Conflict between private property certificates and state public-domain status of railway infrastructure land; inalienability of public domain overriding prior attestations

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, secţia civilă la 25 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională CF Braşov, să se constate că este proprietară asupra terenurilor care au fost intabulate abuziv şi nelegal în CF de pârâtă, dar pentru care deţine titlu valabil, respectiv certificate de atestare a dreptului de proprietate; obligarea pârâtei să dezmembreze terenul, să semneze şi să confirme întreaga documentaţie cadastrală executată de o persoană autorizată în lucrări topografice; să se constate că titlurile în temeiul cărora pârâta a efectuat înscrierile în cartea funciară a terenurilor/construcţiilor aparţinând CFR Marfa S.A. nu sunt valabile, sens în care se impune anularea acestora.

La 28 iulie 2016, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a chemat în judecată şi pe pârâţii Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Transporturilor.

2. Sentinţa Judecătoriei Sibiu

Prin sentinţa civilă nr. 5207 din 11 octombrie 2016, Judecătoria Sibiu a admis excepţia necompetenţei materiale invocate din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la 9 noiembrie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

3. Judecata la Tribunalul Sibiu şi hotărârea acestei instanţe

La primul termenul de judecată ce a avut loc la Tribunalul Sibiu, la 13 decembrie 2016, reclamanta a declarat verbal că înţelege să modifice acţiunea civilă, respectiv că solicită intabularea dreptului de proprietate în favoarea sa şi dezmembrarea terenului ce face obiectul cauzei, după identificarea cu exactitate a terenurilor ce aparţin fiecărei părţi.

La 21 februarie 2017, reclamanta a depus la dosar precizare la cererea de chemare în judecată, solicitând rectificarea înscrierilor din cartea funciară, prin anularea parţială a actelor potrivit cărora pârâtul Statul Român a fost înregistrat la proprietar, precum şi a contractului de concesiune nr. x/2002, corespunzător suprafeţelor şi cărţilor funciare din tabelul anexat, radierea acestora şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acelor imobile. A solicitat, totodată, ca hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de titlu/declaraţie de recunoaştere în vederea dezmembrării terenurilor aflate în proprietatea sa.

Prin sentinţa nr. 539 din 9 octombrie 2020, Tribunalul Sibiu, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transportului şi excepţia inadmisibilităţii invocate de acesta; a admis excepţia tardivităţii precizării/modificării acţiunii invocate de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, în nume propriu şi ca reprezentantă a Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A.; a respins, ca tardivă, cererea de modificare a acţiunii formulate de reclamantă cu privire la rectificarea înscrierilor de carte funciară şi anularea parţială a actelor cu care Statul Român a fost înregistrat ca proprietar şi a contractului de concesiune nr. x/2002; a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. Braşov în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, în nume propriu şi ca reprezentantă a Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Transporturilor.

4. Hotărârea Curţii de Apel Alba Iulia

Prin decizia nr. 680 din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. împotriva sentinţei nr. 539 din 9 octombrie 2020 pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia civilă.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 680 din 26 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a formulat recurs reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A..

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel, la adoptarea soluţiei, a respins toate argumentele invocate în susţinerea cererii de apel formulate, motivate de faptul că sunt lipsite de suport legal şi probatoriu.

A solicitat să se constate că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut că bunurile imobile ce fac obiectul judecăţii sunt situate între limitele de expropriere pentru cauză de utilitate publică a terenurilor aferente căii ferate care formează infrastructura feroviară publică.

A susţinut că nu a negat dreptul de proprietate publică al Statului Roman, ci a intenţionat să dovedească, prin probatoriul administrat, că terenurile asupra cărora poartă litigiul nu fac parte din domeniul public, ci din cel privat al acestuia, nefiind afectate de reţeaua feroviară publică. A arătat că a argumentat această împrejurare prin faptul că foloseşte efectiv terenurile în scopul aducerii la îndeplinire a obiectului său de activitate, fiind incluse în capitalul său social cu valoarea de inventar şi că pot face obiectul transferului dreptului de proprietate, nefiind reală concluzia instanţei de apel în sensul că Statul Român este proprietar necontestat.

