Recovery of unpaid mandatory liability insurance premiums: Driver's appeal allowed, decision partially quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş în data de 1 aprilie 2019 sub nr. dosar x/2019, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 300.261,47 RON, a cărei rambursare pe care o solicită se compune din: 70.000,00 RON, despăgubiri achitate de reclamant către A., cu titlu de daune morale; 6.219,83 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de la data la care s-a efectuat plata despăgubirilor şi până la data introducerii acţiunii, aferentei sumei de 70.000,00 RON; 55.759,00 RON, despăgubiri achitate către B., sumă compusă din 50.000,00 RON cu titlu de daune morale şi suma de 5.759,00 RON cu titlu de daune materiale; 4.954,45 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de la data la care s-a efectuat plata despăgubirilor şi până la data introducerii acţiunii, aferentei sumei de 55.759,00 RON; 50.000,00 RON, despăgubiri achitate către C., cu titlu de daune morale, 4.442,73 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de la data la care s-a efectuat plata despăgubirilor şi până la data introducerii acţiunii, aferentei sumei de 50.000,00 RON; 50.000,00 RON, despăgubiri achitate de către D., cu - titlu - de daune morale; 4.442,73 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de la data la care s-a efectuat plata despăgubirilor şi până la data introducerii acţiunii, aferentei sumei de 50.000,00 RON; 50.000,00 RON, despăgubiri achitate către, E., cu titlu de daune morale; 4.442,73 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de ta data la care s-a efectuat plata despăgubirilor şi până la data introducerii acţiunii, aferentei sumei de 50.000,00 RON;

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Mureş

Prin sentinţa civilă nr. 611 din 30.07.2020 Tribunalul Mureş, în dosar nr. x/2019 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. F. S.R.L. şi s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva acestei pârâte.

S-a admis acţiunea civilă în regres formulată de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu pârâtul G..

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 275.759 RON plătită de reclamantă cu titlu de despăgubiri în dosarul de daună FPVS 94/2017.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 24.502,47 de RON cu titlu de dobândă legală, calculată de la data plăţilor efectuate de reclamantă şi până la introducerea acţiunii; s-a obligat pârâtul la plata în continuare a dobânzii legale până la achitarea integrală a debitului.

A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 309/A din 08 iunie 2021 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinţei civile nr. 611/30.07.2020, pronunţată de Tribunalul Mureş.

A anulat sentinţa apelată şi, în consecinţă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. F. S.R.L..

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâţii G., şi S.C. F. S.R.L..

A obligat pârâţii, în solidar, să achite reclamantului suma de 275.759 RON, reprezentând despăgubiri achitate de acesta în dosarul de daună FPVS 94/2017.

A obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 24.502,47 de RON cu titlu de dobândă legală, calculată de la data plăţilor efectuate şi până la introducerea acţiunii, precum şi în continuare, până la achitarea integrală a debitului.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul G., împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei nr. 309/A din 08 iunie 2021 a declarat recurs recurentul G., solicitând admiterea căi de atac, casarea în parte a deciziei nr. 309/A/8 iunie 2021, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului promovat de acesta împotriva sentinţei civile nr. 611 din 30 iulie 2020, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel competentă şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat recurentul, în cadrul primului motiv de recurs, că sunt incidente în cauză art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 48 din Legea nr. 136/1995, art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010 şi art. 1357 C. civ., în sensul că hotărârea recurată este nelegală prin prisma greşitei interpretări şi aplicări a art. 48 din Legea nr. 136/1995 şi art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010, cu referire la identitatea entităţii care a determinat prejudiciul.

Instanţa de apel a considerat în mod neîntemeiat faptul că persoana care a determinat prejudiciul în sensul textului evocat mai sus este recurentul G., întrucât vinovăţia acestuia a fost stabilită prin sentinţa penală pronunţată în dosarul nr. x/2016, hotărâre care se impune cu putere de lucru judecat şi în litigiul pendinte.

Raţionamentul instanţei de apel este profund eronat câtă vreme este rezultatul unei confuzii între raportul juridic de drept penal, analizat în cadrul dosarului penal nr. x/2016 şi un raport juridic delictual, eminamente civil, izvorât din fapta ilicită a proprietarului autovehiculului de a nu încheia o poliţă RCA, conform art. 48 din Legea nr. 132/1995.

