Conflict between restitutive property claims and secured rights of bona fide purchasers under post-communist restitution legislation

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Deliberând, asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 08.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., G. - minor, prin reprezentanţi legali H. şi I., J., K., L., M., N., O., P., Municipiul Braşov - prin primar şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilele înscrise în:

- CF nr. x Braşov, nr. top. x - imobilul situat în Braşov, str. x, jud. Braşov - proprietatea pârâţilor C. şi D.;

- CF nr. x Braşov, nr. top. x - imobilul situat în Braşov, str. x, jud. Braşov - proprietatea pârâţilor E. şi F.;

- CF nr. x Braşov, nr. top. x - imobilul situat în Braşov, str. x, jud. Braşov - proprietatea pârâtului G.;

- CF nr. x Braşov, nr. top. x - imobilul situat în Braşov, str. x, jud. Braşov - proprietatea pârâtei J.;

- CF nr. x Braşov, nr. top. x - imobilul situat în Braşov, str. x, jud. Braşov - proprietatea pârâţilor K. şi L.;

- CF nr. x Braşov, nr. top. x - imobilul situat în Braşov, str. x, jud. Braşov - proprietatea pârâtului Statul Român;

- CF nr. x-C1-U Braşov, nr. top. x - imobilul situat în Braşov, str. x, jud. Braşov - proprietatea pârâtelor M. şi N.;

- CF nr. x Braşov, nr. top. x - imobilul situat în Braşov, str. x, jud. Braşov - proprietatea pârâtului Statul Român şi terenul aferent acestora, înscris în CF x, nr. top. x în suprafaţă de 1040 mp;

- să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâţilor din cartea funciară şi înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor.

Reclamanţii au formulat precizare a cererii de chemare în judecată (în fapt o cerere de îndreptare a erorii materiale), prin care au arătat că în petitul unu al cererii au solicitat obligarea pârâtelor M. şi N., să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în CF nr. x, nr. top. x, imobil situat în Braşov, str. x, jud. Braşov.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, art. 563 şi urm. din C. civ. art. 480 şi urm. din vechiul C. civ. art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

Pârâtul Municipiul Braşov - prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în temeiul art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., necesitatea introducerii în cauză, în calitate de pârât a S.C. Q. S.R.L. Braşov, întrucât pârâţii persoane fizice au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, între S.C. Q. S.R.L. şi aceştia.

Pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în teritoriu de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a arătat prin întâmpinarea formulată că acţiunea este inadmisibilă, în raport cu Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care reclamanţii au promovat o nouă acţiune în revendicare cu privire la acelaşi imobil, în raport de jurisprudenţă şi de Decizia ICCJ nr. 33/2008. Totodată, invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, în considerarea calităţii de presupus proprietar al apartamentului nr. x.

Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. Q. S.R.L. Braşov, în temeiul art. 72 din C. proc. civ., fără a indica obiectul acesteia, iar prin nota de şedinţă depusă la data de 30.09.2019, pârâtul a arătat că renunţă la cererea de chemare în garanţie formulată.

Pârâţii C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară promovată de reclamanţi, întrucât nu au respectat principiul unanimităţii impus de art. 480 din vechiul C. civ., aplicabil în speţă.

Pârâtele N. şi M. au mai formulat o întâmpinare (prin intermediul unui alt apărător ales), prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamanţi în raport de prevederile deciziei ICCJ nr. 33/2008.

La al doilea termen de judecată s-a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în judecată de către reclamanţi, prin care au arătat, referitor la petitul 1 al cererii de chemare în judecată, că solicită obligarea pârâţilor Municipiul Braşov - prin primar şi Statul Român-prin Ministerul Finanţelor Publice, să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Braşov, str. x, nr. top. x; imobilul situat în Braşov, str. x, nr. top. x şi terenul grădină situat în Braşov, str. x, în suprafaţă de 510,70 mp, nr. top. x.

La termenul de judecată din data de 06.12.2019, tribunalul a admis excepţia tardivităţii formulării cererii adiţionale, excepţie invocată de pârâţi şi s-a constatat decăderea reclamanţilor din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată.

Totodată, la acelaşi termen de judecată, 06.12.2019, instanţa a constatat că pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - prin reprezentanta în teritoriu AJFP nu a mai susţinut cererea de chemare în garanţie formulată, iar cu referire la cererea de introducere forţată în cauză a S.C. Q. S.R.L., cereri formulate de pârâţii Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov - prin primar, în temeiul art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., tribunalul a considerat în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv revendicare prin comparare de titluri, că nu se impune introducerea forţată în cauză a S.C. Q. S.R.L., astfel că a respins cererile formulate de pârâţi.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâţi cu privire la aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ, au fost respinse de instanţă, ca neîntemeiate, la termenul de judecată din data de 06.12.2019, pentru considerentele de fapt şi de drept expuse în încheierea de şedinţă de la termenul respectiv.

Tot la termenul de judecată din data de 06.12.2019, tribunalul a stabilit, de comun acord cu părţile, că prezentei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 563 din noul C. civ.. A luat act de faptul că pârâţii persoane fizice, nu au mai susţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe considerentul că nu a fost respectat principiul unanimităţii impus de art. 480 din vechiul C. civ., excepţie invocată prin întâmpinări (cu excepţia pârâtului G.).

La data de 24.06.2020 a încetat din viaţă pârâta D., acţiunea fiind continuată în contradictoriu cu moştenitorii legali: C. - în calitate de soţ supravieţuitor (pârât în cauză), C. - în calitate de descendent de gradul I şi R. - în calitate de descendent de grad I.

