Appeal for water-damage compensation declared inadmissible for failure to state cognizable cassation grounds

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 22 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 59.182 RON reprezentând valoarea lucrărilor de construcţie necesar a se efectua pentru remedierea degradărilor aduse imobilului din Bucureşti şi a sumei de 166.318 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de reparare a instalaţiilor distruse la imobilul din Bucureşti.

De asemenea reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 108.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1376 - 1377 C. civ.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1253 din data de 28 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca fiind prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 398A din data de 3 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauzele cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi B. şi A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., a anulat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada începând cu data de 10 septembrie 2010 la zi şi a trimis cauza spre soluţionarea pretenţiilor formulate (pentru această perioadă) la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti.

I.4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1423 din data de 9 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 590 A din data de 23 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1423 din data de 9 noiembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererea de recurs

Împotriva deciziei nr. 590A din data de 23 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţii B. şi A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 6 iulie 2021 sub nr. x/2014*.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în temeiul art. 497 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reţinând şi prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa este obligată să demonstreze în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a admis susţinerile unei părţi şi de ce le-a respins pe ale celeilalte, de ce a găsit întemeiată o probă şi nesinceră o alta, de ce a aplicat o anumită normă sau de ce i-a dat o anumită interpretare.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, neîndeplinirea acestei obligaţii atrage desfiinţarea hotărârii, simpla afirmaţie că un fapt rezultă din probele dosarului, fără a arăta care sunt acele probe, echivalând cu o nemotivare.

Au apreciat că instanţa trebuie să motiveze de ce respinge o probă, nu doar să arate că este neconcludentă, iar, dacă a optat între mai multe probe contradictorii, nu poate spune doar că una este mai convingătoare ca alta, ci trebuie să arate de ce este mai convingătoare; dacă nu arată motivele şi probele, instanţa pronunţă o soluţie netemeinică, supusă casării.

De asemenea, au arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că motivarea unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părţi prin prisma susţinerilor, apărărilor şi probelor de la dosar, nu se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

Au precizat că, în acest sens, Înalta Curte a arătat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, aceasta constituind o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a apreciat, în mai multe cazuri, inclusiv împotriva României, că motivarea oricărei soluţii este o componentă a dreptului oricărei părţi la un proces echitabil, drept statuat de art. 6 din Convenţie.

Pentru toate aceste considerente, recurenţii-reclamanţi au apreciat că se impune admiterea recursului şi casarea cu trimitere către instanţa de apel în vederea judecării în baza probatoriului efectiv existent la dosar şi nu doar cu menirea de a înlătura susţinerile reclamanţilor.

În dezvoltarea motivului de recurs, susţinut în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că, potrivit art. 1357 alin. (1) C. civ.:

"Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Au arătat că persoana care a cauzat, prin fapta sa ilicită, un prejudiciu este obligată să repare integral dauna, adică reparaţia trebuie să acopere nu numai prejudiciul efectiv, dar şi beneficiul nerealizat de victimă.

Totodată, au învederat că repararea prejudiciului trebuie să-i asigure celui vătămat acoperirea integrală a daunelor suferite, restabilindu-se astfel situaţia anterioară faptei prejudiciabile; partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, indiferent de împrejurarea că fapta este sau nu infracţiune ori a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este, în principiu, aceeaşi; de aceea, simpla culpă, chiar vina cea mai uşoară, alături de celelalte condiţii, este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii delictuale.

Au mai arătat şi că, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală (directă sau indirectă), trebuie îndeplinite cele patru condiţii ale existentei prejudiciului (prejudiciul există, este cert, este direct, este personal şi nu a fost reparat.)

Astfel, au susţinut că, în cazul de faţă, prin manoperele greşite făcute de angajaţii C. (montarea greşită şi incomplete a apometrului) şi apoi omisiunea de a face verificările şi reparaţiile necesare sistemului de apă şi canal, se poate vorbi despre o neîndeplinire culpabilă a obligaţiilor acestora, neîndeplinire care a avut ca efect distrugerea imobilului şi a bunurilor existente în acesta.

Au mai arătat şi că, faţă de decizia civilă nr. 398A din data de 3 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, instanţa de apel a reţinut că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că presupusele fapte petrecute anterior datei de 10 septembrie 2010 sunt prescrise, motiv pentru care a analizat doar faptele petrecute după data de 10 septembrie 2010.