A învederat că, deşi în apel a arătat că pentru suprafaţa de teren denumită "Terminalul Sibiu - Staţia Sibiu" a fost emis ordinul MTCT nr. 1063/22.12.2003 privind transferul terenurilor aferente secţiilor TCM şi terminalelor de transport combinat, fără plată, de la Compania Naţională Căi Ferate CFR S.A. la Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A., această suprafaţă regăsindu-se în anexa 3 la ordin, la poziţia 2, şi că această suprafaţă de teren este inclusă în certificatul de atestare nr. 1700 (Terminal Sibiu Triaj, sediu birouri, 880,64 mp), în certificatul de atestare nr. 1701 (Terminal Sibiu Triaj, 11.424,87 mp), în certificatul de atestare nr. 1702 (cabina pod bascul Sibiu, 37,88 mp) şi în certificatul de atestare nr. 1703 (cabina adăpost Sibiu Triaj, 17,55 mp), instanţa de apel a ignorat ordinul de ministru care trebuie să producă efecte juridice chiar dacă are ca obiect transferul unor suprafeţe din patrimoniul pârâtei concesionare în patrimoniul recurentei.

Astfel cum a menţionat în apel, a apreciat că, în situaţia în care terenul în litigiu făcea parte din domeniul public al Statului Roman, ar fi fost imposibilă emiterea unui ordin de transfer cu încălcarea legii şi demararea procedurilor prevăzute de H.G. nr. 834/1991 în vederea obţinerii certificatelor de atestare.

Recurenta a menţionat că a obţinut titlurile de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991, titluri, care în mod legal, trebuiau să aibă ca finalitate înscrierea suprafeţelor în evidenţele cadastrale.

A susţinut că instanţa de apel a ignorat valoarea probantă a acestor certificate, care se bucură de opozabilitate în raport cu terţii chiar şi fără înscrierea în cartea funciară, conform art. 28 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

A arătat că terenul nu aparţine domeniului public al statului, ci domeniul privat al acestuia, fiind folosit în derularea activităţii recurentei şi fiind incidente dispoziţiile art. 555 C. civ.

Recurenta a învederat că instanţa de apel nu a dat importanţa cuvenită certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise pe numele CFR Marfa S.A., ca înscrisuri cu putere doveditoare a proprietăţii, aplicând greşit normele de drept material incidente, respectiv dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 în forma publicată în M.Of. nr. 61/26.03.1996 şi nu a analizat elementele care fac parte din infrastructura publică, limitându-se la răspunsurile experţilor. A arătat că elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice sunt definite la lit. a) din H.G. nr. 589/2006, care a modificat Anexa 2 la H.G. nr. 581/1998, astfel: liniile ferate de circulaţie, suprafaţa de teren pe care sunt construite, precum şi terenurile situate de o parte şi de alta a axei căii ferate până la limita de expropriere aprobată sau limita zonei de siguranţă a infrastructurii feroviare, potrivit legii.

A solicitat să se constate că experţii în specialitatea topografie nu au dat un răspuns cert, în sensul dacă amplasamentul imobilelor prevăzute în certificatele de atestare a dreptului de proprietate este situat pe infrastructura feroviară publică sau privată, motiv pentru care instanţa de apel nu avea cum să tranşeze, în mod legal, dacă suprafaţa de teren aparţine sau nu domeniului public al statului.

Recurenta a cerut să se constatate valabilitatea şi forţa probantă a ordinului nr. 1063/22.12.2003 emis de Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului cu privire la transferul terenurilor aferente sediilor TCM şi terminalelor de transport combinat fără plată de la Compania Naţională Căi Ferate CFR S.A. la Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A., în care s-a menţionat, la art. 2, termenul de finalizare a procedurii de transfer şi evaluare, iar în anexa 3, pct. 2, terenurile aparţinând de Terminalul Sibiu şi Staţia Sibiu în suprafaţă de 44.970 mp, care, ulterior măsurătorilor, a fost diminuată la cea înscrisă în certificatele de atestare.