La data de 16.10.2020 a decedat pârâtul K., acţiunea fiind continuată în contradictoriu cu moştenitorul legal, K. - în calitate de descendent de grad I.

La termenul de judecată din data de 14.12.2020, în raport de poziţia exprimată de părţi, tribunalul a apreciat că acţiunea poate continua doar în contradictoriu cu pârâta N., care a dobândit calitatea de donatară prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x/08.07.2020 de SPN S. şi T., astfel că aceasta a preluat şi calitatea procesuală pasivă de la pârâta M., pârâta care a fost scoasă din cauză.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 17/S/26.01.2021 pronunţată în dosarul civil nr. x/2019 al Tribunalului Braşov s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., D. - decedată pe parcursul soluţionării cauzei, acţiunea fiind continuată în contradictoriu cu moştenitorii: C. (soţ supravieţuitor - pârât în prezenta cauză), C. (descendent de gr. I) şi R. (descendent gr. I), E., F., G. - minor - prin reprezentanţi legali H. şi I., J., K. - decedat pe parcursul soluţionării cauzei, acţiunea fiind continuată în contradictoriu cu moştenitorul legal K. (descendent gr. I), L., N. (a preluat în timpul procesului cu titlu de donaţie, nuda proprietate asupra cotei de 1/2 din imobil, de la pârâta M.), O., P., Municipiul Braşov - prin primar şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat în teritoriu de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, având ca obiect revendicare imobil prin compararea de titluri, ca neîntemeiată.

Au fost obligaţi reclamanţii să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată următoarele sume, reprezentând onorarii avocaţiale: pârâtului C. suma de 1.500 RON; pârâtei N. suma de 1.500 RON; pârâţilor F. şi E. suma de 1.500 RON; pârâtei L. suma de 1.500 RON; pârâtei J. suma de 1.500 RON; pârâţilor O. şi P. suma de 1.500 RON.

S-a luat act că pârâtul G. îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale de separată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 902/Ap din 06 iulie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins cererea de apel formulată de apelanţii reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 17/S/26.01.2021 pronunţate în dosarul civil nr. x/2019 al Tribunalului Braşov.

A admis excepţia netimbrării cererii de apel incident formulate de apelantul pârât G. prin reprezentanţi legali H. şi I. şi în consecinţă:

A anulat ca netimbrată cererea de apel incident formulată de apelantul pârât G., prin reprezentanţi legali H. şi I. împotriva încheierii de şedinţă din 06.12.2019 pronunţate în dosarul civil nr. x/2019 al Tribunalului Braşov.

A obligat apelanţii reclamanţi A. şi B. la plata către intimaţii pârâţi O., L., J., N., F. şi C., a sumei de 1000 RON fiecare apelant, în total câte 2000 RON pentru fiecare intimat pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate.

Atât prin sentinţa Tribunalului Braşov, cât şi prin sentinţa recurată, instanţele de judecată reţin în mod corect, faptul că reclamanţii sunt titularii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, titlul dumnealor de proprietate fiind reprezentat de sentinţa irevocabilă nr. 9058/24.10.2007.

Se recunoaşte faptul că nerestituirea apartamentelor către reclamanţi, cât şi pierderea apartamentelor de către pârâţii cumpărători, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al acestora, însă în mod eronat se reţine faptul că această măsură se poate lua numai dacă intervine din motive de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi cu aplicarea principiului proporţionalităţii, făcându-se referire la cele dispuse de CEDO în cauza Raicu contra Romanţei.

Comparând titlul de proprietate cu titlurile de proprietate ale pârâţilor, se apreciază însă, prin reţinerea ca aplicabil a principiului stabilităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995, că titlul de proprietate al pârâţilor este preferabil titlului dumnealor de proprietate.

Se apreciază că prin argumentarea deciziei sale pe jurisprudenţa a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Raicu contra României, care nu este aplicabilă spetei de faţă, Curtea de Apel Braşov invocă motive ce sunt străine de natura pricinii.

Singurul criteriu de apreciere a proporţionalităţii unei eventuale admiteri a acţiunii în revendicare, respectiv în compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părţi, luat în considerare de către instanţa de apel, îl reprezintă posibilitatea reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură, în baza legilor reparatorii (respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013).

Instanţa nu ia în considerare posibilitatea foştilor chiriaşi, cumpărători ai apartamentelor, de a fi despăgubiţi de către vânzător, printr-o simplă cerere formulată în baza Legii nr. 10/2001, în cazul în care aceştia au fost evinşi de către fostul proprietar ce şi-a redobândit imobilul.

Procedura de despăgubire a foştilor chiriaşi se realizează cu celeritate, aceştia fiind despăgubiţi cu valoarea de piaţă a imobilelor şi nu cum este cazul foştilor proprietari, cu puncte acordate la fondul Proprietatea.

Din acest punct de vedere, al obţinerii unei reparaţii efective pentru pierderea bunului, statutul foştilor chiriaşi este net favorabil, iar al reclamanţilor este evident, prejudiciabil şi total injust, având în vedere prevederile Legii nr. 165/2013, prin care sunt reglementate în mod foarte clar tipurile de despăgubiri ce pot fi acordate în cazul imobilelor ce nu pot fi restituite în natură.

Cu toate că instanţa aduce în discuţie cauza Dickmann şi Gion împotriva României, argumentele ce se regăsesc în motivarea CEDO sunt interpretate per a contrario, în defavoarea recurenţilor, deşi situaţia cu care se confruntă este similară cu cea din această speţă, ceea ce face aplicabil motivul de recurs prevăzut de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentele cuprinse în decizia CEDO privind cauza Dickmann şi Gion împotriva României nu fac decât să evidenţieze justeţea demersului lor.

