parte, condiţia care a favorizat şi a grăbit decesul pacientului, infecţia nosocomială contactată pe parcursul spitalizării, condiţie care, fiind în interdependenţă cu împrejurările cauzale, dobândesc prin interacţiune cu acestea, caracter cauzal.

În privinţa infecţiei nosocomiale, cu privire la care instanţele de fond au statuat că înscrie în lanţul cauzal al decesului pacientului, omiţând însă a evalua ponderea acesteia în ceea ce priveşte rezultatul păgubitor, instanţa de trimitere va avea în vedere că răspunderea unităţii sanitare pârâte pentru prejudiciul astfel cauzat este o răspundere obiectivă, ce nu poate fi înlăturată, cât timp partea pârâtă nu a pretins şi nici dovedit existenţa unei cauze externe, în înţelesul lămurit dat acestei noţiuni din cuprinsul normei de drept prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 prin prezenta decizie.

În acest sens, instanţa va observa şi norma de drept comun prevăzută la art. 1355 alin. (3) C. civ., potrivit căreia răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii.

În fine, în rejudecare instanţa de trimitere va avea în vedere şi alte critici invocate de partea reclamantă care circumscriu limitelor casării, care vor fi analizate sub formă de apărări, urmând ca prin hotărârea pronunţată să arate motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia, precum şi argumentele pentru care a primit sau, după caz, a înlăturat apărările părţilor ori probatoriile administrate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 220 din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2022.

Opinie separată

În mod diferit de opinia majoritară, consider că recursul formulat se impune a fi respins întrucât a dedus judecăţii critici nefondate în întregul său.

De aceea, subscriind analizei ce a considerat nefondate acele critici ale recursului (şi) în opinia majoritară, voi expune în continuare doar argumentele pentru care, în ceea ce mă priveşte, consider că şi celelalte critici - apreciate întemeiate în opinia majoritară - nu puteau fi primite, astfel încât să justifice o soluţie de admitere a recursului.

- Criticile privind nemotivarea deciziei instanţei de apel, justificate pe modalitatea în care această instanţă a răspuns motivelor II şi III din memoriul de apel, susţinându-se ignorarea lor completă sub pretextul afirmat de instanţă, al inexistenţei unei obligaţii de a răspunde în mod detaliat tuturor argumentelor şi susţinerilor făcute de părţi în proces, nu este întemeiată.

Reclamanta pretinde prin aceste critici că instanţele de fond erau datoare să îi dea un răspuns punctual şi detaliat tuturor aspectelor la care ea s-a referit atât în răspunsul la întâmpinarea pârâtei, cât şi în concluziile orale şi scrise formulate pe fondul cauzei în faţa primei instanţe, criticând argumentul instanţei de apel sprijinit pe îndreptăţirea judecătorului de a grupa susţinerile/motivele/argumentele părţilor şi a da acestora un răspuns comun.

Separat de aspectul formal criticat de reclamantă (în sensul că ar fi inadecvată ori nepotrivită trimiterea realizată de instanţa de apel la jurisprudenţa CEDO din cauza Bock şi Palade împotriva României, unde s-ar fi utilizat acest argument de către jurisdicţia europeană dar în circumstanţe considerate de parte total diferite de cele ale speţei prezente), care însă nu invalidează justeţea şi legitimitatea unui atare procedeu jurisprudenţial şi nici nu slăbeşte argumentul instanţei de apel, consider că o privire în conţinutul actelor procesuale la care trimite însăşi partea, relevă caracterul nejustificat al criticii.

Astfel, în esenţă, prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, se înţelege că reclamanta invocă aspecte/acuzaţii/susţineri legate de o dificultate pe care ar fi întâmpinat-o în faza de început a litigiului, în probarea cazului de infecţie nosocomială care s-a produs cât timp soţul său se afla internat la unitatea spitalicească pârâtă, susţineri formulate într-o pronunţată manieră subiectivă acuzatoare, invocându-se că, deşi la nivelul entităţii pârâte ar fi fost cunoscută situaţia infecţiilor nosocomiale, a fost ascuns (prin manipulare) acest lucru atât medicul ce a recomandat internarea, dar şi pacientului şi familiei ale. Sunt prezentate, cu trimiteri la probe, o serie de argumente care susţin cazul de infecţie nosocomială, prin analiza detaliată a fiecărui înscris medical şi a menţiunilor regăsite pe acestea.

