Collective management of musical works: Procedural standing of rights associations under mandatory collective management regime

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018, reclamanta U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Târgu Mureş, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului: la plata sumei de 58.008,77 RON (inclusiv T.V.A. aferent), reprezentând remuneraţia restantă datorată de pârât pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor Ziua Limbii Române desfăşurat în data de 31 august 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureş, A. desfăşurat în perioada 7-9 septembrie 2018 pe Malul Râului Mureş din Târgu Mureş, Au fost odată B.... desfăşurat în data de 14 septembrie 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureş şi Manifestări Artistice desfăşurat în perioada de 5-7 octombrie 2018 în Parcul Municipal şi Cetatea Medievală din Târgu Mureş; la plata sumei de 1.851,14 RON reprezentând penalităţi de întârziere datorate de pârât până la data de 10 decembrie 2018, pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor menţionate la capătul anterior al cererii de chemare în judecată; la plata penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere datorate de către pârât până la data plăţii remuneraţiilor în sumă de 58.008,77 RON, începând cu data de 11 decembrie 2018 şi până la data plăţii efective a acestor remuneraţii; să comunice U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor un raport complet cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor Ziua Limbii Române desfăşurat în data de 31 august 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureş, A. desfăşurat în perioada 7-9 septembrie 2018 pe Malul Râului Mureş din Târgu Mureş, Au fost odată B.... desfăşurat în data de 14 septembrie 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureş şi Manifestări Artistice desfăşurat în perioada de 5-7 octombrie 2018 în Parcul Municipal şi Cetatea Medievală din Târgu Mureş, raport care să cuprindă: denumirea evenimentului, denumirea formaţiilor/soliştilor, data şi locaţia desfăşurării evenimentului, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate şi durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale; la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu (taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expert etc).

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 375 din data de 20 mai 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă: a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 31.169,62 RON (T.V.A. exclus) reprezentând remuneraţie comunicare opere muzicale în cadrul spectacolelor Ziua Limbii Române desfăşurat la data de 31 august 2018 la cetatea medievală din Târgu Mureş, A. desfăşurat în perioada 7-9 septembrie 2018 pe malul râului Mureş din Târgu Mureş, Au fost odată B.... desfăşurat la data de 14 septembrie 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureş şi Manifestări artistice desfăşurat în perioada 5-7 octombrie 2018 în Parcul Municipal şi Cetatea Medievală din Târgu Mureş; a obligat pârâtul să plătească reclamantei penalităţi de întârziere în cuantum de 29.647,47 RON, calculate până la data 19 februarie 2020, respectiv penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi calculate în continuare şi până la achitarea integrală a debitului restant; a obligat pârâtul să pună la dispoziţia reclamantei un raport complet cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor Ziua Limbii Române desfăşurat la data de 31 august 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureş, A. desfăşurat în perioada 7-9 septembrie 2018 pe malul râului Mureş din Târgu Mureş, Au fost odată B. desfăşurat la data de 14 septembrie 2018 la Cetatea Medievală din Târgu Mureş şi Manifestări artistice desfăşurat în perioada 5-7 octombrie 2018 în Parcul Municipal şi Cetatea Medievală din Târgu Mureş, raport care să cuprindă: denumirea formaţilor/soliştilor, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate şi durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale; a obligat pârâtul să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 RON reprezentând taxă judiciară, suma de 2.975 RON reprezentând onorariu avocat şi suma de 1.500 RON reprezentând onorariu expert.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 280A din data de 24 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Târgu Mureş împotriva sentinţei civile nr. 375 din data de 20 mai 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

A obligat pe apelantul-pârât la 1.500 RON către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu de avocat redus - cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 280A din data de 24 februarie 2021 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Târgu Mureş.

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât, în esenţă, a criticat decizia recurată atât din perspectiva validării soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi a lipsei de interes a acesteia, cât şi a celor reţinute cu privire la fondul cauzei şi la cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat de către prima instanţă.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că "este neîntemeiată critica privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei datorită faptului că Legea specială nr. 8/1996 înlătură de la aplicare legea generală, prin urmare nu sunt incidente în cauză dispoziţiile C. civ..".

În opinia recurentului-pârât, obligaţia organismelor de gestiune colectivă priveşte numai activitatea de gestiune a drepturilor patrimoniale de autor sau conexe şi nu reprezentarea sau subrogarea în drepturi în faţa instanţei, obligaţia de gestiune, existând potrivit unui mandat scris acordat în condiţiile art. 129 din Legea nr. 8 din 1996 republicată, de către titularii dreptului.

