Reivindicatory action defense: failure to analyze long-term and tabular usucapion conditions

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, la 4 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să restituie bunul aflat în proprietatea reclamanţilor şi deţinut de aceştia fără drept, respectiv imobilul în suprafaţă de 209,9 mp, având nr. cadastral x.

Prin sentinţa civilă nr. 6722 din 19 octombrie 2018, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 259 din 28 februarie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 199 mp situat în Bucureşti, str. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert E.; a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 7.263 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă

Prin decizia civilă nr. 648 A din 15 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanţii- pârâţi C. şi D., împotriva sentinţei civile nr. 259 din 28 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă; au fost obligaţi apelanţii la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi, în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, pârâţii C. şi D. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâţii C. şi D. au formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.:

- Hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor de drept procedural prevăzute de art. 477, art. 425 şi art. 479 C. proc. civ.

Arată că instanţa a reţinut neîndeplinirea condiţiilor uzucapiunii de scurtă durată (existenţa unui just titlu şi buna credinţă), fără a mai analiza condiţiile uzucapiunii de lungă durată şi a uzucapiunii tabulare.

Consideră că, reţinând împrejurarea potrivit căreia până la momentul la care apelanţii pârâţi au încheiat contractul de vânzare cumpărare, terenul în discuţie a fost posedat, în mod public şi sub nume de proprietar, de către intimaţii reclamanţi şi nu de antecesorul pârâţilor, instanţa de apel a încălcat disoziţiile art. 477 C. proc. civ., întrucât a procedat la rejudecarea fondului cu depăşirea limitelor stabilite prin cererea de apel. Arată că prima instanţă a reţinut că autorul pârâţilor a posedat imobilul, aspect necriticat prin apel de pârâţi şi neatacat de reclamanţi, context în care a intrat în puterea lucrului judecat după împlinirea termenului de exercitare a căii de atac a apelului, conform dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 479 alin. (1) şi art. 425 C. proc. civ. întrucât nu a analizat mai multe motive de apel. Arată că neîndeplinirea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. atrage nulitatea hotărârii, obligativitatea motivării hotărârii fiind prevăzută şi de art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti deoarece motivarea hotărârii oferă posibilitatea realizării controlului judiciar, constituind şi o garanţie a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 paragraf 1 din CEDO. În acest sens, susţine că instanţa de apel nu a analizat argumentele pârâţilor cu privire la uzucapiunea de lungă durată şi cea tabulară, deşi neîndeplinirea condiţiilor pentru uzucapiunea de 10 ani nu exclude intervenirea uzucapiunii de 30 de ani, aspect ce se traduce prin inexistenţa unei examinări efective a apelului formulat, care conduce la încălcarea gravă a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.

Învederează că instanţa de apel nu a răspuns deloc următoarelor argumente, invocate prin apel: 1) dobândirea proprietăţii asupra imobilului de la un proprietar, F. S.R.L., care a dobândit proprietatea asupra acestuia prin uzucapiune; 2) în situaţia în care se va considera că titlul autorilor recurenţilor nu ar proveni de la un proprietar, aceştia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin uzucapiunea de 30 de ani, ca efect al joncţiunii posesiei recurenţilor cu cea a autorilor F. S.R.L., G. S.R.L., H. şi I., posesia autorului I. începând cel mai târziu la 14 februarie 1952 când acesta a dat declaraţia în vederea stabilirii impozitului; 3) de la momentul intabulării dreptului de proprietate în cartea funciară până în prezent au trecut peste 19 ani, fiind îndeplinite toate celelalte condiţii, în contextul joncţiunii posesiei recurenţilor cu cea a F. S.R.L., rezultând că a intervenit uzucapiunea tabulară, iar dreptul de proprietate al acestora nu mai poate fi contestat. Susţin că singurul argument al instanţei de apel se rezumă la constatarea nulităţii titlului de proprietate al autorilor recurenţilor şi la concluzia nelegală că acesta nu poate sta la baza uzucapiunii, fără a distinge între uzucapiunile lungă, scurtă şi tabulară.

- Hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 1895, art. 1897, art. 1989 din vechiul C. civ. şi art. 33 din Legea nr. 7/1996. Invocă dispoziţiile art. 1890, art. 1895, art. 1897 alin. (1) şi (2), art. 1898 din vechiul C. civ. şi reia susţinerile potrivit cărora instanţa de apel a reţinut nelegal că, până la momentul la care apelanţii pârâţi au încheiat contractul de vânzare cumpărare, terenul în discuţie a fost posedat, în mod public şi sub nume de proprietar, de către intimaţii reclamanţi şi nu de antecesorul său. Învederează că art. 33 din Legea nr. 7/1996 instituie o prezumţie de proprietate în favoarea proprietarului tabular, precum şi faptul că intabularea asigură publicitatea drepturilor reale şi susţin că posesia a fost exercitată public şi sub nume de proprietar de autoarea recurenţilor, F. S.R.L. şi autoarea acesteia din urmă, G. S.R.L., având în vedere că au fost proprietari tabulari.

