Appeal over 1922 bond payment quashed as null; time-barred claim upheld.

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 12 septembrie 2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 840.000 RON constituind valoarea actualizată şi cu dobândă a unui bon de 10 lire sterline cu o dobândă stabilită de 4% cu 3 cupoane neachitate dintr-un total de 45 de cupoane.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1491 din data de 13 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1219A din data de 29 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1491 din data de 13 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1219A din data de 29 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2019, în termen legal, a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs formulată în termen legal, la data de 10 noiembrie 2021, recurentul-reclamant, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, trimiterea cauzei spre rejudecare şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că pârâtul nu a respectat prevederile art. 206 alin. (2) C. proc. civ., necomunicâdu-i, odată cu întâmpinarea, şi copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină, şi nici nu a respectat termenul legal pentru depunerea întâmpinării.

Totodată, a solicita instanţei de recurs să nu aibă în vedere practica judiciară a unor instanţe inferioare, în speţă, având relevanţă, în opinia sa, doar practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul-reclamant a invocat că admiterea excepţie prescripţiei dreptului material la acţiune este nelegală, fiind încălcate prevederile art. 1863-1865 alin. (3) din Capitolul 3 Secţiunea I C. civ. de la 1864.

A arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, raportat la data contractului de împrumut precum şi la data de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Făcând trimitere la prevederile art. 1865 alin. (3) C. civ., a precizat că recunoaşterea dreptului de către debitorul Statul Român s-a realizat prin adoptarea şi aplicarea Legii societăţilor nr. 31/1990 cu modificările succesive din 1990 până în 2019, prin Legea nr. 129/2019; astfel, au luat fiinţă societăţi comerciale pe acţiuni în baza Titlurilor de stat emise de Regatul României în perioada 1922 - 1941.

În opinia recurentului-reclamant, prin constituirea legală a unor societăţi comerciale cu capital privat, prin acţiuni evaluate la valoarea dobânzilor acumulate, se poate susţine că Statul Român şi-a recunoscut obligaţia faţă de creditorul deţinător al unor titluri de împrumut din perioada 1922 - 1941.

Astfel, a subliniat că, prin recunoaşterea valorii actualizate a aportului de capital al societăţii B. S.R.L. în data de 5 mai 2015, prin certificatul constatator al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune de 5 ani a fost întrerupt, curgând un nou termen începând cu data de 5 mai 2015.

De asemenea, tot în susţinerea recunoaşterii datoriei de către debitor faţă de creditorii deţinători de titluri de împrumut emise de Statul Român în perioada 1922 - 1941, recurentul-reclamant a făcut referire la certificatul constatator al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului nr. 363269 din data de 23 iunie 2020, prin care C. S.A. este înregistrată ca firmă cu capital privat prin aport de capital în valoare de 729.219.000 RON, valoarea actualizată a 37 cupoane din Obligaţiunea Externă Amortizabilă emisă de Statul Român pentru împrumutul public de reîntregire şi dezvoltare a României din 1929.

A considerat că, în cauza de faţă, prevalează principiul "ce e bun pentru un creditor e bun pentru toţi", faţă de prevederile art. 1036 C. civ. - actul care întrerupe prescripţia în privinţa unuia din creditorii solidari, profita la toţi creditorii.

Recurentul-reclamant a susţinut că actul principal este reprezentat de Legea nr. 31/1990 cu modificările la zi, iar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în cauză, nu mai subzistă.

Ulterior, la data de 28 februarie 2022, recurentul-reclamant a depus un memoriu ce cuprinde o completare a motivelor iniţiale de recurs, însă acest act de procedură este depus cu depăşirea termenului legal, astfel cum s-a reţinut de către instanţă la termenul de judecată din data de 12 aprilie 2022.

I.5. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23 noiembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului nr. 2, astfel cum rezultă din fişa ECRIS aflată la dosar.

Prin rezoluţia din data de 24 noiembrie 2021, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, iar acesta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca nul, iar, în subsidiar, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimatul-pârât a arătat că partea adversă nu a formulat critici concrete cu privire la raţionamentul curţii de apel care a determinat soluţia de respingere ca nefondat a apelului şi nici nu a arătat care sunt dispoziţiile legale încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel.

Pe fondul recursului, a apreciat că soluţia pronunţată de curtea de apel este temeinică şi legală, iar criticile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant (aspect ce rezultă din procesul-verbal de înmânare aflat la dosarul de recurs), iar acesta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi a celorlalte apărări formulate de către intimatul-pârât.

Prin rezoluţia din data de 2 martie 2022, a fost fixat termen de judecată la data de 12 aprilie 2022, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, în ceea ce priveşte motivele de recurs depuse la data de 28 februarie 2022, Înalta Curte reţine că acestea sunt depuse cu depăşirea termenului legal.

Astfel, potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar art. 487 din acelaşi act normativ prevede că partea are obligaţia să indice motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul precum şi dezvoltarea lor, prin însăşi cererea de recurs; în cazul în care termenul pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât acela al comunicării hotărârii, motivarea recursului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care va curge, însă, de la data comunicării hotărârii.

În speţă, decizia recurată a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 4 noiembrie 2021 (dovada de comunicare se află la dosarul de apel), iar completarea motivelor de recurs a fost depusă la data de 28 februarie 2022, cu depăşirea termenului legal care se împlinise la data de 6 decembrie 2021 [5 decembrie 2021 a fost duminică, astfel că termenul s-a prelungit până în prima zi lucrătoare, conform art. 181 alin. (2) C. proc. civ..].