Totodată, a apreciat că trebuie avute în vedere, pe de o parte, prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996 republicată, iar, pe de altă parte, faptul că, în condiţiile prevederilor art. 978 şi 979 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 255 din C. civ., care reglementează măsurile necesare pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, indiferent de conţinutul lor, patrimonial sau nepatrimonial, şi indiferent de izvorul acestora, există obligaţia de a se prezenta consimţământul titularului unui astfel de drept.

Recurentul-pârât a susţinut că prevederile C. proc. civ., respectiv prevederile Legii nr. 8/1996 au întâietate faţă de Decizia O.R.D.A. nr. 3/1997, care avizează doar funcţionarea unui organism de gestiune.

A afirmat că ar trebui să se admită că o normă de drept civil specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres (şi direct) de o normă generală ulterioară, iar, pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme, afară de cazurile expres prevăzute de lege.

A mai menţionat că, în procesul civil, pentru formularea şi susţinerea acţiunii este necesar un mandat expres formulat de titularul dreptului de autor în condiţiile art. 123 din Legea nr. 8/1996, iar intimata-reclamantă nu a dovedit existenţa unui mandat pentru exercitarea acestor drepturi; în plus, autorul are posibilitatea de a restrânge mandatul de gestiune, situaţie în care membrul devine neafiliat unui organism de gestiune, iar neafilierea (inexistenţa mandatului de gestiune) înlătură dreptul organismelor de gestiune colectivă de a colecta remuneraţii pentru titularul neafiliat.

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile C. proc. civ. în prezenta cauză; noul C. proc. civ. reglementează o procedură unică pentru adoptarea măsurilor necesare în vederea apărării dreptului de proprietate intelectuală indiferent de izvorul acestuia - calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce formează conţinutul material al raportului de drept material dedus judecăţii.

Prin criticile referitoare la excepţia lipsei de interes a intimatei-reclamante, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel în mod greşit a validat soluţia de respingere a acestei excepţii, reţinând în motivare că interesul vizează stabilirea folosului practic.

Recurentul-pârât a considerat că, în speţă, interesul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de legiuitor, respectiv: să fie determinat, personal şi actual.

Totodată, a invocat că instanţa de apel nu a luat în considerare faptul, că "izvorul de drept", formularul tipizat utilizat de intimata-reclamantă în vederea acordării licenţei neexclusive nu întruneşte condiţiile legale, iar baza legală conform căreia intimata-reclamantă emite factura în vederea încasării remuneraţiilor - în condiţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 - este abrogată din anul 2015 şi l-a obligat la achitarea acestora fără existenţa unui temei legal.

De asemenea, a subliniat faptul că a fost de bună-credinţă şi a procedat la achitarea facturilor emise de către intimata-reclamantă, reprezentând contravaloarea autorizaţiilor licenţelor neexclusive, că nu există niciun izvor contractual pe baza căruia aceasta să poată valorifica pe cale judiciară un drept de creanţă şi, întrucât şi-a onorat obligaţiile de plată faţă de partea adversă, achitând autorizaţia neexclusivă a utilizării operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, precum şi facturile aferente transmise conform metodologiei în vigoare, nu se justifică în drept pretenţiile materiale acordate.

Recurentul-pârât a mai arătat şi că excepţia lipsei de interes este un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia dintre cerinţele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată şi, dacă se face dovada interesului legitim şi personal, trebuie să se facă şi dovada existenţei unui prejudiciu, în situaţia în care nu s-ar recurge la acţiune, or, în cauza pendinte, acest fapt nu a fost dovedit.

Criticând soluţia dată fondului cauzei, recurentul-pârât a susţinut că este greşit argumentul, potrivit căruia "neîndeplinirea obligaţiei de emitere a facturilor fiscale este consecinţa comportamentului pârâtului care nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin licenţă neexclusivă".

Astfel, a afirmat că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu s-au pronunţat asupra susţinerilor sale cu privire la formularul tipizat utilizat de intimata-reclamantă, respectiv autorizaţia-neexclusivă seria x nr. x din data de 13 septembrie 2018, care de fapt nu întruneşte condiţiile de fond şi de formă, precum nici condiţiile legale; baza legală conform căreia intimata-reclamantă emite factura în vederea încasării remuneraţiilor - în condiţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 - este abrogată din anul 2015, astfel că, a fost obligat la achitarea acestora fără existenţa unui temei legal, adăugându-se la remuneraţia datorată, taxa pe valoarea adăugată.