Cu referire la înscrisurile din dosar, arată că I., autorul recurenţilor, a dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu. Subliniază că, deşi înscrierea în evidenţele fiscale nu echivalează cu dovada proprietăţii, acest lucru dovedeşte posesia publică, iar, în speţă, dovedeşte şi suprafaţa posedată efectiv atât de autorul intimatului, cât şi de autorul recurenţilor. Învederează că nu au invocat intabularea şi înregistrarea fiscală drept criteriu de preferinţă, contrar susţinerilor instanţei de apel, ci pentru dovedirea posesiei publice şi sub nume de proprietar, în scopul dovedirii acestor condiţii ale uzucapiunii.

Instanţa de apel a reţinut greşit că, în lipsa unui titlu translativ de proprietate asupra terenului, acesta nu putea face parte din masa succesorală, dreptul de proprietate neputând fi transmis succesorilor, de vreme ce de la 14 februarie 1952 a început să curgă termenul pentru prescripţia de lungă durată, ce s-a împlinit la 14 februarie 1982. Arată că un titlu nul nu poate servi ca bază a uzucapiunii de scurtă durată, cum a reţinut şi instanţa de apel, însă în cazul uzucapiunii de 30 de ani, reglementată de art. 1890-1894 din vechiul C. civ., nu este prevăzută obligaţia producerii unui titlu şi nu i se poate opune reaua credinţă.

Mai arată că susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia patrimoniul defunctului se transmite succesorilor în situaţia juridică în care se află la decesul acestuia, este corectă teoretic, însă învederează că posesia autorului I. a început cel mai târziu la 22 februarie 1952, termenul de 30 de ani de uzucapiune fiind împlinit la 22 februarie 1982, în persoana acestuia. Învederează că, sub acest aspect, este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 1890 din vechiul C. civ., concluzia (nemotivată) a instanţei de apel, potrivit căreia încheierea unor contracte de vânzare cumpărare care au vizat un bun ce aparţinea unui terţ, iar nu succesorului defunctului, nu este de natură să consolideze un act nul absolut.

Susţin că, şi dacă ar accepta ideea că succesorul J. nu a dobândit prin succesiune însuşi dreptul de proprietate, acesta a dobândit vocaţia de a invoca uzucapiunea de lungă durată, având în vedere posesia de peste 30 de ani exercitată de autorul său şi continuarea exercitării posesiei în persoana sa.

Cu referire la o decizie de speţă a instanţei supreme, precizează că, pentru producerea efectelor uzucapiunii de scurtă durată, este necesară nu doar dovedirea posesiei, ci şi a justului titlu, care este orice act translativ de proprietate care provine de la un neproprietar. Arată că, dacă titlul ar proveni de la adevăratul proprietar, acesta ar fi suficient prin el însuşi să ducă la dobândirea proprietăţii, fără să fie nevoie de trecerea timpului. Sub un ultim aspect, învederează că, spre deosebire de titlul nul, justul titlu îndeplineşte condiţiile legale pentru transferul proprietăţii, cu excepţia condiţiei de a proveni de la un proprietar.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii A. şi B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii au depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 17 august 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8, astfel cum reiese din Fişa ECRIS.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenţii au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 10 februarie 2022, pronunţată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în şedinţa publică din 7 aprilie 2022 pentru soluţionarea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În esenţă, litigiul are ca obiect acţiunea în revendicare a terenului în suprafaţă de 199 mp, iniţiată de reclamanţii care invocă drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1995 prin care reclamantul a cumpărat de la d-l K. imobilul, împotriva pârâţilor care au opus, la rândul lor, ca titlu, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017 prin care au cumpărat imobilul de la S.C. L. S.R.L..

Instanţa de fond a admis acţiunea, considerând că reclamanţii au dobândit imobilul de la adevăratul proprietar, pe când pârâţii l-au dobândit de la un neproprietar. În acest sens a reţinut că terenul a fost înscris în certificatul de moştenitor de pe urma defunctului I. ca fiind deţinut de defunct ca bun propriu în patrimoniu de fapt, de peste 30 de ani, nedeţinând titluri autentice de proprietate. Moştenitorul acestuia, J. a vândut lui H., imobilul, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.09.1992, în contract fiind menţionat faptul că vânzătorul a dobândit terenul, cu titlul de moştenire de la defunctul său tată. Imobilul teren a fost vândut de H. către S.C. G. S.R.L., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1994, care la rândul său l-a vândut către S.C. L. S.R.L., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2003, pârâţii cumpărându-l de la această societate prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017.