A considerat că a dovedit că, după emiterea celor cinci certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în vederea intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate, a încheiat un contract de execuţie cu o firmă, ce a avut ca scop întocmirea documentaţiei cadastrale şi intabularea terenurilor aparţinând CFR Marfa, care însă nu a fost posibilă, întrucât terenurile au fost intabulate, anterior, de pârâtă în favoarea Statului Roman, prin Ministerul Transporturilor.

A susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 563 alin. (1) şi cele ale art. 565 C. civ., aplicând greşit aceste norme de drept material.

A arătat că dispoziţiile prevăzute de art. 563 alin. (1) C. civ. sunt aplicabile litigiului, întrucât recurenta are posesia şi folosinţa terenului, însă nu are dreptul de dispoziţie, pe care consideră că îl are în mod nelegal pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Transporturilor cu drept de concesiune în favoarea concesionarei Compania Naţională Căi Ferate CFR S.A., care şi-a intabulat abuziv dreptul de proprietate asupra imobilelor deţinute şi folosite de recurentă în realizarea obiectului său de activitate.

Instanţa de apel a ignorat faptul că recurenta a cerut sprijinul pârâtelor pentru punerea în aplicare a dispoziţiei nr. 58/1998 emise de preşedintele Societăţii Naţionale de Căi Ferate Române, prin care patrimoniul acesteia a fost împărţit către noile societăţi feroviare înfiinţate, în funcţie de destinaţia şi utilizarea acestuia pentru desfăşurarea activităţilor feroviare, potrivit fiecărui sector de activitate.

A afirmat recurenta că terenurile asupra cărora poartă litigiul nu aparţin domeniului public al statului, nefiind supuse Legii nr. 213/1998 sau dispoziţiilor art. 865, coroborate cu cele ale art. 873 C. civ., iar titlurile de proprietate emise în favoarea sa sunt valide, nefiind anulate printr-un demers administrativ ori judecătoresc, acestea trebuind valorificate, inclusiv prin înscrierea dreptului conferit în cartea funciară.

6. Apărările formulate în cauză

La 30 septembrie 2021, intimata-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

7. Procedura de filtru

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 14 iulie 2021, sub nr. x/2016, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 10 februarie 2022, pronunţată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în şedinţa publică din 7 aprilie 2022 pentru soluţionarea acestuia, când instanţa a rămas în pronunţare asupra cauzei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil se reţine că reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată, să se constate faptul că este proprietară asupra terenurilor pentru care deţine titlu valabil, dar care au fost intabulate abuziv şi nelegal în cartea funciară de către pârâta CNCF CFR S.A.; să fie obligată pârâta să procedeze la dezmembrarea terenului, să semneze şi să confirme întreaga documentaţie cadastrală executată de persoana autorizată; să se constate că titlurile în temeiul cărora pârâta a efectuat înscrierile în cartea funciară a terenurilor/construcţiilor aparţinând CFR Marfa S.A. nu sunt valabile, sens în care se impune anularea acestora.

La termenul de judecată din data 13.12.2016, urmare a discuţiilor purtate în sala de judecată, reclamanta, prin reprezentant, a declarat verbal că înţelege să modifice acţiunea civilă formulată - urmând a depune cererea şi în formă scrisă - solicitând a se dispune, prin hotărârea care se va pronunţa, întabularea dreptului de proprietate în favoarea acesteia şi dezmembrarea terenului ce face obiectul cauzei, după identificarea cu exactitate a terenurilor aparţinând fiecărei părţi.