Cele două raporturi juridice nu se confundă şi nu se suprapun. Instanţa penală s-a pronunţat, conform competenţelor sale legal, cu privire la vinovăţia penală a recurentului, precum şi cu privire la obligaţia Fondului de a repara prejudiciile civile.

Contrar celor reţinute în decizia recurată, Judecătoria Făget nu a dispus obligarea (civilă) solidară a recurentului şi a Fondului, ci exclusiv a celui din urmă, simpla lectură a hotărârii penale fiind suficientă pentru a concluziona astfel.

De altfel şi instanţa supremă a confirmat faptul că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii are calitatea de persoană responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate (Î.C.C.J, Secţiile Unite, Decizia nr. 3/2010).

De asemenea, este important de reţinut că instanţa penală nu poate să se pronunţe cu privire la o acţiune în regres sau elemente ale acesteia, doctrina reţinând constant că partea responsabilă civilmente nu poate formula în procesul penai acţiune în regres împotriva inculpatului pentru recuperarea sumei de bani la care aceasta urmează a fi obligată la plată pentru fapta ilicită a inculpatului (Udroiu M., Fişe de procedură penală, Universul Juridic, pag, 36).

Concluzia care rezultă din cele ce preced este aceea că instanţa penală nu are competenţa să soluţioneze o acţiune în regres a Fondului în cadrul procedeului penal şi nu se poate pronunţa asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cadrul unei acţiuni în regres în procesul penal.

Prin urmare, considerentele instanţei de apel în sensul că sentinţa penală nr. 65/2017 ar cuprinde statuări cu privire la vinovăţia recurentului care s-ar impune cu putere de lucru judecat în cauza pendinte sunt eronate.

Art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010 a fost interpretat şi aplicat greşit, făcându-se o confuzie între entitatea care a determinat prejudiciul, în cadrul acţiunii în regres şi autorul infracţiunii de ucidere din culpă. Aceeaşi este situaţia art. 1357 C. civ., vinovăţia pentru fapta care constituie cauza acţiunii exercitate de BAAR nefiind stabilită cu putere de lucru judecat în sarcina recurentului.

Arată recurentul că, la data de 7 octombrie 2015, era angajat al S.C. H. S.R.L., accidentul nefericit producându-se cât timp acesta era în exercitarea atribuţiilor de serviciu, conducând autovehiculul x cu nr. înmatriculare x deţinut de angajatorul său (aspecte care rezultă din contractul individual de muncă ataşat întâmpinării şi din considerentele sentinţei penale nr. 55 din 31 martie 2017).

Aşadar, recurentul nu a avut calitatea de proprietar/deţinător al autovehiculului şi aşa fiind, nu îi incumba obligaţia prevăzută la art. 48 din Legea nr. 136/1995, de a încheia poliţa RCA.

Este esenţial de reţinut că anterior plecării în cursa în care s-a produs accidentul, recurentul a verificat toate actele autovehiculului, inclusiv poliţa RCA care apărea ca fiind valabilă, doar ulterior descoperindu-se faptul că aceasta a fost falsificată.

Ordonanţa de clasare din 14 iunie 2021 este lămuritoare în acest sens, cu toate că, din nefericire, soluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea a fost de clasare, inclusiv pentru fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată (presupus a fi fost săvârşită de administratorul societăţii angajatoare), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Altfel spus, nu se susţine nici singurul motiv care ar fi putut atrage culpa concurentă a recurentului, respectiv neîndeplinirea de către conducătorul auto a obligaţiei de verificare a valabilităţii actelor autovehiculului.

Fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale în speţă nu este infracţiunea săvârşită de recurent ci omisiunea angajatorului recurentului de a încheia poliţa RCA pentru autovehiculul pe care l-a pus în circulaţie.

Neîncheierea unei poliţe RCA de către persoana căreia îi incumba această obligaţie legală este fapta ilicită care a dus în mod direct şi nemijlocit la diminuarea patrimoniului B.A.A.R.

