Direct delictual liability of tortfeasor in RCA insurance bankruptcy despite guarantee fund exclusivity

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

A. Primul ciclu procesual

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 03 august 2018, pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamantele A. şi B. (minoră, reprezentată legal prin A. şi C., în calitate de părinţi) au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce sa va pronunţa, acesta să fie obligat la plata sumei de 30.000 euro, 206 RON şi 4.800 RON, reprezentând daune materiale şi morale, către reclamanta A., şi la plata sumei de 30.000, reprezentând daune morale, către reclamanta B.; să se constate că autoturismul condus de pârât, cu număr de înmatriculare x, avea încheiată poliţa de asigurare la S.C. E. S.A., societate în faliment.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor

Prin sentinţa civilă nr. 78/C din data de 22 aprilie 2019, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi F., în contradictoriu cu pârâtul D., având ca obiect pretenţii.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 854 din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. şi B., reprezentată legal prin A. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 78/C din data de 22 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul Bihor.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 2537 din data de 25 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantele A. şi B., reprezentată prin părinţii A. şi C., împotriva deciziei nr. 854 din data de 13 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă; a casat decizia atacată; a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

B. Al doilea ciclu procesual

I.1.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 394 A din 25 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante A. şi B., reprezentată legal prin părinţii A. şi C., în contradictoriu cu intimatul-pârât D., împotriva sentinţei civile nr. 78/C din data de 22 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul Bihor, secţia I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 394 A din data de 25 martie 2021, pronunţată Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, au declarat recurs de reclamantele A. şi B., reprezentată prin părinţii A. şi C..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 12 mai 2021, sub nr. x/2018*, fiind repartizată computerizat în mod aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurentele-reclamante au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea, invocând următoarele argumente:

În susţinerea incidenţei motivelor de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., au arătat că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că instanţa de apel, în rejudecare, urmează a analiza dacă există sau nu interdicţii în dreptul material pozitiv care să împiedice recurentele să-şi valorifice pretenţiile în temeiul răspunderii civile a pârâtului, autor al faptei ilicite, că susţinerile pe care le-au formulat privind antrenarea în mod distinct a răspunderii civile delictuale a autorului faptei licite trebuie analizate şi prin raportare la interpretările date prin deciziile RIL nr. 26/2017 şi nr. 1/2016, cu particularitatea că, în prezenta speţă, asigurătorul RCA nu mai răspunde contractual, ca efect al falimentului.

Instanţa de rejudecare a refuzat să judece fondul cauzei, rezumându-se la a arăta nemotivat că susţinerile formulate sunt lipsite de orice logică juridică şi că răspunderea pârâtului, autor al faptei ilicite, este în mod clar exclusă ca efect al răspunderii contractuale a asigurătorului RCA şi al faptului că nu au urmat procedura necontencioasă specială, pentru a îşi valorifica pretenţiile pe cale directă de la Fondul de Garantare, în temeiul Legii nr. 213/2015.

Nu se regăseşte o motivare concretă cu privire la existenţa în dreptul pozitiv a unei interdicţii cu privire la promovarea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a asiguratului în ipoteza în care asigurătorul RCA este intrat în faliment, iar imposibilitatea acestuia din urmă de a răspunde/plăti este constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Or, curtea de apel a omis să motiveze de ce raportat la particularităţile prezentei cauze, pentru antrenarea răspunderii delictuale a autorului faptei ilicite, nu ar fi aplicabile considerentele deciziei RIL nr. 1/2016.

Motivele invocate de către instanţa de rejudecare în sprijinul soluţiei juridice adoptate sunt străine de limitele stabilite prin hotărârea de casare şi, chiar dacă examinează pe larg efectele deciziei RIL nr. 1/2016, această examinare se rezumă strict la răspunderea legală a Fondului de Garantare şi la procedura necontencioasă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, care nu are nicio legătură cu răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a autorului faptei ilicite.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de rejudecare a realizat o confuzie în interpretarea normelor de drept material, arătând că existenţa dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurarea obligatorie auto, exclud în totalitate răspunderea autorului faptei ilicite, însă natura din care izvorăsc aceste obligaţii este una distinctă. Obligaţia de despăgubire a Fondului de Garantare a Asiguraţilor este una legală, a asigurătorului RCA contractuală şi legală, iar cea a autorului faptei ilicite este grefată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Raportat la decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intrarea în insolvenţă a asigurătorului a creat împrejurarea excepţională, în care paguba a rămas neacoperită, iar dreptul de a recupera această pagubă le aparţine, având posibilitatea de a se îndrepta împotriva persoanei asigurate, autor al faptei ilicite.