Prin concluziile scrise şi orale asupra fondului cauzei, reclamanta a susţinut din nou, cu argumente detaliate, cazul de angajare a răspunderii pârâtului pe temeiul art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, afirmând că acesta se face vinovat de neluarea măsurilor conforme de dezinfecţie care ar fi trebuit să reducă riscul de infecţie de la 100% la 1/100.000.

Or, evoluţia cauzei şi soluţiile pronunţate de instanţele de fond, cele ale căror hotărâri au fost criticate pentru neanalizarea tuturor acestor susţineri, dovedesc depăşirea problematicii legată de probarea cazului infecţiei nosocomiale, fiind necontestată la acest moment situaţia de fapt care a stat la baza formulării pretenţiilor reclamantei.

Posibil ca multiplele referiri la probatorii/conţinutul înscrisurilor, în susţinerea tezei infecţiei nosocomiale contractată de soţul reclamantei pe perioada spitalizării la entitatea pârâtă să fi fost utile cauzei într-o fază de început a litigiului, însă soluţia adoptată în primă instanţă şi confirmată apoi în apel relevă că respingerea pretenţiilor reclamantei a avut loc pe fondul confirmării acuzaţiei de contractare a unui germen intraspitalicesc, dar în urma valorificării tuturor probelor administrate şi a interpretării informaţiilor furnizate de acestea în raport de conţinutul dispoziţiilor art. 655 din Legea nr. 95/2006.

Or, când se critică ignorarea de către instanţa de apel, spre exemplu, a motivului II de apel (prin care se făcea referire la conţinutul răspunsului dat de reclamantă întâmpinării pârâtului, indicat ca rămas neanalizat în hotărârea primei instanţe), şi când e primită această critică în recurs (în opinia majoritară), nu se arată care ar mai fi utilitatea rediscutării şi reanalizării argumentelor reclamantei ce susţineau în proces ipoteza infecţiei nosocomiale, cât timp această ipoteză nu a fost negată ori contrazisă. De asemenea, nu se arată în ce ar fi constat vătămarea reclamantei decurgând dintr-o atare nemotivare ori "comprimare" în analiza argumentelor (fiind criticat procedeul instanţei de a grupa argumentele pentru a răspunde acestora prin considerente comune) şi care ar fi plusul pe care l-ar aduce în soluţionarea cauzei confirmarea criticii de recurs, al cărei fundament se regăseşte în aspecte ale cauzei, evocate la filele x ale memoriului de recurs, ce pot fi considerate depăşite la acest moment (cum ar fi faptul că reclamanta nu dispunea la data introducerii acţiunii de întreaga documentaţie medicală care să-i confirme susţinerile, aceasta fiind întregită pe parcurs, concomitent având loc şi întregirea argumentaţiei sale, faptul că ar fi fost ignorate probe esenţiale administrate de o instanţă judecătorească, etc.).

Cât priveşte argumentele pe fondul cauzei susţinute de reclamantă prin concluziile scrise şi orale în faţa primei instanţe, nu se poate susţine în mod real şi concret o neexaminare a acestora (invocată în recurs sub forma ignorării de instanţa de apel a motivului III de apel), modul de susţinere a criticii relevând mai degrabă o nemulţumire a părţii în raport de soluţia adoptată, de vreme ce se afirmă că instanţele de fond au ignorat argumentele reclamantei, însă le-au primit pe cele ale pârâtei şi le-au "dilatat" pe cele ale expertizei medico-legale şi a suplimentului la expertiză.