Unul dintre criteriile aplicabile comparării titlurilor de proprietate concurente asupra aceloraşi imobile, astfel cum reţine Curtea la pct. 97 din decizia sa din cauza Dickmann şi Gion împotriva României, este acela că "bunurile nu mai pot fi restituite, fiind deţinute în prezent de persoane care le-au cumpărat de la stat cu bună-credinţă".

Iată deci, că instanţa europeană pleacă de la premisa dobândirii cu bună-credinţă a acestor bunuri de către foştii chiriaşi, iar această analiză ar fi trebuit să o realizeze şi instanţa de fond şi de apel.

Este adevărat că în speţă nu se află în prezenţa unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, dar pentru a putea aprecia titlul de proprietate al pârâţilor, instanţa trebuia să ia în considerare şi aspectul bunei sau relei lor credinţe, precum şi al vânzătorului, la momentul încheierii acestor contracte.

Astfel, în ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor, instanţa nu analizează buna sau reaua credinţă a acestora la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, considerând că acestea sunt valabile, atâta vreme cât nu au fost anulate.

Or, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă cu prisosinţă faptul că cel puţin vânzătorul de la acea vreme a fost notificat de către antecesorul recurenţilor cu privire la restituirea în natură a imobilului, iar potrivit dispoziţiile legale aplicabile la acel moment, formularea unei cereri în baza Legii nr. 112/1995 asupra unui imobil avea drept efect indisponibilizarea imobilului respectiv, cu consecinţa imposibilităţii de a vinde către chiriaşi a acelui imobil, până la momentul soluţionării irevocabile a cererii.

Astfel, prima cerere întemeiată pe Legea nr. 112/1995 a fost formulată în data de 15.07.1996 - pe un formular tipizat, care permitea numai solicitarea de despăgubiri; ulterior a fost formulată cererea nr. x/09.05.1997, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, urmată de o nouă cerere de restituire în natură, în data de 15.07.1998.

Au fost notificaţi şi chiriaşii din imobil, aducându-li-se la cunoştinţă cererea de retrocedare în natură formulată.

Oricum, aceştia aveau cunoştinţă de existenţa cererii de revendicare în natură a imobilului, deoarece erau vecini şi locuiau în acelaşi imobil cu antecesorul recurenţilor.

Consideră că în analizarea titlului de proprietate al pârâţilor - contractele de vânzare-cumpărare iniţiale, instanţa era ţinută de nişte criterii faţă de care să poată aprecia că un titlu este mai bine caracterizat decât altul, iar principiile generice ale stabilităţii/securităţii raporturilor juridice nu pot fi suficiente pentru a considera un titlu mai bine caracterizat decât altul.

In toată motivaţia sa, instanţa de apel încearcă să aducă argumente care să convingă că ar trebui protejat dreptul de proprietate al foştilor chiriaşi. De ce însă nu ar trebui protejat dreptul de proprietate al foştilor proprietari, cărora li s-a preluat abuziv imobilul şi care au o hotărâre judecătorească prin care li se restituie în natură acest imobil.

Nu se află în situaţia în care au stat în pasivitate şi nu au apelat la calea legilor reparatorii pentru dobândirea drepturilor dumnealor (ba dimpotrivă, au apelat la aceste legi încă de la apariţia acestor legi - prin depunerea de notificări în baza Legii nr. 112/1995), ci sunte în situaţia în care, datorită sistemului administrativ şi de justiţie, notificarea formulată de dumnealor şi apoi acţiunea de contestare a hotărârii de respingere a cererii de restituire în natură a fost soluţionată la mai bine de 10 ani de la data iniţierii acestei acţiuni, timp în care Statul român, ignorând toate demersurile, a vândut imobilele către foştii chiriaşi.

Mai mult, încă din anul 2009, au încercat punerea în executare a sentinţei de restituire în natură a imobilului şi întabularea dreptului lor de proprietate, însă acest lucru nu a fost posibil, primind respingere de la Cartea Funciară, pe de o parte pentru că sentinţa viza imobilul cu datele de CF iniţiale, iar acesta pe parcursul procesului fusese apartamentat şi fuseseră înfiinţate noi cărţi funciare, iar pe de altă parte întrucât la momentul în care s-a încercat întabularea dreptului lor de proprietate, pârâţii erau deja întabulaţi în CF (întabularea realizându-se anterior obţinerii unei hotărâri definitive de către antecesorul lor, astfel cum face dovadă cuprinsul cărţii funciare).

O altă critică adusă prin recurs vizează aprecierile instanţei privind momentul naşterii dreptului dumnealor de proprietate, instanţa considerând că titlul subsemnaţilor s-a născut numai de la momentul rămânerii irevocabile a sentinţei de restituire în natură a imobilului.

De esenţa hotărârilor pronunţate în cazul imobilelor restituite în natură, este faptul că, pentru a pronunţa o hotărâre de restituire în natură a unui imobil, instanţa analizează modalitatea de preluare a acestui imobil, de către Statul Roman, aceasta fiind evident una abuzivă şi dispune reconstituirea dreptului de proprietate al celui care revendică bunul.

Este de asemenea încetăţenit în jurisprudenţa în materie, faptul că se consideră că dreptul de proprietate nu a fost niciodată pierdut din patrimoniul revendicatorului, hotărârea judecătorească prin care i se admite cererea de revendicare având efect de la data pierderii dreptului de proprietate.

În ipoteza în care părţile unui litigiu privind compararea titlurilor de proprietate, opun titluri ce provin de la autori diferiţi, se compară între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri şi se acordă eficacitate titlului dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil.

Dobândirea de către o parte a dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar conferă preferinţă titlului ei, faţă de celălalt titlu, dobândit de la un neproprietar.