În motivele de apel, pârâţii au invocat, în scopul de a paraliza efectele acţiunii în revendicare, instituţia prescripţiei achizitive. În acest sens, au invocat dispoziţiile art. 1895 C. civ. 1864, considerând că îndeplinesc condiţiile pentru a se constata că a intervenit uzucapiunea de 10 ani, adevăratul proprietar locuind în circumscripţia teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean unde se află bunul imobil.

În ipoteza în care se va lua în considerare că titlul autorilor pârâţilor nu ar proveni totuşi de la un proprietar, au susţinut că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin uzucapiunea de 30 de ani, ca efect al joncţiunii posesiei pârâţilor cu cea a autorilor F. S.R.L., G. S.R.L., H. şi I., în cazul acestei uzucapiuni, spre deosebire de uzucapiunea scurtă, nefiind necesar ca posesorul să aibă just titlu şi nici să fie de bună-credinţă, fiind posibilă joncţiunea posesiilor.

Au precizat că invocă şi uzucapiunea tabulară care validează dreptul real înscris în cartea funciară fără cauză legitimă, fiind validată însăşi cauza nelegitimă care a stat la baza înscrierii dreptului real principal în cartea funciară dacă uzucapantul nu a cunoscut la momentul înregistrării cererii de înscriere şi la momentul intrării efective în posesie, cauza de ineficacitate a titlului său, iar posesia a fost exercitată timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere.

Apelul a fost respins ca nefondat pe considerentul că un titlu nul - adică lovit de nulitate absolută - nu poate servi ca bază a uzucapiunii conform art. 1897 alin. (2) din C. civ. iar încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare care au vizat un bun ce aparţinea unui terţ, iar nu succesorului defunctului, nu este de natură să consolideze un act nul absolut în detrimentul drepturilor adevăratului proprietar.

A mai reţinut instanţa de apel că invocarea intabulării drepturilor subdobânditorilor ca un criteriu de preferinţă între titlurile opuse nu are relevanţă în cauză, intabularea având efect de opozabilitate asupra titlurilor succesive provenite de la acelaşi autor, situaţie exclusă în cauză, şi nu de constituire de drepturi şi că buna-credinţă trebuie să existe şi este analizată prin raportare la momentul dobândirii imobilului. Considerând că, în materia uzucapiunii, sunt relevante durata şi caracterele posesiei celui care uzucapează, iar nu data la care proprietarul neposesor a dobândit dreptul de proprietate, a apreciat că, până la momentul la care apelanţii pârâţi au încheiat contractul de vânzare cumpărare, terenul în discuţie a fost posedat în mod public şi sub nume de proprietar de către intimaţii reclamanţi şi nu de către antecesorul său.

Cu titlu prealabil se constată că, deşi reclamanţii au susţinut prin întâmpinare, inadmisibilitatea formulării, pentru prima dată în apel, a apărărilor noi în baza prescripţiei achizitive, aceştia nu au formulat recurs împotriva soluţiei instanţei care a analizat pe fond aceste apărări.

Prin prima critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii stabilite prin cererea de apel, întrucât ar fi apreciat, contrar celor stabilite de instanţa de fond şi neatacate, că terenul s-a aflat în posesia reclamanţilor şi nu a autorilor pârăţilor.

Critica formulată este nefondată. Astfel, nu se poate considera că instanţa de apel a încălcat limitele devoluţiei în condiţiile în care problema prescripţiei achizitive a fost invocată de către pârăţi, ca excepţie procesuală de fond, pentru prima dată în apel, astfel că instanţa era obligată să analizeze posesia exercitată asupra terenului din perspectiva caracterului util ce ar duce la recunoaşterea efectului achizitiv al acesteia.

Prin urmare, nu i se poate opune acestei analize un considerent din dezlegarea dată de instanţa de fond acţiunii în revendicare, care, în procesul de comparare de titluri, citează menţiunea din certificatul de moştenitor din 25.03.1992 potrivit căreia autorul iniţial al pârâtului, I., a deţinut doar posesia în fapt a bunului. Această menţiune nu are valoarea unui considerent decisiv, şi nici măcar decizoriu, în condiţiile în care în apel nu au mai fost comparate titlurile părţilor, ci s-a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor de drept substanţial care, admise, ar fi dus la paralizarea efectelor titlului exhibat de reclamanţi în favoarea unui mod originar de dobândire a proprietăţii, cum este cel al prescripţiei achizitive şi, implicit, la respingerea acţunii principale. În cadrul acestei analize, posesia terenului este privită dintr-o cu totul altă perspectivă, prezentând relevanţă caracterele acestei posesii, care trebuie analizate din punctul de vedere al utilităţii ei producătoare de efecte juridice, fără a i se putea opune menţiunea, fără relevanţă din acest punct de vedere, inserată în certificatul de moştenitor.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă prin care se reia, în limitele criticilor formulate de partea care promovează respectiva cale de atac, judecata cu privire la situaţia de fapt şi calificarea juridică pe care aceasta o primeşte, în vederea soluţionării pretenţiilor concrete ce reprezintă obiect al învestirii instanţei, în condiţiile în care înşişi apelaţii au adus în discuţie elemente factuale producătoare de efecte juridice noi, neanalizate în primă instanţă, caracterul devolutiv al căii de atac permite analizarea tuturor probelor, apărărilor şi argumentelor subsumate acesteia.