Prin deciziile nr. 1 din 28 martie 2005 şi nr. 29 din 16 noiembrie 2009 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite s-a statuat că:

"în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 1357 Noul C. civ. (art. 998 din vechiul C. civ.) a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995."

Totodată, s-a arătat şi faptul că prin despăgubirea prejudiciului suferit de terţ, victimă a accidentului de circulaţie, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia proprie asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv şi definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului său.

Prin decizia civilă nr. 2372 din data de 25 septembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit:

"Contractul de asigurare consfinţeşte dreptul persoanei păgubite de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii riscului asigurat, direct de la asigurător, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a art. 1 pct. 1 şi a art. 54 alin. (1) ale Legii nr. 136/1995, urmând ca, numai pentru o eventuală diferenţă între despăgubirea plătită de asigurător şi prejudiciul efectiv suferit, să poată fi chemat în judecată şi autorul prejudiciului, în calitate de pârât."

Prin plata de despăgubiri, societatea de asigurare îşi îndeplineşte o obligaţie proprie faţă persoana păgubită, pe care şi-a asumat-o la încheierea contractului de asigurare, corelativă dreptului de a încasa prima de asigurare de la asigurat, aspect ce a fost dezlegat, prin decizia RIL nr. 1/2005, pronunţată de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a precizat că natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. (1) din C. civ., precum şi de răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, la care se referă alin. (3) al aceluiaşi articol.

Pentru ipoteza acţiunii în pretenţii derivând din răspunderea delictuală, calitatea procesuală activă o deţine persoana păgubită (recurentele-reclamante) prin fapta altei persoane (pârâtul D.), aceasta din urmă deţinând calitate procesuală pasivă în proces.

Potrivit normelor de drept material incidente în materie, persoana prejudiciată prin producerea unui accident de circulaţie se poate îndrepta împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, chiar şi fără a chema în judecată şi pe asigurătorul acesteia, câtă vreme legiuitorul nu a exclus în mod expres răspunderea persoanei vinovate de producerea accidentului.

Normele privind asigurările civile auto au fost adoptate în sprijinul şi în interesul potenţialelor persoane vătămate de un eveniment rutier, care trebuie să fie dezdăunate pentru eventualele prejudicii şi care nu pot fi ţinute să suporte insolvabilitatea asigurătorului, cu care până la acel moment nu aveau un raport raport juridic, spre deosebire de autorul faptei ilicite care avea un contract de asigurare.

Activitatea de a circula pe drumurile publice presupune asumarea unor riscuri precum cel al producerii unui eveniment rutier, legea impunând încheierea unor poliţie RCA pentru protecţia potenţialelor victime.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, la data de 19 noiembrie 2021, iar prin încheierea de şedinţă din 01 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B., reprezentată legal prin părinţii A. şi C., împotriva deciziei civile nr. 854 A din 13 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 29 martie 2022, cu citarea părţilor.

II.4. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, precum şi a actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed.

Prin primele două motive de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., raportându-se la limitele judecăţii apelului trasate prin decizia de casare, recurentele-reclamante au invocat nelegalitatea deciziei atacate, prin argumente comune, relativ la încălcarea art. 22 C. proc. civ., care reglementează principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, a art. 501 C. proc. civ., care priveşte judecata în fond după casare, la nemotivarea hotărârii, susţinând că instanţa de apel a refuzat să judece fondul cauzei, cât timp nu există o motivare concretă sub aspectul existenţei în dreptul pozitiv a unei interdicţii cu privire la promovarea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală în ipoteza în care asigurătorul RCA este intrat în faliment, imposibilitatea acestuia din urmă de a răspunde/plăti fiind constatată printr-o hotărâre definitivă, iar în raport de particularităţile prezentei cauze de ce nu ar fi aplicabile considerentele deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, au arătat că motivele invocate de către instanţa de apel în sprijinul soluţiei adoptate sunt străine de limitele stabilite prin hotărârea de casare, iar în examinarea pe larg a efectelor deciziei anterior menţionate s-a rezumat strict la răspunderea legală a Fondului de Garantare la procedura necontencioasă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, care nu are legătură cu răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a autorului faptei ilicite.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol:

"Instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată."