Or, dreptul de proprietate asupra imobilului provine de la un proprietar, considerându-se că nu a fost niciodată pierdut, câtă vreme s-a constatat cu ocazia derulării litigiului întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, că deposedarea antecesorului reclamanţilor de către stat a fost realizată în mod abuziv.

Din această perspectivă, raportat la momentul (data) dobândirii dreptului de proprietate de către antecesorul recurenţilor şi de către foştii chiriaşi cumpărători, este evident că intrarea imobilului în patrimoniul pârâţilor s-a realizat ulterior dobândirii dreptului de proprietate de către antecesorul reclamanţilor (care se consideră a nu fi fost pierdut niciodată).

Un alt aspect pe care îl contestă este şi respingerea acţiunii în ceea ce-i priveşte pe pârâţii Statul Roman şi Municipiul Braşov, pentru revendicarea apartamentelor care la acest moment figurează întabulate pe numele acestora.

Instanţa de apel face o aplicare greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, întrucât de esenţa acesteia este faptul ca proprietarul neposesor (in cazul nostru actualii reclamanţi) se îndreaptă împotriva posesorului neproprietar (in cazul acesta Municipiul Braşov şi Statul Roman), căruia i s-a desfiinţat dreptul de proprietate - în speţă prin sentinţa civilă nr. 9058/24.10.2007, irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. x/2007.

Este foarte important de reţinut faptul că reclamanţii nu au redobândit niciodată posesia imobilelor apartamente, nu există niciun act depus la dosarul cauzei din care să rezulte susţinerile Q. cu privire la scoaterea din evidenţa sa a acestor imobile şi predarea către recurenţi sau către antecesorul acestora, iar demersurile recurenţilor către aceste instituţii, pentru efectuarea formalităţilor pentru predarea şi întabularea imobilelor ce figurează pe numele acestora, au fost respinse.

În aceste condiţii, este evident că pentru apartamentele care figurează pe numele Statului Român prin Municipiul Braşov, acţiunea în revendicare este pe deplin admisibilă.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului.

5. Apărările formulate

În cauză, au formulat întâmpinare intimaţii-pârâţi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, Municipiul Braşov - prin primar, H. şi I., O., L., J., N., F. şi C., prin care au formulat în esenţă aceleaşi critici, solicitând respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

În cauză nu a fost realizată procedura de filtru, data iniţială a dosarului fiind ulterioară datei de 21 decembrie 2018, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Sub un prim aspect, cu caracter preliminar, Înalta Curte constată faptul că în litigiul pendinte sunt incidente atât prevederile Legii nr. 10/2001, cât şi Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, în argumentarea acestei aprecieri, Înalta Curte observă în primul rând, faptul că chiar prin intermediul dispozitivului deciziei evocate, pronunţate în interesul legii, s-a stabilit domeniul său obiectiv de aplicare:

"Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc: (…)".

Prezentul litigiu reprezintă astfel cum înşişi recurenţii reclamanţi arată în proces, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Obiectul material al dreptului de proprietate disputat în prezenta cauză, este reprezentat de un imobil preluat de către stat, în 1950, potrivit Decretului de naţionalizare nr. 92/1950. Anul introducerii acţiunii pendinte - 2019 - este mult ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, anul 2001.

Aşadar, fiind îndeplinite toate cerinţele deciziei în interesul legii, enunţate în mod expres şi limitativ pentru includerea unui litigiu în sfera sa de aplicare, răspunsul la problema de drept reprezentată de incidenţa în cauză, a acestei hotărâri judecătoreşti obligatorii a instanţei supreme, nu poate fi decât cel afirmativ.

Pe cale de consecinţă, statuările obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 vor fi incidente cauzei de faţă:

"Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc:

Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

Un prim efect (consemnat expres în cadrul dispozitivului citat) al acestei decizii în interesul legii, este acela că în privinţa prezentei acţiuni în revendicare îndreptate împotriva intimaţilor pârâţi persoane fizice - acţiune care intră în domeniul de aplicare al deciziei, astfel cum s-a dezbătut anterior - devin incidente inclusiv prevederile Legii nr. 10/2001.

De altfel, această aplicabilitate este prevăzută inclusiv de dispoziţiile art. 78 din Constituţia României. Dat fiind că pe parcursul anului 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv anterior anului 1989, dispoziţiile de drept material ale acestui act normativ sunt pe deplin incidente în speţă. Această constatare se impune în considerarea efectului de imediată aplicare al unor asemenea norme ale legii noi. Conform art. 18 lit. c) din această lege, proprietarul nu poate beneficia de restituirea în natură a imobilului în cazul înstrăinării acestuia cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aşadar, incidenţa Legii nr. 10/2001 în referire la revendicarea de drept comun intentată ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ special, nu poate fi infirmată.

În virtutea tuturor acestor argumente, prezenta instanţă de recurs apreciază că în mod corect, judicios, instanţa de apel a analizat prezenta cerere de revendicare prin prisma atât a regulilor stabilite de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, cât şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Aşadar, în contextul particular evidenţiat, Înalta Curte - în mod convergent curţii de apel - apreciază că prezenta cerere în revendicare nu poate fi analizată prin prisma regulilor clasice ale unei acţiuni în revendicare de drept comun, invocate practic de recurenţii reclamanţi, fără ca astfel, să fie încălcată puterea obligatorie a Deciziei în interesul legii menţionate, putere prevăzută în mod expres, de art. 329 alin. (3) C. proc. civ. 1865 în vigoare la data pronunţării respectivei decizii, corelativ art. 517 alin. (4) C. proc. civ. prezent.