Este eronat raţionamentul instanţei că, dacă pârâtul nu ar fi produs accidentul, patrimoniul Fondului nu ar fi fost diminuat, câtă vreme accidentul este un eveniment fortuit, iar scopul contractului de asigurare este tocmai de a asigura răspunderea patrimonială în astfel de situaţii, împrejurarea că la momentul accidentului nu a existat un contract de asigurare, fapt care a atras răspunderea fondului, nu este imputabilă recurentului,

Un al doilea motiv de recurs, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 1432 şi 1443 C. civ., este expus de recurent după cum urmează:

Prin dispozitivul deciziei recurate, instanţa a dispus obligarea "în solidar" a pârâţilor să achite reclamantei-intimată sumele de 275,759 RON şi 24.502,47 RON, apreciind că "Se impune obligarea solidară a pârâtei F. S.R.L., având în vedere dispoziţiile art. 1432 şi art. 1443 C. civ., debitorii având aceeaşi sumă de plătit, aceluiaşi creditor" (pag. 9 paragr. 10 din hotărârea atacată),

Hotărârea atacată este nelegală şi sub acest aspect. În acest context, arată că, potrivit definiţiei cuprinse la art. 1443 C. civ., obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie însă solidaritatea presupune mai mult decât un creditor şi o prestaţie comună.

Art. 1445 din acelaşi Cod prevede că "Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută în lege" or, cu toate că aceste aspecte au fost accentuate în mai multe rânduri, instanţa de apel le-a ignorat, făcând o trimitere, nefericită, la art. 1432 şi art. 1443 C. civ.

În acest context, nu există nici o dispoziţie legală şi cu atât mai puţin convenţie a părţilor, care să permită pronunţarea unei soluţii de obligare solidară a debitorilor.

Este important de reţinut faptul că, prin apelul promovat de BAAR împotriva sentinţei nr. 611/30.07.2020, faţă de respingerea pretenţiilor formulate cu privire la F. S.R.L., s-a arătat în esenţă că fapta delictuală pe care şi-a fundamentat cererea în temeiul art. 1375 C. civ. constă în omisiunea societăţii F. S.R.L. de a încheia o asigurare RCA pentru autovehiculul înmatriculat sub nr. x pe care societatea îl deţinea (pag. 2 paragr. 5 din apelul BAAR).

Prin întâmpinarea formulată faţă de apelul promovat de G., BAAR a arătat că fapta ilicită pe care şi-a fundamentat cererea în temeiul aceluiaşi art. 1357 C. civ. este "producerea accidentului rutier prin nerespectarea regulilor rutiere." (pag. 2 lit. a) din întâmpinare). Or, dacă intimata şi-a fundamentat acţiunea pe două fapte ilicite, concurente în producerea prejudiciului, ar fi fost obligată să invoce prevederile art. 1371 C. civ., referitoare la vinovăţia comună şi pluralitatea de cauze, însă prin cererea introductivă, BAAR a invocat doar "art. 1349, 1357, 1359, 1381 şi 1385 C. civ.." (pag. 3 lit. f) din cererea introductivă), în măsura în care intimata a considerat că prejudiciul său a fost cauzat atât de către infracţiunea săvârşită de pârâtul G., oricât de absurdă ar fi această idee, cât şi de omisiunea proprietarului/deţinătorului autovehiculului de a încheia poliţa RCA, ar fi fost obligată să arate acest lucru în mod clar, cât şi să precizeze expres "partea din prejudiciu"pe care a pricinuit-o fiecare pârât, conform dispoziţiilor univoce ale art. 1371 C. civ.

În condiţiile în care intimata-reclamantă a avut în vedere două fapte distincte, nu poate fi pusă problema răspunderii solidare, respectiv a obligării tuturor pârâţilor la plata întregului prejudiciu

Decizia recurată este nelegală şi sub acest aspect.

În drept, recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 453 C. proc. civ., art. 48 din Legea nr. 136/1995, art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010 şi art. 1357 şi 1445 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de apelantul pârâtul G., solicitând instanţei respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de acesta împotriva sentinţei civile nr. 309/2021 din data de 08.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosarul x/2019

Solicită respingerea recursului formulat, ca netimbrat, având în vedere faptul că pârâtul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru.

Solicită respingerea recursului, ca inadmisibil şi neîntemeiat formulat având în vedere faptul că nu respectă dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., neîncadrându-se pe niciun punct al motivelor de casare.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Pentru a decide că apelul declarat de pârâtul G. împotriva sentinţei civile nr. 611/30.04.2020 a Tribunalului Mureş trebuie respins ca nefondat, instanţa de apel a avut în vedere, în chiar partea de început a raţionamentului judiciar de care s-a prevalat, că " . . . . . . . . . .pârâtul G. este persoana vinovată de producerea prejudiciului cauzat de accidentul din data de 07.10.2015, fiind obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, să acopere acest prejudiciu".

