Damages claim for failed land restitution barred by prior finding that property reverted via civil resolution clause rather than state expropriation

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Constanţa prin primar să achite suma de 3.000.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a nerestituirii în natură a terenului în suprafaţă de 381,20 mp situat în Mamaia, lotul x careul 57, judeţul Constanţa.

Pârâtul a invocat prin întâmpinare excepţia tardivităţii acţiunii şi excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond a solicitat respingerea pretenţiilor ca nefondate.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 223 din 5 februarie 2020, Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 5/C din 27 ianuarie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 223 din 5 februarie 2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Constanţa prin primar.

Au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi, în solidar, la plata către intimatul-pârât a sumei de 1190 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 5/C din 27 ianuarie 2021 pronunţată Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a încălcat normele de drept material aplicabile, deoarece a fost investită cu o cerere în despăgubire şi nu cu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

A precizat că în faţa instanţei de apel a menţionat că pe rolul Tribunalului Constanţa se află dosarul nr. x/2020, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu de grad IV şi constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 22043/24.08.1958. În baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea acestui dosar, având în vedere că de soluţia ce se va da în acel dosar ar depinde judecata cauzei, în sensul că în cazul în care s-ar admite cererea, în prezenta cauză s-ar schimba ipoteza în care s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Legea reparatorie nu o constituie Legea nr. 10/2001, ci Legea nr. 165/2013. Astfel, situaţia invocată de instanţă, ca premisă a admiterii excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, respectiv respingerea cererii de despăgubire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu poate constitui temei pentru ca despăgubirea solicitată de recurentă să nu fie acordată pentru motivele indicate în cererea de chemare în judecată.

Legislaţia generală încălcată prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii este reprezentată de art. 20 alin. (2) şi art. 21 alin. (1) din Constituţia României, respectiv de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Toate textele de lege aplicabile din dreptul intern trebuie interpretate prin prisma şi în limitele Convenţiei.

Astfel, Curtea Europeană a stabilit în mod constant în practica sa că incidenţa art. 6 şi art. 13 din Convenţie se extinde şi asupra oricăror reclamaţii/proceduri administrative prin care o persoană tinde la recunoaşterea unui drept, nu numai cu referire la procesele desfăşurate în faţa unei instanţe judecătoreşti. De asemenea, Curtea a decis (în afacerea Moreiro de Azevedo c. Portugalia) că statul este responsabil pentru activitatea tuturor serviciilor sale, nu doar pentru activitatea organelor judiciare. De exemplu, în jurisprudenţa Curţii s-a reţinut faptul că întârzierea unei autorităţi administrative în redeschiderea unei proceduri sau întârzierea acordării unei confirmări formale necesare pentru declanşarea unei acţiuni contencioase sunt imputabile altor autorităţi ale statului în cauză. În speţă, ANRP are obligaţia de a controla aplicarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 165/2013, caz în care este obligată să nu încalce drepturile petenţilor prevalându-se de existenţa unor dispoziţii legale interpretate abuziv.

Apreciază că instanţa română are obligaţia de a se pronunţa asupra încălcării art. 6 din Convenţie, întrucât art. 13 din Convenţie abilitează instanţa naţională competentă să examineze conţinutul plângerii întemeiate pe o dispoziţie a Convenţiei şi să ofere o reparaţie adecvată.

Absenţa unei asemenea posibilităţi în dreptul intern constituie, în opinia instanţei europene, o încălcare a acestei obligaţii şi deci a prevederilor Convenţiei. În consecinţă, constatând încălcarea art. 6 al Convenţiei, solicită admiterea cererii şi obligarea pârâtelor să soluţioneze cererea într-un termen rezonabil ce va fi stabilit având în vedere şi data depunerii notificării (formularea primei cereri administrative), precum şi data înregistrării dosarului la ANRP.

Recurenta-reclamantă arată că, deşi nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut în mod definitiv dreptul de a i se restitui terenul în litigiu, rămâne de analizat dacă ar putea avea cel puţin o "speranţă legitimă" de a i se recunoaşte un drept de proprietate asupra acestor bunuri.

Câtă vreme autoarea sa a avut un drept de proprietate, dobândit în baza unui act contestat, al cărui conţinut nu rezultă din niciun înscris, apreciază că este justificată "speranţa legitimă" la obţinerea folosinţei efective a bunului sau la contravaloarea acestuia, ce urmează a se stabili de instanţă.

În finalul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a dat eficienţă niciunui text de lege din cele anterior invocate, arătând că dreptul suveran al statului de a reglementa măsurile reparatorii nu se impune a fi analizat în substanţa sa, deoarece Convenţia permite orice reglementare specială.

În acest context, consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material european, care are forţă juridică superioară dreptului intern, nefiind cazul de a se invoca inadmisibilitatea acţiunii, având în vedere temeiurile de drept ale cererii introductive.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, s-a solicitat suspendarea judecăţii în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la soluţionarea dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu de grad IV şi a deciziei nr. 22043/24.08.1958. Din verificările efectuate, s-a constatat că dosarul a fost soluţionat la 14 iulie 2021 şi nu a fost făcută dovada declarării căii de atac a apelului.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Municipiul Constanţa a formulat întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Înregistrarea recursului la Înalta Curte şi apărările formulate:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 aprilie 2021.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (9 iulie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 20 ianuarie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin motivele de recurs, s-a solicitat suspendarea judecăţii în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la soluţionarea dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu de grad IV şi a deciziei nr. 22043/24.08.1958. Din verificările efectuate, s-a constatat că dosarul a fost soluţionat la 14 iulie 2021 şi nu a fost făcută dovada declarării căii de atac a apelului.