Tot efect juridic al statuărilor expuse anterior, care circumscriu prezenta acţiune în revendicare atât domeniului deciziei în interesul legii menţionate, cât şi Legii nr. 10/2001, Înalta Curte apreciază că ansamblul criticilor dezvoltate de recurenţi (grupate în special în cadrul motivului de recurs vizând aprecierea asupra momentului naşterii dreptului de proprietate în patrimoniul autorului recurenţilor), relative comparării titlurilor părţilor în temeiul regulilor clasice ale revendicării de drept comun, cu omiterea deci, a procedeului juridic de soluţionare impus de decizia în interesul legii, nu poate fi primit.

2. Grefat pe incidenţa menţionată anterior, Curtea constată sub un prim aspect, faptul că prin hotărârea judecătorească recurată, s-a recunoscut în favoarea recurenţilor reclamanţi, existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia EDO, prin raportare la existenţa sentinţei civile nr. 9058/2007 a Judecătoriei Braşov, definitive prin respingerea recursului în anul 2008.

Aşadar, în speţă ne aflăm în prezenţa unui concurs între două bunuri consacrate de art. 1 din Primul Protocol la Convenţia EDO: pe de o parte, al recurenţilor reclamanţi, astfel cum s-a arătat, iar pe de altă parte, al intimaţilor pârâţi persoane fizice, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, neatacate judiciar şi nedesfiinţate până în prezent, dată fiind jurisprudenţa Curţii EDO, cel puţin din cadrul hotărârii pronunţate în cauza Raicu împotriva României, precum şi statuările obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, astfel cum se va expune detaliat mai jos.

Aşadar, pe cale de consecinţă, concursul juridic de bunuri exhibat anterior, va trebui soluţionat prin prisma regulilor impuse de Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi de Legea nr. 10/2001 enunţate, apreciate a fi aplicabile cauzei, potrivit considerentelor anterior expuse.

Or, potrivit acestei decizii în interesul legii obligatorii, "Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc:

Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

În aplicarea deciziei în interesul legii menţionate, Curtea constată faptul că la acest moment, nu mai sunt constatate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului. Astfel, deşi anterior edictării Legii nr. 165/2013, Legea nr. 10/2001 a fost caracterizată inclusiv prin prisma jurisprudenţei CEDO, ca fiind ineficientă, ineficace, situaţia era (şi este) cu totul alta la data promovării cererii prezente de chemare în judecată (2019).

Astfel, în legătură cu motivele adoptării Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, Curtea Constituţională a arătat în cadrul deciziei sale nr. 88/2013, că "30. În contextul legislativ enunţat anterior, prin Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (Hotărârea a rămas definitivă la data de 12 ianuarie 2011 şi a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 22 noiembrie 2010), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut lipsa de eficienţă a sistemului de restituire a proprietăţilor în România şi a decis să iniţieze procedura-pilot în cauzele repetitive de acest gen aflate pe rolul său. Astfel, de la data rămânerii definitive a hotărârii, statului român i s-a acordat un termen de 18 luni, ulterior prelungit, în care să adopte măsuri "capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie" (paragraful 241 al hotărârii-pilot). Ca urmare a pronunţării acestei hotărâri, prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului, în temeiul art. 114 din Constituţie, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România".

În decizia sa nr. 269/2014, instanţa de contencios constituţional a observat de asemenea, în cadrul paragrafului 42, faptul că "Legea nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care a fost reţinută în sarcina statului român obligaţia implementării unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, precum şi obligaţia adoptării unor reguli de procedură clare şi simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită. Prin aceeaşi hotărâre, în cadrul măsurilor cu caracter general sugerate cu titlu orientativ, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat act cu interes de propunerea avansată de Guvernul român în planul său de acţiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative, arătând că o astfel de măsură, cu condiţia să fie realistă şi dublată de un control jurisdicţional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienţei mecanismului de despăgubire. Curtea reţine, de asemenea, că prin hotărârea-pilot menţionată a fost lăsată însă statului român o largă marjă de apreciere în privinţa mijloacelor prin care să îndeplinească obligaţiile juridice impuse şi să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate avute în vedere".

În paragraful 34, s-a arătat că "în plus, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Preda şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile instituite prin Legea nr. 165/2013, şi anume regulile de procedură clare şi previzibile, însoţite de termene constrângătoare şi de un control judecătoresc efectiv, că legea menţionată oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire (paragraful 129). În aceeaşi cauză, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat (paragraful 128), de asemenea, că măsurile de amenajare a plăţii creanţelor datorate de stat în virtutea deciziilor judecătoreşti definitive, cum ar fi eşalonarea plăţii acestora, măsuri luate pentru apărarea echilibrului bugetar între cheltuielile şi încasările publice, urmăreau un scop de utilitate publică şi găseau un just echilibru între diferitele interese aflate în joc, prin respectarea mecanismului existent şi prin grija pe care autorităţile au demonstrat-o în executarea acestuia".

Aşadar, inclusiv din perspectiva actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, mecanismul de restituire prin echivalent operat de legea internă specială nr. 10/2001 evident cu modificările operate prin Legea nr. 165/2013, este apreciat ca fiind unul eficace, spre deosebire de cel implementat de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 constatat în mod sistematic, de către instanţa de contencios european, ca fiind ineficient.

Din această perspectivă expusă, Curtea constată că recurenţii reclamanţi (respectiv autorii dumnealor) sunt notificatori în temeiul Legii nr. 10/2001, în privinţa imobilului litigios prezent, astfel cum instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, lege care astfel cum s-a expus, nu a fost considerată ineficace sau neconstituţională (în referire la principiul siguranţei/securităţii raporturilor juridice apreciat de recurenţi a fi fost ignorat prin intrarea sa în vigoare).