Observă Înalta Curte, în legătură cu această statuare a instanţei de apel, că în mod greşit s-a reţinut că în cadrul procesului penal pârâtul G. ar fi fost obligat la acoperirea prejudiciului în solidar cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii. Această afirmaţie a instanţei de apel reprezintă o preluare necritică a unei susţineri pe care prima instanţă o făcuse în cuprinsul sentinţei civile nr. 611/30.07.2020, aceasta menţionând în considerente din sentinţă) că "Inculpatul a fost obligat la plata sumelor anterior menţionate în solidar cu partea responsabilă civilmente, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii".

Or, din examinarea atât a dispozitivului sentinţei penale nr. 55 din 31 martie 2017 a Judecătoriei Făget, judeţul Timiş, cât şi a considerentelor acesteia, rezultă cu claritate că exclusiv Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a fost obligat la plata despăgubirilor civile către părţile civile, lipsind orice dispoziţie care să se refere la obligarea acestei autorităţi în solidar cu pârâtul G..

În aceste circumstanţe, afirmaţia cuprinsă în aceeaşi frază în care se menţionează obligarea în solidar a pârâtului şi a părţii responsabile civilmente, potrivit căreia "instanţa de apel reţine că pârâtul G. este persoana vinovată de producerea prejudiciului", apare, în cadrul acestuia element al raţionamentului judiciar, ca rămasă fără susţinere factuală şi juridică, fiind vorba despre un argument juridic eronat.

Mai observă Înalta Curte, în acest context, că prin sus-evocata sentinţă penală s-a reţinut - ea stând la baza condamnării - vinovăţia în plan penal a pârâtului G., lipsind din cuprinsul sentinţei referiri la eventuala vinovăţie a acestuia în plan civil, adică sub aspectul obligaţiei pârâtului de a repara prejudiciul cauzat părţilor civile, iar ulterior, prin derivaţie, actualei reclamante.

Era de interes a se analiza, sub aceste aspecte, şi eventualele implicaţi ale dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen., potrivit căreia "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite". Instanţa de apel nu a efectuat o asemenea analiză, deşi prin cererea sa de apel pârâtul punea în discuţie şi critica sentinţa inclusiv sub aspectul reţinerii vinovăţiei pârâtului, afirmând că trebuie făcută distincţie între vinovăţia penală a acestuia (reţinută prin hotărârea penală) şi implicaţiile în plan patrimonial (civil) ale faptei pârâtului, în condiţiile în care responsabilitatea civilă a acestuia trebuie analizată prin raportare la întregul lanţ cauzal ce prezintă relevanţă în cauză.

În continuarea argumentaţiei sale şi uzând, de asemenea, de o preluare a unei afirmaţii făcute în cuprinsul hotărârii primei instanţe, instanţa de apel a afirmat, în cadrul raţionamentului ei, şi că "Potrivit art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010, în vederea recuperării sumelor cheltuite, Fondul are drept de regres împotriva entităţii care a determinat prejudiciul".

Indicarea art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010 ca fiind cel care conţine evocata dispoziţie legală este eronată, în condiţiile în care Legea nr. 32/2010 conţine un articol unic şi se referă la "... aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 12/2009 pentru reglementarea unor măsuri financiar-contabile aplicabile în implementarea programului Facilitate de tranziţie pentru România, prevăzut de Decizia Comisiei C (2007) 5.793 din 30 noiembrie 2007 privind contribuţia financiară a Facilităţii de tranziţie pentru întărirea capacităţii instituţionale în România". Deşi pare a fi vorba despre o eroare materială săvârşită de prima instanţă şi reiterată în apel, atâta vreme cât aceasta nu a fost îndreptată ea era de natură a îngreuna verificarea raţionamentului instanţelor. Observă însă Înalta Curte că o prevedere cu acest conţinut se regăseşte în cuprinsul art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2000 ("În vederea recuperării sumelor cheltuite, Fondul are drept de regres împotriva entităţii care a determinat prejudiciul"), ea aflându-se încă în vigoare la data de 07.10.2015, când s-a produs accidentul de circulaţie care interesează în prezentul proces, fiind probabil că, în realitate, pe aceasta au avut-o instanţele în vedere.