Este fondată însă critica referitoare la motivarea, într-o manieră echivocă şi incompletă, dată de instanţă susţinerilor din apel, critică ce va fi încadrată şi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, Curtea de apel nu a analizat şi nu a formulat un răspuns corespunzător tuturor argumentelor deduse judecăţii prin cererea de apel referitoare la prescripţia achizitivă ce a fost invocată sub toate formele prevăzute de lege.

Aceasta reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., potrivit cărora, pentru o motivare corespunzătoare a hotărârii este necesar ca în cadrul considerentelor, să se arate expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia dar şi motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Ca atare, lipsa unei examinări corespunzătoare şi efective a motivelor de fapt şi de drept, a argumentelor invocate de părţi, în cadrul căreia să fie analizate probele administrate în susţinerea lor, afectează hotărârea ce face obiectul controlului judiciar de nelegalitatea prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., fiind de natură a încălca chiar dreptul la un proces echitabil, astfel cum e consfinţit de art. 6 alin. (1) din C. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens se constată că instanţa de apel a verificat, de o manieră explicită, doar incidenţa uzucapiunii de scurtă durată, apreciind că pârâţii se prevalează de un titlu nul şi că invocarea intabulării nu are ca efect constituirea de drepturi ci doar opozabilitatea asupra titlurilor efective provenite de la acelaşi autor. Referindu-se la durata şi calitatea posesiei, a menţionat că terenul a fost posedat public de reclamanţi, reţinând, ca o concluzie a soluţiei de respingere a apelului, "multitudinea probatoriilor administrate, inclusiv în faza apelului", considerent care nu se poate constitui într-o analiză corectă şi completă a condiţiilor uzucapiunii.

Or, atare motivare nu permite instanţei de control judiciar să deceleze dacă şi în ce modalitate au fost analizate toate chestiunile deduse judecăţii în apel şi care au fost dezlegările pe care instanţa le-a dat cu privire la instituţia uzucapiunii de 30 de ani, în care, astfel cum corect au precizat recurenţii, devine nerelevantă existenţa unui just titlu şi a bunei credinţe în analiza posesiei unuia sau mai multor autori, chiar şi privită într-o succesiune a acesteia prin joncţiune.

De asemenea instanţa de apel nu a analizat nici incidenţa cazului de uzucapiune tabulară, ale cărei condiţii apelanţii susţin că ar fi fost îndeplinite, pentru a statua dacă este un veritabil mod de dobândire sau o modalitate de validare a drepturilor reale principale imobiliare, înscrise în cartea funciară fără cauză legitimă.

Deşi s-a referit în mod generic la "multitudinea probatoriilor" care ar fi stat la baza soluţiei pronunţate, cu excepţia relatării succesiunii transmiterii bunului aflat în litigiu şi a referirii la o declaraţie de martor, nu rezultă din economia considerentelor, care sunt aspectele pe care instanţa şi-a întemeiat raţionamentul pentru care a înlăturat celelalte două forme de dobândire a dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă ca nefiind incidente în cauză, în condiţiile în care nu a analizat în mod distinct cerinţele prevăzute de fiecare dintre acestea. Verificarea justului titlu ca fiind un act translativ de proprietate care nu provine de la adevăratul proprietar (instanţa de apel constatând că în lipsa unui titlu translativ de proprietate asupra terenului, acesta nu putea face parte din masa succesorală, dreptul de proprietate neputând fi transmis succesorilor) şi buna credinţă cerută la momentul începerii posesiei, la care instanţa de apel s-a raportat, sunt elemente utile uzucapiunii scurte de 10-20 de ani, pentru celelalte situaţii de dobândire a dreptului de proprietate existând cerinţe ce se impuneau a fi analizate separat.

Faţă de aceste considerente ce impun reluarea judecăţii de către instanţa de apel, nu vor mai fi analizate criticile formulate în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul condiţiilor de fond ale prescipţiei achizitive.

În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul şi, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va casa decizia atacată, urmând ca litigiul să fie trimis aceleiaşi instanţe de apel spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii D. şi C. împotriva deciziei nr. 648A din 15 aprilie 2021, pronuntată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 aprilie 2022.