Nemulţumirea părţii faţă de soluţia adoptată deschide în mod legitim calea acesteia de a contesta chiar dezlegarea dată fondului cauzei, ceea ce reclamanta a şi făcut, pe calea unor critici stabilite ca fiind încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportul asupra recursului.

Aşadar, în ceea ce mă priveşte, critica de nemotivarea deciziei atacate nu ar fi putut fi primită, fiind susţinută, pe de o parte, cu trimitere la elemente ale cauzei a căror analiză nu mai este utilă soluţionării litigiului, fiind depăşite la acest moment (cele dezbătute în răspunsul reclamantei la întâmpinarea pârâtului formulată în faţa primei instanţe), iar pe de altă parte, de o manieră ce denotă (în mod firesc) dezacordul reclamantei faţă de soluţia adoptată. Chiar dacă opiniile şi concluziile expertizelor medico-legale răspund ori ating şi problema ce implică responsabilitatea personală a medicilor (responsabilitate directă care nu este exclusă, ci ea există şi atunci când în discuţie este un caz de infecţie nosocomială), în mod neîndoielnic şi evident nu acestea au fost avute în vedere de instanţe în fundamentarea soluţiei, astfel că rămâne neclar asupra a ce nu s-a putut exercita un control judiciar în etapa recursului, pentru a putea fi primită critica reclamantei de nemotivare a deciziei din apel.

- Nici criticile aduse soluţiei pe fondul cauzei, circumscrise motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu puteau fi primite opunându-se, în primul rând, un argument de ordin procedural decurgând din aceea că au fost formulate omisso medio, neexistând în cuprinsul apelului reclamantei motive prin care să fie supus evaluării instanţei de apel corecta interpretare şi aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 în raport de concluziile expertizei medico-legale şi a suplimentului la expertiză.

Apelul reclamantei a fot limitat la critica încuviinţării doar în parte a cererii sale de ajutor public judiciar, la aspectul neexaminării şi nemotivării de către tribunal a răspunsului său la întâmpinarea pârâtului şi a concluziilor orale şi scrise pe care le formulase pe fondul cauzei şi la critica vizând starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat experţii, la mijlocirea cărora a apelat instanţa pentru realizarea raportului de expertiză medico-legală şi a suplimentului la acesta, apărările formulate în cauză de pârât şi de chemata în garanţie fiind subordonate, pe cale de consecinţă, analizării aceloraşi subiecte limitate.

Or, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) - în discuţie fiind cel susţinut în recurs pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecăţii apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Niciuna din aceste situaţii derogatorii de la regulă nu se regăseşte în privinţa acelor critici invocate pentru prima oară în recurs, prin care reclamanta a susţinut interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 655 din Legea nr. 95/2006 de către instanţa de apel, într-o manieră ce a deturnat, golit şi lipsit complet de efecte norma legală aplicabilă raportului juridic litigios sau care, potrivit părţii, apare ca fiind arbitrară şi sprijinită pe date nedovedite (cu trimitere la starea de vulnerabilitate a pacientului). Nimic nu a împiedicat-o pe aceasta de a deduce judecăţii în apel astfel de critici, nici măcar acuzata nemotivare a sentinţei tribunalului, de vreme ce aceeaşi interpretare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii a fost oferită încă de la prima instanţă şi menţinută (doar) prin confirmare în controlul judiciar din etapa apelului. Ceea ce s-a critica în recurs în legătură cu o pretins eronată interpretare şi aplicare a art. 655 din Legea nr. 95/2006, a fost ceea ce s-a motivat de către instanţe, iar nu ceea ce a rămas neexaminat ori omis.

Însă, critica nu este fundamentată nici pe fondul său.

Potrivit reclamantei, ceea ce prezintă relevanţă pentru angajarea răspunderii speciale a pârâtului, ca furnizor de servicii medicale, este faptul că la data internării victimei în unitatea sa, aceasta nu era infectată cu pseudomonas aeruginosa, că infectarea a survenit pe durata spitalizării la I.S.C. Timişoara (în intervalul 19.12.2016 - 20.01.2017) şi că, potrivit actului constatator de deces, cauza decesului a constituit-o pneumonia cu pseudomonas aeruginosa, aspect ce demonstrează neîndeplinirea obligaţiei de rezultat a pârâtului de a asigura o reduce riscului de infecţie nosocomială de la 100% la 1/100.000.