Prin cererea de chemare în judecată, care face obiectul prezentei cauze, reclamantele A. şi B. (minoră, reprezentată legal prin A. şi C., în calitate de părinţi), au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând să fie obligat la plata sumei de 30.000 euro, 206 RON şi 4.800 RON reprezentând daune materiale şi morale către reclamanta A. şi la plata sumei de 30.000 euro reprezentând daune morale către reclamanta B..

Despăgubirile solicitate vizează prejudicii noi suportate de reclamanta A. urmare a accidentului de circulaţie din data de 20 august 2014, produs din culpa pârâtului, determinate de noile intervenţii chirurgicale la care a fost supusă, de infecţiile cu bacterii supraadăugate bolilor existente după perioada spitalizării, de internările ulterioare, născute după constituirea ca parte civilă în procesul penal, precum şi daunele morale pretinse de reclamanta B. ce se referă la suferinţa provocată pentru ceea ce i s-a cauzat mamei sale în circumstanţele factuale descrise în cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 2537 din 25 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantele A. şi B., reprezentată legal prin A. şi C., împotriva deciziei nr. 854 A din 13 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă; a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

O primă chestiune supusă analizei instanţei de apel, cu ocazia rejudecării cauzei, a constat în verificarea dacă, în măsura în care asiguratorul este o societate în faliment, cu privire la care s-a dispus definitiv suspendarea procedurilor judiciare declanşate împotriva sa, recurentele ar avea vreun remediu legal pentru a-şi vedea reparate prejudiciile pretinse, dacă riscul insolvabilităţii societăţii de reasigurare l-ar suporta acestea exclusiv, de-a se cerceta dacă reclamantele ar avea posibilitatea de-a solicita acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 213/2015, dacă sunt în ipotezele reglementate aplicabile şi dacă susţinerile, conform cărora nu există nicio interdicţie în dreptul pozitiv pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului, sunt unele care pot fi validate în raport cu interpretările date şi prin deciziile nr. 26/2017 şi nr. 1/2016, pronunţate în recurs în interesul legii.

O altă chestiune, ce s-a impus a fi avută în vedere, a fost cea referitoare la faptul că, în speţă, nu se pune în discuţie ipoteza depăşirii limitelor în care asigurătorul este ţinut în procesul penal, ci cea a răspunderii proprii a intimatului în raport de cererea cu care a fost învestită instanţa şi care nu a primit o dezlegare jurisdicţională.

Aşadar, în limitele trasate prin decizia de casare, instanţa de apel a fost chemată a verifica dacă există un remediu legal pentru repararea daunelor suferite de către apelantele-reclamante, raportat la situaţia din speţă (asigurator în faliment), ţinând cont de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi de cele statuate prin cele două decizii pronunţate în recurs în interesul legii.

Astfel, în interpretarea dispoziţiilor art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (3), (4) şi (5), art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/21.05.2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, raportându-se la actele dosarului, instanţa de apel a constatat că recurentele nu au urmat procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei 16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraţilor, în termenul legal, solicitarea acestora adresată fondului fiind respinsă, ca tardivă, prin decizia nr. 18958/08.04.2019.

Totodată, reţinând că litigiul de faţă a fost generat de producerea unui eveniment rutier, a avut în vedere art. 54 alin. (1) din Legea 136/1995, privind asigurările şi reasigurările în Romania, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Relativ la decizia nr. 1/15.02.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-o expunere exhaustivă a considerentelor hotărârii, instanţa de apel a apreciat că s-ar putea iniţia un litigiu de către victimele unui accident de circulaţie împotriva celui vinovat în acest sens, care avea încheiată o poliţă valabilă de asigurare, doar pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, însă, doar pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător, situaţie care nu este regăsită în speţă.