Pe cale de consecinţă a celor anterior expuse, neexistând o inadvertenţă între legea specială şi CEDO, iar recurenţii (prin autori) fiind notificatori în temeiul legii speciale pentru imobilele prezente, cererea acestora de revendicare nu poate fi apreciată - din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 - ca fiind fondată.

Chiar dacă am ignora acest argument important expus, Înalta Curte constată că acest caracter nefondat al cererii de chemare în judecată prezente subzistă. Această concluzie se raportează în această ipoteză nouă de evaluare, la partea finală a alineatului următor al deciziei în interesul legii obligatorii pentru instanţe menţionate, respectiv:

"În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice", în temeiul căreia efectul în privinţa recurenţilor, ar fi acelaşi.

Astfel, Înalta Curte constată că în justificarea opţiunii expuse prin decizia în interesul legii, instanţa supremă a arătat că:

"Dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.

În acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat: "Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în Cauza Raicu contra României).

De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată.

Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.

În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.

Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.

În acest punct, Curtea aminteşte că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului.

Aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane".

În aceeaşi direcţie, tot instanţa supremă a arătat în cadrul aceleiaşi decizii în interesul legii, în referire la Hotărârea Raicu împotriva României, faptul că CEDO "a subliniat şi că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate. Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistenţa a două judecăţi definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25). În aceeaşi hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate "legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).

Toate aceste considerente din cadrul deciziei în interesul legii, grefate pe jurisprudenţa CEDO acolo ilustrată, denotă în mod cert, conturarea şi în privinţa intimaţilor persoane fizice, a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, aceste părţi procesuale (respectiv autorii, în cazul intimatului pârât G. sau a cumpărătorilor direcţi decedaţi întretimp) fiind cumpărătorii cu titlu oneros, în temeiul unei legi - Legea nr. 112/1995, ai acestor bunuri, titluri juridice nedesfiinţate până în prezent şi consolidate juridic prin expirarea termenului de contestare judiciară a lor, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Aşadar, în realizarea regulilor specifice impuse pentru soluţionarea unei acţiuni în revendicare de drept comun care se include în domeniul de aplicare al deciziei în interesul legii nr. 33/2008, Curtea constată că acordarea preferabilităţii titlului recurenţilor reclamanţi în concursul cu cele ale intimaţilor pârâţi persoane fizice, titluri reprezentate de contracte de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, neatacate cu vreo acţiune în constatarea nulităţii şi nedesfiinţate până în prezent, consolidate prin efectul expirării termenului de 1 an de contestare a lor, reglementat de actualul art. 45 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, ar determina în mod evident, atât afectarea acestui drept de proprietate al intimaţilor pârâţi persoane fizice, consolidat în timp, prin expirarea termenului de contestare, "indiferent de cauza de nulitate" (potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), cât şi periclitarea securităţii raporturilor juridice.

Din această perspectivă, criticile aduse pe fond, de recurenţi, titlurilor exhibate de intimaţii persoane fizice, incluzând aici: criticile relative invocatei inexistenţe a bunei - credinţe la încheierea contractelor pe Legea nr. 112/1995, ca urmare inclusiv a notificării formulate de autorul apelanţilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior vânzărilor operate către intimaţii pârâţi persoane fizice şi autorii unora dintre aceştia; criticile relative faptului că imobilul nu ar fi intrat niciodată în patrimoniul statului, că el nu a fost preluat cu titlu valabil, el neputând aşadar fi mai departe, vândut către intimaţii persoane fizice, nu sunt eficace juridic în contextul expirării termenului legal de contestare a acestor contracte civile, fapt echivalent cu consolidarea lor juridică, astfel cum s-a expus.

Aserţiunea recurenţilor în sensul că potrivit hotărârii CEDO pronunţate în cauza Dickmann şi Gion împotriva României, ar trebui evaluat şi aspectul bunei - credinţe la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare întemeiate pe Legea nr. 112/1995, îşi găseşte corespondent în decizia civilă recurată ce menţionează sub acest element, că "Deşi situaţia speţei de faţă cu cea adusă în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este identică, se reţine că pârâţii sunt de asemenea beneficiarii unui bun, la fel ca şi reclamanţii. Nerestituirea apartamentelor către reclamanţi, întrucât acestea au fost vândute în baza unui act normativ unor cumpărători de bună credinţă, la fel ca şi pierderea acestuia de către pârâţii cumpărători, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al ambelor părţi, ce se poate justifica doar dacă intervine din motiv de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi răspunde criteriului de proporţionalitate. (...) De asemenea, instanţa are în vedere considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului din speţa menţionată anterior, ce a statuat că prin restituirea imobilelor nu trebuie să se creeze noi prejudicii în sarcina unor cumpărători de bună-credinţă, care ar ajunge astfel să suporte personal o sancţiune pentru acţiunea statului de confiscare a bunului".

Aceste statuări ale instanţei de apel din prezenta cauză circumscriu buna - credinţă a cumpărătorilor pe Legea nr. 112/1995 din cauză, însă nu din perspectiva analizei pe fond a poziţiei psihice a părţilor contractante faţă de actul juridic (analiză pe care instanţa de apel a respins-o în cadrul considerentelor sale), ci din perspectiva - enunţată anterior şi de Înalta Curte - a consolidării juridice a acestor contracte civile, ca urmare a necontestării lor judiciare în termenul maximal de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost el ulterior prelungit (cu încă 6 luni). Întrucât alineatul ultim al art. 45 din lege menţionează tranşant "indiferent de cauza de nulitate", rezultă faptul că expirarea termenului de solicitare a anulării contractelor, determină consolidarea lor juridică din perspectiva tuturor cauzelor posibile de nulitate care ar fi putut fi invocate în privinţa lor, cauze în rândul cărora se situează şi reaua - credinţă susţinută de recurenţii reclamanţi.