A mai apreciat că instanţa în mod greşit l-a obligat să comunice informaţii complete intimatei-reclamante, potrivit art. 13.02 din autorizaţiile licenţe neexclusive emise cu TVA (tipizate fără existenţa unui temei legal) şi potrivit art. 2 şi art. 7 din Metodologia publicată prin decizia O.R.D.A., precum potrivit şi art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996, articole neaplicabile nici în momentul introducerii acţiunii şi nici în prezent; este evidentă greşita interpretare pe care instanţa de apel a dat-o textului.

Recurentul-pârât a mai susţinut şi că intimata-reclamantă emite facturi cu TVA, precum şi că este nelegală solicitarea unei sume de bani şi obligarea la plata acesteia fără să se poată realiza calculul ei şi fără să se aibă în vedere elemente esenţiale privind modul de stabilire şi respectarea întocmai a dispoziţiilor legale în baza cărora s-a calculat, cu atât mai mult cu cât este vorba despre bani publici.

În opinia recurentului-pârât este greşită argumentarea Curţii de Apel Bucureşti potrivit căreia "se aduc critici raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză", iar criticile pe care le-a formulat au semnificaţia "unor obiecţiuni la raportul de expertiză".

Totodată, a invocat faptul că expertul contabil nu are competenţa să se pronunţe în ceea ce priveşte data emiterii facturilor fiscale, respectiv a înregistrării acestora, asupra prevederilor clauzelor contractuale referitoare la deţinerea şi utilizarea drepturilor de autor, precum şi ale altor clauze contractuale stabilite de comun acord cu beneficiarii direcţi.

Recurentul-pârât a susţinut că era obligaţia instanţei de judecată să verifice clauzele contractuale, or, nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu s-au pronunţat în ceea ce priveşte clauzele contractuale stipulate, încheiate cu artişti pentru manifestările artistice desfăşurate.

A mai apreciat că decizia O.R.D.A. nr. 203/2011 nu îi este aplicabilă, întrucât nu a fost parte în cauza în care aceasta a fost pronunţată; totodată, decizia mai sus menţionată nu face referire la persoanele juridice de drept public în general şi, prin urmare, nu poate fi invocată ca temei legal pentru obligarea autorităţii publice locale la autorizarea unei licenţe neexclusive.

A considerat că, dacă nu au fost încă indicaţi autorii operelor muzicale şi nu au fost indicate operele muzicale utilizate, nu este posibilă determinarea prejudiciului efectiv suferit de fiecare dintre autori, cum ar fi prejudiciul moral sau beneficiile nerealizate, drept urmare nu este posibilă nici determinarea în speţă a beneficiului realizat.

În dezvoltarea unor alte critici aduse deciziei recurate, recurentul-pârât a susţinut că în practica judiciară s-a decis că motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii şi a arătat că este greşită constatarea instanţei de apel potrivit căreia:

"încheierea unor contracte de cesiune având ca obiect drepturile de autor asupra operelor muzicale nu a fost dovedită".

Astfel, a arătat că, potrivit prevederilor contractuale, prestatorul răspunde pentru deţinerea şi utilizarea drepturilor de autor asupra materialelor interpretate în cadrul evenimentului şi a precizat că, în conformitate cu art. 39, art. 41, art. 43 şi art. 44 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturi conexe, mai mulţi beneficiari i-au cesionat drepturile de autor asupra materialelor interpretate, în perioada susţinerii prestaţiei artistice, acestea nemaiputând fi solicitate de la alte organisme.

A învederat că, în condiţiile art. 1266-1268 şi art. 1270 C. civ., în operaţiunea de interpretare a unei convenţii, nu se poate ajunge la o modificare sau o complinire a conţinutului drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţile contractate, ci se urmăreşte doar determinarea şi identificarea voinţei reale şi concordante ale acestora.

Recurentul-pârât a menţionat că sunt artişti care pe playlist au specificat faptul că "toate piesele sunt creaţii folclorice prin definiţie, creaţii anonime, colective şi orale", astfel că, de aici rezultă faptul că, independent de voinţa sa, se află în imposibilitate de a transmite toate actele solicitate.