Aceeaşi concluzie a rezultat şi prin raportare la considerentele expuse in extenso sub aspectul incidenţei deciziei nr. 26/20.11.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., prin care s-a stabilit că, în procesul penal, Fondul de garantare a asiguraţilor, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Legiuitorul, potrivit celor evidenţiate în raţionamentul instanţei de apel, a stabilit clar, fără echivoc, drepturile victimelor accidentelor de circulaţie, cadrul procesual în care se poate stabili întinderea prejudiciului cauzat şi repararea acestuia, obligaţiile asiguratorului şi ale persoanei vinovate de producerea acestuia, prin dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun, care devine aplicabil doar în ipoteza în care despăgubirile solicitate, cuvenite victimelor depăşesc suma asigurată.

Deşi apelanţii aveau posibilitatea de a urma procedura specială instituită în favoarea acestora de legiuitor pentru recuperarea despăgubirilor solicitate, în situaţia în care asigurătorul se află în faliment, au efectuat demersuri în acest sens tardiv, însă, în prezentul litigiu atragerea răspunderii persoanei vinovate de producerea acestora, care avea încheiată o poliţă de asigurare valabilă, era posibilă doar dacă ar fi fost depăşit riscul asigurat, situaţie neregăsită în speţă.

Drept urmare, instanţa de apel a concluzionat că solicitarea atragerii răspunderii proprii a intimatului nu a putut primi o dezlegare favorabilă, câtă vreme condiţiile instituite de dispoziţiile legale speciale în materie, derogatorii de la cele de drept comun, nu erau îndeplinite, despăgubirile nedepăşind limita celor acoperite de poliţa de asigurare.

O atare expunere a considerentelor hotărârii recurate nu relevă o încălcare a art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi, de aici, a art. 22 C. proc. civ. sub forma refuzului instanţei de a judeca cauza sau a neexercitării rolului activ al judecătorului în soluţionarea acesteia, practic nemulţumirea recurentelor-reclamante fiind una generică prin prisma incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cât timp se raportează la motivarea adusă de curtea de apel în sensul în care nu s-a referit şi la existenţa în dreptul pozitiv a unei interdicţii cu privire la promovarea unei acţiuni întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a asiguratului în situaţia falimentului asigurătorului RCA.

Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, Înalta Curte constată că decizia atacată respectă rigorile impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel examinând problemele care i-au fost deduse spre analiză, respectiv stabilirea în considerentele hotărârii atacate dacă răspunderea directă a asiguratului poate fi atrasă printr-un atare demers judiciar ţinând cont de dispoziţiile Legii nr. 213/2015, precum şi de cele statuate prin deciziile nr. 26/2017 şi nr. 1/2016 ale Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în recurs în interesul legii, a expus raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, evidenţiind atât dispoziţiile aplicabile, cât şi interpretarea acestora, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, determinată de probele administrate, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

În realitate, argumentele invocate de recurentele-reclamante, vizând analiza efectuată de curtea de apel asupra acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a asiguratului, prin care s-a susţinut nemotivarea, respectiv existenţa unor motive străine de limitele decizie de casare, deduc controlului judiciar al instanţei de recurs nelegalitatea soluţiei instanţei de apel prin prisma deciziei nr. 1/2016, analiză pe care Înalta Curte o va dezvolta cu ocazia examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cele ce urmează.

Astfel, în cadrul acestui motiv de recurs, recurentele-reclamante au criticat decizia recurată, sub aspectul aplicării greşite a normelor de drept material privind răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, reliefând cu nuanţările de rigoare aplicabilitatea în speţă a deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în virtutea căreia dreptul de a recupera paguba poate fi exercitat împotriva persoanei asigurate, autor al faptei ilicite, în condiţiile în care persoanele vătămate nu pot fi ţinute să suporte insolvabilitatea asigurătorului cu care nu au avut până la acel moment un raport juridic, spre deosebire de autorul faptei ilicite care avea un contract de asigurare, critici pe care instanţa de recurs le găseşte ca fiind fondate.