Deci, o dată expirat termenul legal de contestare, contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 se consideră a fi încheiate cu bună-credinţă, acesta fiind înţelesul menţiunii tribunalului:

"Contractele sunt valabile cât timp nu au fost anulate, buna-credinţă fiind prezumată", bună - credinţă păstrată de instanţa de apel în cadrul raţionamentului său juridic, astfel cum rezultă din considerentele sale citate anterior de Înalta Curte.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că nici din această perspectivă cercetată, cererea reclamanţilor recurenţi de chemare în judecată vizând restituirea în natură a bunului litigios de la intimaţii pârâţi persoane fizice, nu poate fi admisă, ceea ce atrage caracterul nefondat al acţiunii promovate.

Din perspectiva aceloraşi argumente expuse, Înalta Curte apreciază că nu poate reţine ca fondată din unghiul de vedere al motivului de recurs invocat prevăzut de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nici critica recurenţilor relativă faptului că hotărârea CEDO din cauza Dickmann şi Gion împotriva României ar fi fost interpretată per a contrario, în defavoarea recurenţilor, de către instanţa de apel, deşi situaţia acestor părţi procesuale ar fi fost similară cu cea din respectiva speţă. Suplimentar celor deja enunţate, Înalta Curte reaminteşte recurenţilor faptul că în cadrul respectivei cauze europene, petenţii nu formulaseră notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 (a se vedea paragraful 100 al hotărârii europene), în contrapartidă cu recurenţii prezenţi ai căror autori au formulat notificări în temeiul acestei legi speciale.

Continuând, Înalta Curte constată că preferabilitatea titlului intimaţilor pârâţi persoane fizice rezultă aşadar - contrar criticilor în acest sens din recurs - din conjugarea factorilor juridici multipli anterior expuşi: consolidarea titlurilor intimaţilor pârâţi persoane fizice prin neatacarea lor în termenul legal imperativ prevăzut în acest sens; afectarea dreptului de proprietate al acestor intimaţi decurgând din aceste titluri de proprietate consolidate juridic, prin admiterea cererii de revendicare prezente şi afectarea siguranţei raporturilor juridice în privinţa unor imobile transmise potrivit unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1997-1999, valide, nedesfiinţate şi consolidate juridic, pentru imobile aflate în posesia intimaţilor pârâţi persoane fizice de decenii, până în prezent.

Critica în sensul că intimaţii pârâţi persoane fizice ar avea posibilitatea de a obţine preţul de piaţă în temeiul Legii nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 1/2009, prin formularea unei simple cereri întemeiate pe Legea nr. 10/2001, fapt care ar configura în privinţa acestora un statut favorabil comparativ cu al reclamanţilor ce ar fi prejudiciaţi şi nedreptăţiţi, nu este fondată, atât timp cât în silogismul presupus de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, această posibilitate a intimaţilor este situată din punct de vedere juridico-temporal, ulterior constatării caracterului nepreferabil al titlului/titlurilor pe care pârâţii persoane fizice îl exhibă. Or, astfel cum s-a motivat anterior, concursul juridic de titluri soluţionat prin intermediul regulilor stabilite de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, este rezolvat prin acordarea preferabilităţii titlului exhibat de intimaţii persoane fizice.

În plus, astfel cum a enunţat anterior, Înalta Curte constată că măsurile reparatorii prin echivalent, stabilite de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013 nu au fost considerate de instanţele naţionale sau europeană ca fiind unele ineficace, de natură astfel să determine o prejudiciere a reclamanţilor recurenţi în concursul dumnealor cu intimaţii persoane fizice, dacă aceştia ar continua procedura Legii nr. 10/2001 pe care au promovat-o.

Critica recurenţilor referitoare la neincidenţa în speţă a statuărilor ilustrate din cuprinsul hotărârii Curţii EDO din cauza Raicu contra României, hotărâre care per ansamblu nu ar fi aplicabilă cauzei pendinte, este nefondată, întrucât astfel cum s-a expus prin citat în paragrafele anterioare, Decizia în interesul legii nr. 33/2008 care circumscrie algoritmul juridic presupus de cererea de chemare în judecată prezentă, se întemeiază inclusiv pe statuările hotărârii instanţei de contencios european menţionate, neputându-se invoca aşadar, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ilustrarea de către curtea de apel a unor motive străine de natura pricinii.

Este adevărat că autorii recurenţilor au efectuat demersuri în vederea obţinerii imobilului litigios, însă aceştia (sau succesorii lor reclamanţii recurenţi) nu au atacat cu acţiune în anulare/constatarea nulităţii aceste acte juridice bilaterale în termenul reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001, fapt care a determinat consolidarea lor juridică, cu reverberaţii în concursul juridic presupus de prezenta acţiune în revendicare, potrivit celor anterior enunţate.

În egală măsură, Înalta Curte constată că la momentul sesizării instanţei de judecată din prezentul litigiu, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia "(2) Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi", era deja abrogat, astfel încât în mod corect instanţa de apel nu a reţinut subzistenţa vechiului drept de proprietate, astfel cum greşit au invocat recurenţii inclusiv în recurs.

Din această perspectivă, într-adevăr, devin incidente statuările instanţei de contencios european din cadrul cauzei Kopecky împotriva Slovaciei, invocate de curtea de apel. Astfel, potrivit Hotărârii din 12 octombrie 2010 pronunţate de CEDO în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României:

"136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX)".