La data de 21.02.2017, reclamanta a depus la dosar precizare la cererea de chemare în judecată, solicitând rectificarea înscrierilor din cartea funciară prin anularea parţială a actelor cu care Statul Român a fost înregistrat ca proprietar şi a contractului de concesiune nr. x/2002 corespunzător suprafeţelor şi cărţilor funciare din tabelul anexat, radierea acestora şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acelor imobile.

Instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii precizării de acţiune formulată de reclamantă, în aplicarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., arătând că în urma discuţiilor purtate în sala de judecată la primul termen de judecată cu reprezentanta reclamantei, aceasta a arătat că înţelege să modifice acţiunea civilă, conform celor arătate mai sus, dar că restul cererii completatoare depusă la 21.02.2017 cu privire la rectificarea înscrierilor de carte funciară şi respectiv anularea parţială a actelor cu care Statul Român a fost înregistrat ca proprietar şi a contractului de concesiune nr. x/2002, a fost formulată după primul termen de judecată, astfel că, având în vedere opoziţia pârâtului, a respins ca tardivă modificarea acţiunii formulată de reclamantă.

Critica formulată împotriva acestei soluţii a fost respinsă de către instanţa de apel care a constatat că s-a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., deoarece prin precizarea înregistrată în dosar la 21.02.2017 reclamanta, cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de acest text a adăugat petite noi, respectiv rectificarea cărţii funciare prin anularea parţială a actelor cu care Statul Român a fost înregistrat ca proprietar şi a contractului de concesiune nr. x/2002, radierea acestora şi înscrierea dreptului său de proprietate asupra imobilelor menţionate.

Acceptând ca precizare de acţiune doar petitele pentru care reclamanta solicitase termen de formulare a lor în scris la primul termen de judecată, respectiv întabularea dreptului său de proprietate în CF şi dezmembrarea terenului, instanţa de apel a menţionat că în prezenta cauză nu au mai putut fi analizate chestiuni care să ducă la rectificarea cărţii funciare ca urmare a anulării parţiale a titlului de proprietate al Statului Român, instanţa rămânând învestită doar cu acţiunea iniţială, astfel cum a fost precizată verbal la primul termen de judecată.

Aceste considerente nu au fost criticate punctual în calea de atac a recursului, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va considera ca fiind deja determinat cu putere de lucru judecat cadrul procesual de către instanţa anterioară.

Pe fondul cauzei, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au respins solicitarea reclamantei, reţinând următoarea situaţie de fapt:

Prin Certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/24.04.2013, seria x nr. x/24.04.2013, seria x nr. x/24.04.2013, seria x nr. x/24.04.2013 şi seria x nr. x/24.04.2013, eliberate de Ministerul Transporturilor în baza Legii nr. 15/1990, a H.G. nr. 834/1991 şi a H.G. nr. 24/2013, a fost atestat dreptul de proprietate asupra unor bunuri imobile în favoarea Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" S.A., respectiv: teren 880,64 mp Terminal Sibiu Triaj - sediu Birouri, com. Şelimbăr; teren 11.424,87 mp Terminal Sibiu Triaj, com. Şelimbăr; teren 37,88 mp Cabină pod basculantă Sibiu, loc. Şelimbăr; 17,55 mp Cabină adăpost Traj, loc. Şelimbăr; teren 38.315,57 mp Revizia vagoane Sibiu Triaj, loc. Şelimbăr, jud. Sibiu.

Dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu potrivit menţiunilor din Cartea funciară x Sibiu este înscris în favoarea Statului Român - ca domeniu public, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, cu drept de concesiune pentru Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti, din 2013, în baza H.G. nr. 1705/2006, respectiv a contractului de concesiune nr. x/2002 emis de MLPTL Bucureşti, pe baza unui inventar al bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Statului Român la 23.02.2012, anexa 15 la H.G. nr. 1705/2006.