Potrivit cadrului procesual configurat prin elementele cererii introductive, Înalta Curte reţine că raportul juridic obligaţional, astfel cum a fost afirmat şi dedus judecăţii, prin valorificarea principiului disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., ce conferă posibilitatea reclamantelor în alegerea unei căi procedurale şi definirea acesteia, faţă de efectele prefigurate a fi obţinute în favoarea lor, a fost fundamentat, pe de o parte, pe art. 1349 C. civ., care defineşte răspunderea delictuală şi impune pentru orice persoană la alin. (1) "îndatorirea respectării regulilor de conduită pe cale legea ori obiectul locului le impune şi să nu se aducă atingere, prin acţiuni ori inacţiuni, drepturile sau intereselor legitime ale altor persoane, iar la alin. (2) "cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar, pe de altă parte, pe calitatea de autor al intimatului-pârât, necontestat, al evenimentului rutier (ce constituie deopotrivă, riscul asigurat şi fapta ilicită prejudiciabilă), la data producerii acestuia având încheiată poliţa de asigurare pentru autoturismul cu numărul de înmatriculare x, cu S.C. E. S.A., ce se află în procedura falimentului, declanşată prin decizia ASF nr. 2034 din 27 august 2015, în dosarul nr. x/2015.

Aşadar, în opţiunea reclamantelor, legitimarea procesuală a acestui pârât a fost justificată din perspectiva temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care acestea au înţeles să solicite antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, declanşată ca urmare a cauzării prejudiciului prin fapta ilicită, în afara existenţei oricărei legături juridice preexistente între autor şi persoanele prejudiciate.

Înalta Curte reţine că în cazul asigurării de răspundere civilă, cu prilejul producerii prejudiciului, fiind pe tărâm delictual, persoana păgubită are la alegere un drept de opţiune în ceea ce priveşte dreptul la despăgubiri născut din fapta ilicită a asiguratului cât timp legiuitorul nu a prevăzut o cale exclusivă pusă la îndemâna persoanei păgubite în urma unui accident rutier de a se adresa printr-un demers doar asigurătorului persoanei responsabile de producerea accidentului, dreptul de opţiune al persoanei păgubite fiind între asigurătorul persoanei responsabile de producerea accidentului în temeiul unei legi speciale şi persoana răspunzătoare de producerea accidentului în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzută de dreptul comun.

Este de menţionat că în ipoteza unei hotărâri penale de condamnare a autorului accidentului rutier, ce a avut ca urmare vătămarea victimei, ipoteza speţei deduse judecăţii, este necesar a se realiza o corelaţie între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală, din perspectiva atât a dispoziţiilor civile, dar şi a celor procesual penale incidente în cauză.

Potrivit art. 1365 C. civ., instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a pretinde reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect, conform art. 19 C. proc. pen., tragerea la răspundere civilă a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Exerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii sau succesorilor acesteia de a valorifica toate elementele strânse de organele judiciare în acuzare, precum şi întregul cadru procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele juridice protejate, de ordin civil - materiale sau morale - afectate de producerea infracţiunii.

Dispoziţiile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., care reglementează cazurile de soluţionare a acţiunii civile în procesul penal, arată că:

"Persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă."

Prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., dispun, însă, că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, reglementare consacrată şi în art. 1365 C. civ., după cum s-a arătat în cele ce preced.

În consecinţă, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 1365 C. civ. şi în baza dispoziţiilor art. 27 şi art. 28 C. proc. pen., în ipoteza existenţei unei hotărâri penale şi a soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, hotărârea instanţei penale cu privire la existenţa faptei şi a autorului faptei ilicite se opune cu autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, în cazul intervenirii unui prejudiciu după constituirea ca parte civilă.

În cauza dedusă judecăţii, prin decizia penală nr. 99 A din 10 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul penal nr. x/2014, s-a statuat în mod definitiv asupra condamnării pârâtului D. pentru săvârşirea a trei infracţiuni: furtul unui autoturism în scop de folosinţă, vătămare corporală din culpă, respectiv părăsirea locului accidentului.