Instanţele de fond au stabilit că nu se impune angajarea răspunderii pârâtului pe temeiul dispoziţiilor art. 655 din Legea nr. 95/2006, reţinând existenţa unei cauze externe ce nu a putut fi controlată de spital şi care a determinat contractarea infecţiei nosocomiale, cauză dată tocmai de starea de depresie imunologică severă a pacientului.

Consider interpretarea legii de către instanţele de fond ca fiind pertinentă şi deplin justificată în opinia ştiinţifică a experţilor consultaţi, expusă în cuprinsul raportului de expertiză şi a suplimentului la acesta, cât timp s-a stabilit existenţa unei legături între starea pacientului, marcată de o predispoziţie la infecţii (organism pluritarat, cu depresie imunologică severă, afectat de endocardite repetate ce au necesitat, pe lângă intervenţie chirurgicală, tratament antibiotic administrat pe perioade îndelungate) şi contractarea unor germeni intraspitaliceşti.

Într-adevăr, expertiza nu a exclus din lanţul de cauzalitate deosebit de complex al decesului pacientului, infecţia cu Pseudomonas aeruginosa, dar a indicat-o ca fiind "ultima etapă dintr-un lung şir de complicaţii care au dus pacientul într-o stare critică, în care riscul decesului era iminent".

Întrucât, potrivit aceleiaşi expertize "grefarea unui agent biologic agresiv la un organism pluritarat, cu depresie imunologică severă şi tratament antibiotic administrat pe perioade îndelungate este de multe ori inevitabilă, nu poate fi prevenită în ciuda tuturor manevrelor de asepsie şi antisepsie luate, spitalul nefiind un mediu complet steril", interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 655 din Legea nr. 95/2006 putea fi aceea oferită de instanţele de fond, în sensul identificării, în istoricul şi statusul medical complex şi grav prezentat de pacient (nerezumat doar la afecţiunile cardiace de lungă durată), a unei cauze externe ce nu a putut fi controlată de instituţie.

Cauza externă ce nu a putut fi controlată de instituţie, despre care vorbeşte art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, nu se rezumă la ipoteza unei surse externe a infecţiei nosocomiale (circumscrise importării de către spital a unui caz de infecţie nosocomială), ci trebuie acceptat că poate corespunde şi altor situaţii, cum este cea în speţă, în care, cu toate măsurile de asepsie şi antisepsie luate şi în prezenţa unor conduite terapeutice corect aplicate şi adaptate stadiului patologiei cardiace şi complicaţiilor infecţioase multiple prezentate de pacient, evitarea contractării unui germene intraspitalicesc nu a fost posibilă, infectarea având loc pe fondul unei depresii imunologice severe şi a unei predispoziţii la infecţii a pacientului.

În circumstanţele în detaliu expuse în conţinutul raportului de expertiză medico-legal şi a suplimentului la acesta, se înţelege că obligaţia de garanţie şi de securitate la infecţii a devenit una aproape imposibil de îndeplinit de către spital, în considerarea particularităţilor regăsite în statusul medical al pacientului. Nu întrucât vulnerabilitatea victimei ar fi constituit cauza morţii (după cum critică reclamanta) se justifică neangajarea răspunderii pârâtului, ci întrucât, în mod cert, acest tip de vulnerabilitate a constituit un factor major în năruirea eforturilor depuse - se înţelege - pentru salvarea vieţii sale chiar în circumstanţe care conştientizau creşterea riscurilor deosebite prezentate de pacient şi a nevoilor speciale de protecţie ale acestuia.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciez că recursul declarat, în întregul său, a dedus judecăţii critici nefondate, astfel că soluţia în privinţa acestuia ar fi trebuit să fie aceea a respingerii sale ca nefondat, în temeiul art. 497 C. proc. civ.