Potrivit expertizei tehnice-judiciare topografice întocmită de trei experţi, imobilul în litigiu este înscris în CF x Sibiu, rezultat în urma unor operaţiuni efectuate în CF x şi CF x Şelimbăr, însă certificatele de atestare a dreptului de proprietate deţinute de reclamantă se referă la o parte din imobilul înscris în CF x Sibiu, în suprafaţă de 159.432 mp, imobil ce este menţionat a fi în domeniul public al Statului Român.

Instanţa de apel a mai reţinut că prin suplimentul la raportul de expertiză s-a precizat în mod clar faptul că amplasamentul imobilelor ce fac obiectul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este pe infrastructura feroviară publică, elementele concrete ale acesteia din urmă fiind determinate prin raportare la anexa 2 din H.G. nr. 581/1998, anexă care a fost înlocuită cu anexa la Hotărârea nr. 589/2006, (ele fiind enumerate la dosar fond). De asemenea a mai stabilit că terenurile în litigiu fac parte din suprafaţa înscrisă în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului conform H.G. nr. 1705/2006.

În aceste condiţii, Curtea de apel a constatat că toate criticile formulate cu privire la ceea ce înseamnă domeniul public şi privat al statului, dar şi la interpretarea greşită a normelor legale la care s-au raportat experţii sunt nefondate.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1 şi 3 din H.G. nr. 834/1991 a apreciat că dreptul de proprietate al Statului Român, astfel cum este el întabulat în CF nu poate fi contestat, nici prin raportare la art. 28 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, acestea nefiind incidente speţei şi nici prin aplicarea de plano a Ordinului de ministru nr. 4063/2003 depus la dosar la filele x, act care aprobă transferul, fără plată, din patrimoniul Companiei Naţionale de Căi Ferate "CFR" S.A, în patrimoniul SNTF de Marfă "CFR Marfă" S.A. a terenurilor aferente secţiilor TCM şi terminalelor de transport, câtă vreme acest ordin nu cuprinde dispoziţii referitoare la situaţia particulară de faţă, respectiv când Statul Român este proprietar necontestat al terenurilor în litigiu cu atât mai mult cu cât, acest ordin nici nu a fost invocat ca temei al acţiunii, astfel că nici experţii nu s-au raportat la el.

Constatând că dispoziţiile art. 563 alin. (1) şi 565 C. civ. nu pot fi analizate în acest context, având în vedere că acestea se referă la revendicarea şi apărarea dreptului de proprietate privată şi nu a celui de proprietate publică, cum este cazul în speţă, Curtea a respins apelul declarat în cauză.

Motivele de casare pe care le invocă în sprijinul admiterii recursului reclamanta sunt cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., respectiv: " când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" şi "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material ".

După prezentarea istoricului litigiului şi a considerentelor apreciate relevante ale instanţei de apel, recurenta arată că nu neagă dreptul de proprietate publică al Statului Român ci afirmă prin probe că terenurile în litigiu nu fac parte din domeniul public al statului, ci din cel privat al acestuia nefiind afectate de reţeaua feroviară publică, astfel încât puteau face obiectul transferului dreptului de proprietate, argumentând toate acestea prin faptul că reclamanta le folosea efectiv în derularea activităţii şi aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate, că au fost incluse în capitalul social cu valoarea de inventar a acestora, fiind aşadar nereală concluzia instanţei de apel că Statul Român este proprietar necontestat întrucât dacă terenul în litigiu făcea parte din domeniul public al Statului Român, ar fi fost imposibilă emiterea unui ordin de transfer cu încălcarea legii şi demararea procedurilor prevăzute de H.G. nr. 834/1991 în vederea obţinerii Certificatelor de atestare.

Sub acest aspect, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a stabilit ca urmare a administrării şi interpretării probatoriilor că amplasamentul imobilelor în litigiu este pe infrastructura feroviară publică, că terenurile în litigiu fac parte din suprafaţa înscrisă în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului conform H.G. nr. 705/2006 şi că dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu potrivit menţiunilor din Cartea funciară x Sibiu este înscris în favoarea Statului Român - ca domeniu public, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, cu drept de concesiune pentru Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti, din 2013, în baza H.G. nr. 1705/2006, respectiv a contractului de concesiune nr. x/2002 emis de MLPTL Bucureşti, pe baza unui inventar al bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Statului Român la 23.02.2012, anexa 15 la H.G. nr. 1705/2006.