Totodată, potrivit art. 489 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în lipsa existenţei unor motive de ordine publică, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

Ca atare, criticile formulate prin actul de procedură depus de recurentul-reclamant la data de 28 februarie 2022, cu depăşirea termenului recunoscut de lege pentru motivarea căii de atac a recursului, care nu cuprind motive de ordine publică, nu vor fi avute în vedere că către instanţă, operând sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, raportat la susţinerile formulate de către recurentul-reclamant prin cererea iniţială de recurs, Înalta Curte constată nulitatea recursului.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, deşi recurentul-reclamant a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, această invocare este una formală, în condiţiile în care partea nu a adus critici concrete de nelegalitate hotărârii recurate.

Prin cele arătate la primele două puncte ale cererii de recurs, recurentul-reclamant, pe de o parte, a apreciat că partea adversă a încălcat normele de procedură care reglementează depunerea întâmpinării, iar, pe de altă parte, a solicitat instanţei de recurs să ia în considerare doar practica judiciară a anumitor instanţe.

Or, aceste susţineri, ce reprezintă nemulţumirea recurentului-reclamant faţă de conduita intimatei-pârâte şi o solicitate adresată instanţei de recurs, nu sunt apte a fi încadrate în motivele de casare reglementate de lege, având în vedere că nu vizează hotărârea atacată în cauză.

În ceea ce priveşte cea de-a treia critică, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a invocat încălcarea unor norme de drept material, împrejurare care pare a tinde a atrage o analiză din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, nici de această dată, susţinerile formulate nu se grefează pe raţionamentul deciziei recurate.

Astfel, în considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a calificat în mod corect acţiunea reclamantului ca fiind o acţiune în pretenţii, o acţiune personală izvorâtă dintr-un contract de împrumut căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile generale ale art. 1576-1579 C. civ. de la 1864, iar, în raport de data încheierii contractului de împrumut public, respectiv anul 1922, termenul de prescripţie a dreptului de a cere restituirea împrumutului este cel prevăzut de C. civ., întrucât nu era în vigoare Decretul nr. 167/1958 - termenul de prescripţie în materia obligaţiilor având ca obiect prestaţii periodice socotite pe an sau pe termene mai scurte prevăzut la art. 1907 C. civ. este de 5 ani.

De asemenea, a constatat că nu s-a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile prin analiza excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în raport de dispoziţiile speciale ale C. civ. şi, totodată, că prima instanţă a argumentat soluţia privind data la care a intervenit încetarea suspendării termenului de prescripţie, respectiv 1 ianuarie 1990, astfel că apar ca lipsite de fundament criticile apelantului pe acest aspect.

Instanţa de apel a mai reţinut şi că existenţa sau nu a unui proiect de lege care să despăgubească creditorii români şi existenţa unui Acord în baza Legii 570/2001, prin care intimatul-pârât ar fi plătit creditori de origine suedeză, fără a notifica în vreun fel creditorii romani, nu poate fi un argument pertinent care să-l fi împiedicat pe recurentul-reclamant să-şi valorifice dreptul la restituirea sumei pretinse prin prezenta acţiune cu respectarea termenului de prescripţie, precum şi că, deşi partea se referă la răspunsul comunicat prin adresa nr. x din data de 17 mai 2011 de către domnul D. - Ministru pentru Relaţia cu Parlamentul României, acesta a înţeles să se adreseze instanţei de judecată cu prezenta acţiune în 2019, cu mult după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune.

Totodată, a constatat că nu este aplicabilă nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată, dat fiind că aceasta se referă la dreptul de proprietate, iar în prezenta cauză partea tinde la valorificarea unui drept de creanţă cu nerespectarea termenului de prescripţie conferit de lege, situaţia din prezenta speţă fiind diferită faţă de ceea reţinută în jurisprudenţa instanţei europene invocată.

Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiate şi criticile apelantului prin care se invocă faptul instanţa de judecată nu a pus în aplicare art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, reţinând că, dincolo de faptul că în prezenta cauză nu este aplicabil Decretul nr. 167/1958, prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1875 C. civ. referitoare la suspendarea cursului prescripţiei datorită condiţiilor istorice ale instaurării regimului comunist, şi încetarea acestei suspendării la 1 ianuarie 1990, când partea putea formula cererea de chemare în judecată prin care să pretindă intimatului-pârât plata sumelor nerestituite.

De asemenea, a constatat că faţă de data la care a început să curgă termenul de prescripţie, în speţă nu sunt incidente prevederile C. civ. din 2009 invocate de recurentul-reclamant (art. 2502 şi art. 2537 referitoare imprescriptibilitatea dreptului la acţiune şi cazurile de întrerupere a prescripţiei).

Prin urmare, pentru ca susţinerile recurentului-reclamant să poată fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. trebuiau să vizeze acest raţionament al instanţei de apel.

Or, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 1863-1865 alin. (3) C. civ. de la 1864 şi s-a mărginit la a prezenta propriile aprecieri cu privire la întreruperea în cauză a termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fără a indica în mod concret care este eroarea săvârşită de instanţa de apel în cuprinsul raţionamentului care a dus la validarea soluţiei tribunalului, de admitere a excepţiei dreptului material la acţiune şi de respingere a acţiunii ca prescrise.

Ca atare, o motivare a cererii de recurs străină de argumentele instanţei de apel şi care nu cuprinde critici concrete grefate pe conţinutul considerentelor deciziei recurate nu respectă rigorile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care impun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Cum susţinerile formulate de recurentul-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, aşa cum deja s-a menţionat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este de precizat că în speţă nu au fost identificate motive de casare de ordine publică care ar fi putut fi invocate din oficiu, astfel că, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) şi cu aplicarea prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), precum şi a prevederilor art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1219A din data de 29 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.