Recurenţii-reclamanţi au considerat şi că optica instanţei de apel este una eronată, deoarece aceasta, în mod neîntemeiat şi nelegal, a apreciat că fiecare inundaţie este un fapt individual şi izolat, născând efecte juridice doar pentru sine; în realitate, toate aceste inundaţii petrecute între 2005 şi 2013 sunt efectul aceleiaşi nerespectări a obligaţiei de a veghea branşamentul şi de a verifica periodic condiţiile sale de funcţionare, precum şi a obligaţiei de a curăţa căminele de colectare a apelor, de a repara defecţiunile existente la reţeaua de apă şi canal din stradă.

Au menţionat că, prin conducere sa, partea adversă şi-a recunoscut vinovăţia şi a admis faptul că datorează despăgubiri, prin adresa trimisă în data de 21 martie 2019, însă instanţa de apel nu a avut în vedere această comunicare.

De asemenea, au învederat că intimata-pârâtă şi-a recunoscut vinovăţia în privinţa producerii inundaţiilor şi prin faptul că a efectuat lucrări cu caracter excepţional, după cum menţionează în adresa nr. x din data de 18 martie 2014.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului cu consecinţa anulării, în parte, a căii de atac cu motivarea că, în speţă, criticile invocate de reclamanţii-reclamanţi nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi B. şi A. nu au formulat răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În temeiul dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, în cuprinsul acestuia constatându-se că: părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate; recursul este formulat şi motivat în termenul prevăzut de lege; cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de formă reglementate de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii; recurenţii-reclamanţii au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul fixat de către instanţă.

În ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a art. 486 alin. (1) C. proc. civ., raportorul a reţinut că recurenţii-reclamanţi au susţinut incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs, iar recurenţii-reclamanţi au depus puncte de vedere prin care şi-au exprimat acordul cu privire la cele reţinute în cuprinsul acestuia.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluţia din data de 2 martie 2022, s-a fixat termen la data de 12 aprilie 2022, fără citarea părţilor, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare prin prisma excepţiei nulităţii recursului.

II.4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, deşi recurenţii-reclamanţi au susţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condiţiile în care nu au adus deciziei recurate veritabile critici de nelegalitate, apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Astfel, susţinerile recurenţilor-reclamanţi prin care aceştia au pretins că hotărârea recurată este nemotivată nu pot fi circumscrise ipotezelor la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nearătând în concret care sunt aspectele ce lipsesc din raţionamentul instanţei de apel care a determinat soluţia de respingere a apelului ca nefondat, ci s-au mărginit la a reda, cu referire la cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea unui hotărâri, aspecte pur teoretice ce rezultă din doctrină şi din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, aspectele legate de o pretinsă nemotivare a reţinerii sau a înlăturării unor probe de către instanţă, reprezintă în realitate nemulţumiri ale recurenţilor-reclamanţi cu privire la valoarea dată probelor administrate, astfel că acestea, fiind critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

De asemenea, nici criticile care tind a susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi cercetate din perspectiva acestor dispoziţii legale, precum şi nici prin raportare la celelalte cazuri de casare reglementate de lege, întrucât, deşi se poate reţine că se invocă o greşită aplicare a prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ., recurenţii-reclamanţi nu au arătat în ce constă efectiv eroarea instanţei de apel, în ce mod aceste dispoziţii au fost aplicate sau interpretate greşit de către aceasta, ci au făcut trimitere tot la probe şi la situaţia de fapt a speţei.

Or, instanţa de apel, ca instanţă învestită cu soluţionarea unei căi de atac devolutive, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză şi stabilirea situaţie de fapt, este suverană în a decide asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, în timp ce, potrivit legii, instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la reinterpretarea probelor administrate sau de a stabili o altă situaţie de fapt decât cea reţinută anterior în cauză.

Astfel, o atare motivare a recursului nu îndeplineşte rigorile impuse art. 488 alin. (1) Cod procedură, cele susţinute prin cererea de recurs neputând fi convertite în vreun motiv de casare, nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii recurate.

Recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalităţii acesteia, iar această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Ca atare, cum susţinerile formulate de recurenţii-reclamanţi nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşa fiind, cum criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 590 A din data de 23 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.