Cum recurenta a solicitat suspendarea judecăţii în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la soluţionarea dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a pactului comisoriu de grad IV şi a deciziei nr. 22043/24.08.1958 şi cum din verificările efectuate, s-a constatat că dosarul a fost soluţionat la 14 iulie 2021, că nu s-a făcut dovada declarării căii de atac a apelului, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozitiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se respinge cererea de suspendare a judecăţii formulată de recurenta-reclamantă A..

Intimatul-pârât Municipiul Constanţa a formulat întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, exeepţie invocată de intimatul-pârât Municipiul Constanţa, Înalta Curte reţine că excepţia nu este incidentă, în condiţiile în care din cuprinsul motivelor de recurs rezultă critici propriu-zise legate de încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se respinge excepţia nulităţii recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" indicat, de recurenta ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine, că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Astfel, raportând cele expuse, la litigiul pendinte Înalta Curte reţine că obiectul litigiului pendinte vizează obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000.000 euro reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a nerestituirii în natură a terenului în suprafaţă de 381,20 mp situat în Mamaia, lotul x careul 57, judeţul Constanţa. S-a arătat că prin contractul de vânzare autentificat la Tribunalul Constanţa sub nr. x/11.02.1936, D. a dobândit de la Primăria Constanţa dreptul de proprietate asupra terenului menţionat, preţul de 22.872 RON fiind achitat la data întocmirii actului; conform certificatului de moştenitor nr. x/2002, reclamanţii sunt moştenitorii cumpărătoarei imobilului.

S-a mai arătat că bunul a fost preluat de stat printr-un act abuziv emis de către fostul Sfat Popular Constanţa, în anul 1958, că deşi au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, până în prezent nu au primit niciun răspuns, fiind puşi în imposibilitatea de a putea beneficia de acordarea de măsuri reparatorii, că deşi nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut în mod definitiv dreptul de a se restitui terenul în litigiu, rămâne de analizat dacă ar putea avea cel puţin o "speranţă legitimă" de a i se recunoaşte un drept de proprietate asupra acestor bunuri. Prin motivele de recurs recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material aplicabile, deoarece a fost investită cu o cerere în despăgubire şi, nu cu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, că legea reparatorie nu o constituie Legea nr. 10/2001, ci Legea nr. 165/2013 şi, ca atare în mod greşit a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă.

Din perspectiva acestor susţineri, a obiectului litigiului, şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă interpretare a raporturilor juridice dintre părţi şi incidenţei excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în condiţiile în care în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii au iniţiat o acţiune civilă în vederea recuperării imobilului deţinut de autoarea lor, finalizat prin decizia civilă nr. 45/C/20.05.2015 a Curţii de Apel Constanţa, dosar nr. x/118. Astfel, prin decizia irevocabilă enunţată, a fost respinsă acţiunea reclamanţilor ca nefondată reţinându-se că reclamanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, deoarece terenul -- din litigiul pendinte -- nefiind preluat abuziv de stat a reintrat în proprietatea vânzătorului ca urmare a aplicării unei sancţiuni de drept civil, respectiv ca urmare a rezoluţiunii contractului de vânzare-cumparare. Or, prin decizia pronunţată în dosarcivil nr. x/2013, Curtea de Apel Constanţa a stabilit prin raportare la titlul antecesoarei reclamanţilor, D., faptul că actul de vânzare cumpărare cuprindea o clauză de rezoluţiune a contractului, fără somaţie sau punere în întârziere şi fără alte formalităţi, dacă dobânditorul terenului nu se conforma obligaţiei de a edifica o construcţie pe terenul cumpărat, în termenul stabilit.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că în condiţiile în care prin decizia enunţată s-a statuat irevocabil faptul că imobilul din litigiu nu a fost preluat de autorităţile statului cu încălcarea legii, nefăcând astfel obiectul Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 165/2013, într-adevăr reclamanţi nu pot uza de calea dreptului comun, pentru un pretins prejudiciu cauzat de nerestituirea în natură a terenului de către autoritatea locală, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanţii au precizat în acţiune că, nu deţin nicio hotărâre judecătorească definitivă şi, nici un act administrativ care să le confirme calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit legii speciale sau cel puţin calitatea de titulare a dreptului de proprietate asupra unui "bun’’ în sensul art. 1 din Protocolul I al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, situaţie ce exclude chiar "speranţa legitimă" invocată de recurentă în obţinerea folosinţei efective a bunului sau a contravaloarii acestuia. Or, din perspectiva celor expuse, criticile reclamantei legate de încălcarea normelor de drept material sunt nefondate.

Cum niciuna din critici nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge,ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 5/C din 27 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-reclamantă A. la plata suma de 952 RON către intimatul-pârât Municipiul Constanţa, cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) C. proc. civ., formulată de recurenta-reclamantă A..

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Municipiul Constanţa.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 5/C din 27 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata suma de 952 RON către intimatul-pârât Municipiul Constanţa, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2022.