Prin aceeaşi decizie, ca urmare a apelului părţii responsabile civilmente, S.C. E. S.A., cuantumul daunelor morale la care a fost obligat inculpatul D., în solidar cu partea responsabilă civilmente, în favoarea părţii civile A., a fost redus de la suma de 20.000 euro la suma de 10.000 euro, în echivalent RON la data plăţii efective, şi a respins apelul formulat în numele minorei B. de către reprezentanţii săi legali, împotriva sentinţei penale nr. 1360 din 17 noiembrie 2014 a Judecătoriei Oradea, secţia penală, prin care s-a respins, ca neîntemeiatată, cererea sa de acordare a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale.

Aşadar, acţiunea civilă alăturată celei penale, în cadrul procesului penal, a constituit latura civilă a acestui proces şi a avut drept temei art. 1357 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reclamantele optând să-şi valorifice pretenţiile îndreptate împotriva autorului faptei ilicite prin intermediul acestui instrument juridic, în virtutea principiului disponibilităţii.

După cum s-a arătat în doctrina juridică, prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, fiind o condiţie esenţială şi necesară a acesteia, de sine stătătoare. Prejudiciul, material sau moral, trebuie să fie cert, respectiv să aibă o existenţă sigură, neîndoielnică şi să poată fi evaluat în prezent, şi să fie nereparat. În mod unanim în literatura juridică şi practica judiciară s-a reţinut că unul din principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală este acela al reparării integrale a prejudiciului, respectiv, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară.

Împrejurarea că persoana chemată să răspundă în prezentul litigiu este şi titular al unei asigurări obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, nu poate fi opusă reclamantelor şi nu poate constitui temei pentru înlăturarea răspunderii persoanei care a cauzat prejudiciul.

Faptul că prevederile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările permit achitarea despăgubirilor printr-o acţiune directă îndreptată împotriva asigurătorului constituie un beneficiu al legii instituit în favoarea celui prejudiciat şi nu poate fi interpretat în contra beneficiarului ei, după cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

Astfel, posibilitatea obligării asigurătorului direct către terţul păgubit nu poate exclude dreptul terţului de a chema în judecată pe cel considerat răspunzător de prejudiciul cauzat prin accidentul rutier, o astfel de excludere nerezultând nici din cuprinsul deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia evocată s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., că:

"În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă."

De asemenea s-a mai reţinut prin respectiva decizie că sintagma "are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune" are semnificaţia că "asigurătorul răspunde pentru asigurat în condiţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi în temeiul contractului de asigurare", iar ca urmare a împrejurării că "dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 instituie un caz de extindere a efectelor contractului de asigurare de răspundere în beneficiul terţilor păgubiţi prin accidente", asigurătorul poate fi obligat la despăgubire direct către terţul păgubit.

Însă, aşa cum deja s-a menţionat, posibilitatea obligării asigurătorului direct către terţul păgubit nu poate exclude posibilitatea terţului de a chema în judecată pe cel considerat răspunzător de prejudiciul cauzat prin accidentul rutier, o astfel de excludere nerezultând din cuprinsul deciziei evocate.

Or, instanţa de apel nu a observat în mod corect cadrul procesual astfel cum a fost conturat prin elementele de fapt şi de drept invocate de către recurentele-reclamante ce s-au circumscris pretenţiilor îndreptate împotriva intimatului-pârât, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (ilicită), având ca izvor raportul juridic dintre reclamantele-terţi păgubiţi şi asigurat, care a primit dezlegare jurisdicţională în cadrul procesului penal, prin soluţionarea acţiunii civile, ştiut fiind că asiguratorul este o societate în faliment, cu privire la care s-a dispus definitiv suspendarea procedurilor judiciare declanşate împotriva sa şi că nu se pune în discuţie ipoteza depăşirii limitelor în care asigurătorul este ţinut în procesul penal.

În consecinţă, având în vedere că prin modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel nu s-a analizat fondul dedus judecăţii, găsind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantele A. şi B., reprezentată legal prin părinţii A. şi C., împotriva deciziei civile nr. 394 A din 25 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă şi va casa decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele A. şi B., reprezentată legal prin părinţii A. şi C., împotriva deciziei civile nr. 394 A din 25 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.