Concluzionând, a susţinut că drepturile recunoscute în legea specială pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi, iar partea adversă are obligaţia să facă dovada repertoriului pe care îl gestionează, astfel încât fiecare utilizator să aibă posibilitatea să verifice dacă foloseşte în comunicarea publică repertoriul respectiv sau nu; un organism de gestiune colectivă nu poate pretinde plata remuneraţiei dacă repertoriul său nu este utilizat, or, în speţă, intimata-reclamantă nu a prezentat acte în acest sens.

A invocat faptul că legea specială nu conţine dispoziţii speciale exprese, derogatorii de la dreptul comun, iar prevederile ei se completează cu dreptul comun, sens în care regulile din dreptul civil în materia mandatului sunt pe deplin aplicabile; prin urmare şi cele cu privire la posibilitatea revocării lui - art. 1552 pct. C. civ.

A mai arătat că între calitatea de autor a unei opere şi calitatea de titular de drepturi patrimoniale nu există în mod necesar identitate de persoană, legea reglementând cazuri în care unele atribute sunt exercitate de alte persoane decât autorul operei; Convenţia de la Berna, în art. 11.1, a reglementat dreptul de interpretare a operei şi nu a avut intenţia de a o impune cu caracter obligatoriu statelor membre; în acest context, trebuia analizată această problematică, în virtutea rolului activ al judecătorului.

Printr-o ultimă critică adusă decizie recurate, a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că se impune menţinerea cheltuielilor de judecată, reţinând că neacordarea sumei reprezentând T.V.A. nu echivalează cu respingerea unui capăt de cerere.

A subliniat că neacordarea T.V.A.-ului în favoarea intimatei-reclamante de către instanţă, în opinia sa, diminuează considerabil pretenţiile formulate în acest sens, iar, acţiunea fiind admisă doar în parte, devin aplicabile prevederile art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor nu a formulat întâmpinare.

I.6. Procedura de filtrare a recursurilor

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea de şedinţă din data de 22 februarie 2022, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen la data de 12 aprilie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, pentru judecarea pe fond a căi de atac.

La termenul de judecată din data de 12 aprilie 2022, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a adus deciziei recurate critici din perspectiva celor reţinute de către instanţa de apel cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes, precum şi cu referire la fondul cauzei, susţinând şi nesocotirea prevederilor art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor de către tribunal, Înalta Curte constată că, într-o corectă aplicarea a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, aceasta a fost menţinută de instanţa de apel.

Prin motivele de recurs, recurentul-pârât a arătat că intimata-reclamantă a acţionat în cauza de faţă fără a avea mandat din partea autorilor ale căror opere au fost comunicate public în cadrul evenimentelor ce fac obiectul cauzei, iar instanţa de apel a reţinut în mod greşit că este neîntemeiată critica sa cu privire la soluţia dată de prima instanţă acestei excepţii, întrucât legea specială - Legea nr. 8/1996 - înlătură de la aplicare dispoziţiile C. civ., apreciind totodată că nu sunt aplicabile speţei nici prevederile art. 978 şi art. 979 C. proc. civ. coroborate cu art. 255 C. civ.

Totodată, a apreciat că prevederile C. civ. şi ale Legii nr. 8/1996 au întâietate faţă de decizia O.R.D.A nr. 3/1997, care avizează doar funcţionarea organismului de gestiune colectivă.

Ca atare, Înalta Curte constată că, în esenţă, recurentul-pârât a susţinut o aplicare şi o interpretare greşită a normelor de drept material în temeiul cărora instanţa de apel a apreciat corectă soluţia dată de către tribunal excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante, critici ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dreptul de comunicare publică a operelor este un drept patrimonial de autor, distinct şi exclusiv, astfel cum prevede art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 şi are conţinutul reglementat prin prevederile art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod corect a confirmat calitatea procesuală activă a U.C.M.R.-A.D.A., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor care, în calitate de organism de gestiune colectivă, a solicitat de la recurentul-pârât plata remuneraţiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor desfăşurate în anul 2018 în Târgu Mureş, indicate în cererea de chemare în judecată.

În acest sens, curtea de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 potrivit cărora:

"Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleaşi solicitări pot fi formulate în numele şi pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociaţiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens.".

Pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale gestiunea colectivă este obligatorie, conform art. 145 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, recurentul-pârât neinvocând, din acest punct de vedere, existenţa concretă a unei gestiuni individuale (în sensul că ar fi primit autorizare directă de la autorii ale căror opere muzicale au fost comunicate public în spectacolele derulate în intervalul de referinţă), ci împrejurarea că organismul de gestiune colectivă ar fi trebuit să prezinte mandatele acordate de autorii operelor muzicale în numele cărora a formulat cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că pe lângă prevederile anterior menţionate, instanţa de apel a indicat argumentul legal decurgând din conţinutul art. 145 alin. (2) din aceeaşi lege, aspect ignorat de către recurentul-pârât în conceperea acestor critici.

Astfel, textul invocat stabileşte în mod neechivoc că:

"(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.", categoriile de drepturi enunţate la alin. (1) vizând drepturile patrimoniale de autor supuse gestiunii colective obligatorii, între care, aşa cum s-a arătat, şi dreptul de comunicare publică a operelor muzicale.

Ca atare, instanţa de apel a reţinut în mod legal, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 8/1996, că intimata-reclamantă din prezenta cauză are calitate procesuală activă, iar excepţia invocată de recurentul-pârât sub acest aspect a fost corect respinsă de către tribunal.

Recurentul-pârât a mai invocat şi faptul că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că legea specială - Legea nr. 8/1996 - înlătură de la aplicare dispoziţiile C. civ. ce reglementează mandatul, însă şi această critică este nefondată, în raport de principiul specialia generalibus derogant, în conformitate cu care norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală.

De asemenea, nu pot primi finalitatea urmărită de recurentul-pârât trimiterile acestuia la dispoziţiile art. 978 şi ale art. 979 C. proc. civ., întrucât, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, aceste prevederi reglementează procedura de urmat în cazul în care titularul dreptului de proprietate intelectuală sau orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate intelectuală cu consimţământul titularului cere instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii pentru a preîntâmpina producerea uni prejudiciu greu de reparat, ca urmare a faptului că drepturile sale de proprietate intelectuală fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente, cerere care se soluţionează potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială.

Or, prin prezentul demers judiciar intimata-reclamantă nu a solicitat luarea unor atare măsuri provizorii, ci obligarea recurentului-pârât la plata remuneraţiilor restante şi a penalităţilor de întârziere datorate pentru întârzierea plăţii acestora, precum şi la comunicarea unui raport complet cu privire la operele muzicale comunicate public în spectacolele cu referire la care se poartă litigiul, astfel că aceste norme de procedură nu sunt aplicabile.

Sunt lipsite de efecte şi susţinerile recurentului-pârât prin care acesta a afirmat că prevederile C. civ. şi ale Legii nr. 8/1996 au întâietate faţă de decizia O.R.D.A nr. 3/1997, care avizează doar funcţionarea organismului de gestiune colectivă, în condiţiile în care curtea de apel, validând soluţia tribunalului cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, nu s-a raportat la decizia O.R.D.A. indicată de parte, ci la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 8/1996.

Printr-o altă critică formulată prin cererea de recurs, recurentul-pârât a susţinut greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la excepţia lipsei de interes a intimatei-reclamante, excepţie pe care a invocat-o în faţa tribunalului şi pe care prima instanţă a respins-o.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, deşi face trimitere la art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., putându-se aprecia că pretinde o nesocotire a acestor norme de procedură [aspect ce ar presupune o analiză din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..], recurentul-pârât a susţinut că izvorul de drept - formularul utilizat de intimata-reclamantă în vederea acordării licenţei neexclusive nu întruneşte condiţiile legale, având în vedere că Legea nr. 571/2003, în temeiul căreia partea adversă emite factura în vederea încasării remuneraţiilor, este abrogată din anul 2015.

Însă, aceste critici prin care se afirmă inexistenţa unui izvor contractual în temeiul căruia intimata-reclamantă poate valorifica pe cale judiciară un drept de creanţă nu sunt susceptibile de a reprezenta veritabile acuze de nelegalitate a validării de către instanţa de apel a soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes a intimatei-reclamante în promovarea prezentei acţiuni, ci vizează aspecte ce ţin de temeinicia pretenţiilor ce formează obiectul litigiului, aspect care nu poate fi pus în discuţie în această etapă procesuală, în raport de prevederile 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea legalităţii hotărârii atacate.