A mai avut în vedere instanţa de apel, ca parte a sistemului ei de argumentare, că "Susţinerea apelantului că, dacă această societate şi-ar fi îndeplinit obligaţia ce îi incumba în baza art. 48 din Legea 136/1995, patrimoniul BAAR nu s-ar mai fi diminuat deoarece nu ar mai fi achitat despăgubirile solicitate în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Făget, ci acestea s-ar fi achitat direct de către societatea de asigurare, nu poate fi reţinută. Răspunderea apelantului G. pentru prejudiciul cauzat exista şi în situaţia în care s-ar fi încheiat asigurarea obligatorie, însă nu de către S.C. H. S.R.L., ci de către S.C. F. S.R.L., după cum s-a arătat mai sus. Singura diferenţă consta în calitatea creditorului".

Contrar acestor statuări ale instanţei de apel, Înalta Curte apreciază că în situaţia în care S.C. F. S.R.L. şi-ar fi îndeplinit, în calitatea ei de proprietar al autoturismului implicat în accident, obligaţia legală (impusă prin dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 şi ale art. 76 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002) de a încheia contract de asigurare, iar plata despăgubirilor cuvenite părţilor civile ar fi fost suportată exclusiv de asigurător, acesta din urmă nu ar mai avut un drept de regres împotriva pârâtului G..

Are în vedere prezenta instanţă că potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, "Despăgubirile se plătesc de către asigurator persoanelor fizice sau juridice păgubite", iar potrivit dispoziţiilor alin. (3) al aceluiaşi articol "Despăgubirile se plătesc asiguraţilor, dacă aceştia dovedesc că au despăgubit pe cei păgubiţi şi despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit prevederilor art. 58".

Corelativ, art. 58 din aceeaşi lege stabilea că:

"Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:

a) accidentul a fost produs cu intenţie;

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie;

c) accidentul a fost produc în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie încearcă să se sustragă de la urmărire;

d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără consimţământul asiguratului."

Din examinarea sentinţei penale nr. 55/31.03.2017 a Judecătoriei Făget, prin care a fost stabilită şi descrisă fapta penală săvârşită de pârâtul G., rezultă că niciuna dintre ipotezele prevăzute în cuprinsul art. 58 din Legea nr. 136/1995 nu se regăseşte în cazul acestuia, ceea ce, în acord cu susţinerile recurentului pârât, trimite la concluzia că dacă S.C. F. S.R.L. Bogata şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a încheia contract de asigurare, pârâtul recurent nu s-ar mai fi aflat în situaţia de a contribui cu patrimoniul său la despăgubirea părţilor civile, deşi avea calitatea de autor, cu vinovăţie în forma culpei, a accidentului de circulaţie.

Faţă de toate cele ce preced, conchide Înalta Curte că o bună parte a argumentelor care au stat la baza respectării apelului declarat de pârâtul G. sunt greşite, iar aceasta este de natură a afecta, în întregul ei, decizia pe care instanţa de apel a pronunţat-o. În aceste circumstanţe şi pentru aceste motive, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi ale art. 496 alin. (1) şi 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat şi casarea în parte a deciziei atacate, anume în ceea ce priveşte cererea (pretenţiile) contra pârâtului G., cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi Curte de apel.

Sunt însă nefondate criticile recurentului potrivit cărora, pentru situaţia în care s-ar reţine responsabilitatea în plan civil a acestuia, răspunderea solidară nu ar putea fi angajată întrucât nu ar exista nicio dispoziţie legală sau convenţie a părţilor care să o prevadă, în sensul dispoziţiilor art. 1445 C. civ., potrivit cărora "solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege".

Faţă de acest motiv de recurs, observă Înalta Curte că în cazul faptelor ilicite delictuale există o dispoziţie a legii care consacră solidaritatea: potrivit art. 1382 C. civ. (având denumirea marginală "Răspunderea solidară"), "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat".

Rezultă, aşadar, că exigenţa pretinsă de art. 1445 C. civ. se află îndeplinită, căci deşi lipseşte o convenţie a părţilor care să instituie răspunderea solidară, există o dispoziţie legală prin care aceasta se află afirmată.

În rejudecare, instanţa de apel, va reanaliza apelul pârâtului prin raportare la cele ce preced şi la celelalte susţineri şi apărări formulate în cauză, fără însă a mai ţine seama de aspectele cu privire la care Înalta Curte a apreciat că au fost reţinute sau dezlegate greşit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de pârâtul G. împotriva deciziei nr. 309/A din 8 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel exclusiv în ceea ce priveşte cererea îndreptată împotriva pârâtului G.. Menţine restul dispoziţiilor deciziei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.