3. Înalta Curte constată însă, că sunt întemeiate criticile relative soluţiei date de curtea de apel în privinţa intimaţilor pârâţi Statul Român şi Municipiul Bucureşti.

Astfel, se observă că instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii împotriva acestor doi pârâţi, cu motivarea că pârâtul Statul Român nu ar fi în posesia imobilului, deoarece S.C. Q. S.R.L. a arătat că nu mai deţine în administrare niciunul dintre apartamentele imobilului.

Or, Înalta Curte constată faptul că dreptul de administrare reprezintă doar una dintre modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică, potrivit art. 861 C. civ., astfel încât încetarea administrării unui astfel de bun proprietate publică nu poate fi echivalată cu pierderea dreptului, a "posesiei" acestuia în terminologia instanţei de apel, astfel cum în mod eronat din punct de vedere legal a apreciat curtea de apel, devenind aşadar incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În al doilea rând, Înalta Curte constată sub acelaşi aspect, faptul că nici un considerent al deciziei de apel nu este afectat concluziei finale expuse de către instanţa de apel privind invocata pierdere a "posesiei" bunului de către pârâtul Municipiul Braşov, argumentul vizând încetarea administrării fiind orientat, astfel cum rezultă din însuşi paragraful analizat, către pârâtul Statul Român.

Or, menţiunea ilustrată în privinţa pârâtului Municipiul Braşov, reprezintă din punct de vedere logic, doar o concluzie. În cuprinsul considerentelor, nu se regăsesc argumentele instanţei de ordin juridic care să fundamenteze acest rezultat expus, privitor la Municipiul Braşov.

Însă, în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia procesuală de a justifica, fie şi sintetic, concis, această apreciere importantă pentru soluţia dată în speţă şi nu doar de a expune rezultatul fără a oferi argumentele care îl premerg, raţionamentul juridic al instanţei, spre a putea fi verificat de instanţa de control judiciar legalitatea hotărârii, devenind incident aşadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Aceste vicii ilustrate ale deciziei recurate echivalează inclusiv cu o necercetare parţială a fondului cauzei, fond a cărui stabilire se impunea a fi realizată cu certitudine, în condiţiile în care sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut:

"cel mai probabil s-a predat posesia asupra apartamentului nr. x autorului reclamanţilor", iar intimatul Statul Român a precizat în cadrul întâmpinării din apel, faptul că apartamentul nr. x, ar fi fost înstrăinat unui terţ care nu a efectuat formalităţile de întabulare şi că apartamentele nu mai puteau figura pe lista locuinţelor şi spaţiilor care treceau în anul 2005 în proprietatea Municipiului Braşov, conform HCL 241/2005, instanţa de apel necercetând aceste elemente care i-au fost supuse cercetării sale judecătoreşti.

Or, în condiţiile în care potrivit extrasului informativ de carte funciară, pârâtul Statul Român figurează în continuare ca proprietar al apartamentului nr. x din imobil, era de datoria instanţelor devolutive ale fondului să stabilească în mod cert şi nu doar "probabil", care parte din imobilul litigios este reprezentată de apartamentul nr. x menţionat în extrasul informativ de carte funciară; dacă acesta reprezenta în realitate unul sau mai multe apartamente; dacă a fost sau nu înstrăinată această parte de imobil identificată, în caz afirmativ cui a fost înstrăinată: autorului recurenţilor, unui terţ determinat sau intimatului Municipiul Bucureşti (din această perspectivă urmând a se verifica inclusiv susţinerea intimatului Statul Român din cadrul întâmpinării din recurs, privind statuările deciziei civile nr. 1195/R/2015 pronunţate de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2015, reprezentând dosarul de recurs al cauzei nr. 2696/62/2013); situaţia juridică şi faptică actuală a respectivei părţi de imobil.

Întrucât instanţa de apel a omis a cerceta parţial fondul cauzei, în sensul expus anterior, Înalta Curte observă că nu poate exercita sub acest aspect, controlul său de legalitate prevăzut de art. 488 C. proc. civ., întrucât lipseşte premisa acestui control, respectiv stabilirea, configurarea de către instanţele devolutive ale fondului a situaţiei de fapt a cauzei în privinţa celor doi pârâţi persoane juridice.

În consecinţă, în temeiul acestor argumente expuse, se impune potrivit art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dar şi art. 488 pct. 8 C. proc. civ. anterior dezbătute, admiterea recursului şi casarea deciziei recurate exclusiv în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin AJFP Braşov şi Municipiul Braşov prin Primar, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în aceste limite enunţate şi în vederea procedării de către instanţa de trimitere potrivit îndrumărilor ilustrate în paragrafele precedente.

În fine, în privinţa excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii şi a celei relative lipsei de calitate procesuală pasivă, invocate de către intimatul Statul Român prin întâmpinarea din recurs, Înalta Curte constată că această parte procesuală nu a apelat încheierea interlocutorie din data de 06.12.2019 prin care tribunalul a respins aceste excepţii procesuale, singurul care a atacat această încheiere fiind intimatul pârât G. prin apelul incident formulat, apel incident care însă, a fost anulat ca netimbrat, soluţia de anulare nefiind recurată.

Aşadar, întrucât astfel, soluţia de respingere a celor două excepţii a intrat în autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte nu o mai poate reevalua, fără a încălca prevederile art. 430 C. proc. civ.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 902/A din 6 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Va casa în parte decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, exclusiv în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin AJFP Braşov şi Municipiul Braşov prin Primar.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 902/Ap din 6 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează în parte decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, exclusiv în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin AJFP Braşov şi Municipiul Braşov prin Primar.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.