Totodată, instanţa de apel a reţinut în mod corect că interesul trebuie deosebit de cerinţa temeiniciei pretenţiei formulate, iar îndeplinirea de către parte a obligaţiei de plată este o chestiune de fond, de temeinicie a pretenţiilor, în timp ce condiţia interesului vizează folosul practic urmărit prin promovarea acţiunii.

Astfel, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, prin interes înţelegându-se folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a formulat o cerere de chemare în judecată, o cererea reconventională, o cerere de interventie voluntară sau forţată, o cale de atac sau orice altă formă de exercitare a acţiunii civile.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii cererii şi nu să analizeze pe fond pretenţiile deduse judecăţii, inclusiv din perspectiva prejudiciului pretins, astfel cum, în realitate, se tinde prin susţinerile recurentului-pârât.

Recurentul-pârât a înţeles să critice hotărârea recurată şi sub aspectul celor reţinute cu privire la fondul cauzei, arătând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că neîndeplinirea de către intimata-reclamantă a obligaţiei de emitere a facturilor fiscale este consecinţa comportamentului său, precum şi că atât tribunalul, cât şi curtea de apel nu s-au pronunţat asupra celor susţinute în sensul că, în speţă, autorizaţia licenţă neexclusivă nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege, baza legală în temeiul căreia intimata-reclamantă emite factura în vederea încasării remuneraţiilor fiind abrogată din anul 2015.

Înalta Curte apreciază că printr-o atare critică se solicită reaprecierea unor elemente de fapt şi o apreciere a temeiniciei pretenţiilor formulate în cauză, ceea ce excedează controlului de legalitate pe care îl efectuează instanţa de recurs, astfel că aceasta nu poate fi analizată.

Totodată, recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit instanţa l-a obligat să comunice informaţii complete intimatei-reclamante, potrivit art. 11.2 din autorizaţiile licenţe neexclusive emise cu T.V.A., însă aceste afirmaţii nu îşi găsesc corespondent în motivările hotărârilor pronunţate în cauză şi, de altfel, prin sentinţa confirmată de curtea de apel, recurenta-pârâtă a fost obligată la plata sumei reprezentând remuneraţie comunicare opere muzicale în cadrul spectacolelor în discuţie şi penalităţi de întârziere, cu excluderea T.V.A.-ului, cuantumul acestora fiind cel stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Pe de altă parte, nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi analizat aspectul vizând existenţa unei baze legale în ceea ce priveşte obligaţia de comunicare către organismul de gestiune colectivă a informaţiilor şi documentelor necesare stabilirii cuantumului remuneraţiilor, având în vedere că, în considerentele deciziei recurate, curtea de apel a arătat, în mod explicit că această obligaţie este prevăzută de Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă la data comunicării operelor muzicale, nefiind fondată susţinerea părţii privind lipsa unei reglementări legale.

Critica prin care recurentul-pârât a invocat faptul că expertul contabil nu are competenţa să se pronunţe cu privire la data emiterii şi a înregistrării facturilor fiscale, precum şi nici cu referire la prevederile clauzelor contractuale în ceea ce priveşte deţinerea şi utilizarea drepturilor de autor precum şi a altor clauze contractuale stabilite de comun acord cu beneficiarii direcţi reprezintă o veritabilă obiecţiune la raportul de expertiză întocmit în prima fază a judecăţii, care, faţă de dispoziţiile art. 337 C. proc. civ., nu poate fi formulată nici pe calea apelului şi nici pe cea a recursului, ci doar la primul termen de judecată după depunerea raportului de expertiză, în faţa instanţei care a încuviinţat această probă.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a constatat că nerespectarea termenului reglementat de dispoziţiile legale anterior menţionate care stabileşte că părţile sau instanţa din oficiu pot solicita lămurirea sau completarea raportului de expertiză la primul termen după depunerea raportului, se sancţionează cu decăderea, partea neputând aduce aceste aspecte în discuţie în faţa instanţei de apel.

În plus, aceste critici tind a supune aprecierii instanţei de recurs expertiza efectuată în cauză, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, în care pot fi primite şi analizate doar critici ce privesc legalitatea hotărârii recurate şi nu şi temeinicia acesteia.

Recurentul-pârât a mai susţinut şi că mai mulţi beneficiari i-au cesionat drepturile de autor asupra materialelor interpretate, acestea nemaiputând fi solicitate de la alte organisme, iar, sub acest aspect, curtea de apel, în considerentele deciziei recurate, a arătat că încheierea unor contracte de cesiune având ca obiect drepturile de autor asupra operelor muzicale nu a fost dovedită de către parte, în condiţiile art. 43 din Legea nr. 8/1996 C. proc. civ.

Or, analiza acestei critici ar presupune o cercetare vizând temeinicia considerentelor hotărârii instanţei de apel şi o reapreciere a probelor deja administrate în cauză, cu eventuala consecinţă a stabilirii unei alte situaţii de fapt decât ceea reţinută de instanţele de fond, ceea ce, astfel cum s-a mai arătat, nu este permis în faza procesuală a recursului şi, ca atare, nu vor face obiectul analizei prezentei instanţe.

Urmează a fi înlăturată, ca nefondată, şi critica recurentului-reclamant prin care acesta a invocat că nu îi este aplicabilă decizia O.R.D.A. nr. 203/2011, întrucât nu a fost parte în cauza în care a fost pronunţată [încadrabilă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..].

Astfel, prin raportare la dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi art. 13 lit. f) din Legea 8/1996, recurentul-pârât a realizat acte de comunicare directă publică directă a operelor muzicale prin organizarea de spectacole destinate publicului în anul 2018 în Municipiul Târgu Mureş, având calitatea de utilizator în sensul deciziei O.R.D.A. nr. 2013/2011, situaţie în care avea obligaţia achitării remuneraţiilor legal datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale ce reprezintă drepturi patrimoniale de autor, în cuantumul stabilit prin metodologie.

În consens cu cele arătate de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că, potrivit art. 165 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, metodologiile sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-au negociat, calitate pe care o are şi recurentul-pârât din prezenta cauză, astfel cum s-a reţinut anterior, prevederile legale menţionate nefăcând distincţia între persoanele juridice de drept public şi cele de drept privat, contrar susţinerilor recurentului-pârât.

Totodată, recurentul-pârât a invocat şi încălcarea rolului activ al judecătorului, susţinând că, în art. 11.1, Convenţia de la Berna (la care a făcut trimitere intimata-reclamantă) a reglementat dreptul de interpretare a operei şi nu a avut intenţia de a o impune cu caracter obligatoriu statelor membre, iar, în acest context, această problematică trebuia analizată în virtutea principiului reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, prin cererea de apel, recurentul-pârât nu a invocat o atare chestiune, astfel că instanţa de apel, faţă de limitele învestirii sale, în temeiul art. 477 C. proc. civ., nu a analizat o eventuală încălcare de către tribunal a acestor norme de procedură.

Această critică nu poate fi primită, fiind formulată omisso medio, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare reglementate de alin. (1) al aceluiaşi articol nefiind­ admisibile decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor, împrejurări care nu se verifică în speţa de faţă.

Într-un alt motiv de recurs, recurentul-pârât critică necenzurarea în apel a cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în primă instanţă, în condiţiile în care pretenţiile intimatei-reclamante au fost admise în parte, potrivit sentinţei tribunalului.

Înalta Curte constată că o atare critică prin care se tinde la susţinerea unui aspect de proporţionalitate nu este una de nelegalitate, nefiind susceptibilă de încadrare în niciuna dintre ipotezele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 5 martie 2020; drept urmare, aceste susţineri nu pot fi analizate în prezentul recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a invocat şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, susţinând că, în practica judiciară, s-a decis că motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea acesteia, însă nu a dezvoltat critici care să tindă a demonstra o atare împrejurare şi nici nu a indicat în mod concret care sunt aspectele cu privire la care motivarea instanţei lipseşte, nu este lămuritoare sau este lacunară.

Cum o atare susţinere a unui motiv de recurs nu îndeplineşte exigenţele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nu poate fi convertită într-o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii recurate, aptă de a fi analizată în această cale extraordinară de atac, în raport de motivele de casare prevăzute de lege.

În plus, Înalta Curte constată că instanţa de apel a justificat soluţia pronunţată cu arătarea motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza acesteia, a expus argumentele pentru care în cauză a confirmat soluţia tribunalului, atât în ceeea ce priveşte excepţiile invocate în cauză, cât şi pe fondul cauzei, precum şi cu privire la cheltuielile de judecată acordate de tribunal, indicând normele de drept incidente şi raportându-se la aspectele deduse judecăţii prin motivele de apel.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârât, în cauză nefiind întrunite cerinţele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 sau pct. 8, invocate sau recalificate de instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Târgu Mureş împotriva deciziei nr. 280A din data de 24 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.