În aceste condiţii, concluzia Curţii de apel în sensul că terenurile în litigiu fac parte din domeniul public al statului şi nu din cel privat, aşa cum susţine recurenta, se întemeiază pe probele ce au fost administrate în cauză, înscrisuri şi expertiză tehnică judiciară, probatorii ce nu mai pot fi reinterpretate în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt, aşa cum solicită recurenta.

Trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor noului C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Recurenta solicită a se constata faptul că instanţa de apel nu analizează elementele care fac parte din infrastructura publică mulţumindu-se cu răspunsurile experţilor, însă elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice sunt definite la lit. a) din H.G. nr. 589/2006 care modifică Anexa 2 la H.G. nr. 581/1998 şi anume liniile ferate de circulaţie, suprafaţa de teren pe care sunt construite, precum şi terenurile situate de o parte şi de alta a axei căii ferate până la limita de expropriere aprobată sau limita zonei de siguranţă a infrastructurii feroviare, potrivit legii, iar în staţia Sibiu Triaj nu toate liniile sunt linii de circulaţie, existând şi linii de manevră, linii din grupa mărfuri sau linii ferate industriale (LFI) aparţinând CFR Marfă (linii din cadrul atelierului de reparaţii vagoane SIRV Sibiu), astfel suprafaţa de teren aflată în zona acestor linii nefiind domeniul public al Statului, ci aparţine domeniului privat al Statului (potrivit art. 11 pct. 3 din O.U.G. nr. 12/1998).

Cu privire la acest aspect, se constată că la pagina 10 paragrafele 2,3,4 şi 5 instanţa de apel a analizat care sunt elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice prin raportare la anexa 2 din H.G. nr. 581/1998, precizând că această anexă a fost înlocuită cu anexa la Hotărârea nr. 589/2006 şi observând că ele sunt enumerate la dosar fond.

Ca atare, în contra a ceea ce susţine recurenta, au fost avute în vedere elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice astfel cum acestea sunt definite în anexa la H.G. nr. 589/2006 care modifică Anexa nr. 2 la H.G. nr. 581/1998.

Referitor la suprapunerea amplasamentului imobilelor în litigiu pe infrastructura feroviară publică sau privată, instanţa a arătat că aceasta s-a realizat de către experţi prin raportare la documentaţia tehnică întocmită în baza H.G. nr. 834/1991, care a stat la baza emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate şi care cuprind incintele ce au făcut obiectul transferurilor conform Dispoziţiei nr. 58/1998, dar care nu au fost analizate şi marcate în teren din punct de vedere tehnic al exploatării căii ferate de către serviciile competente, ci toate incintele aparţinând SNTFM "CFR Marfă" au fost stabilite scriptic, doar pe planurile de situaţie şi nu pe teren.

A mai arătat instanţa de apel că, în aceste condiţii, în mod firesc şi logic experţii au presupus că în perimetrul în discuţie pot exista instalaţii de siguranţă şi conducere operativă a circulaţiei feroviare CFR, îngropate în pământ, drumuri de acces la alte obiective aparţinând reclamantei, acestea fiind mijloace fixe aparţinând domeniului public al statului, dar care figurează în evidenţele contabile ale petentei, acest aspect fiind preluat din adresa Oficiului Juridic Sucursala Regională CF Braşov, Divizia Tehnică Serviciul Tehnic de Evidenţă Cadastru nr. x/23.01.2019.

Mai mult, instanţa de apel a constatat că în răspunsul la obiecţiunile reclamantei experţii precizează în mod clar faptul că amplasamentul imobilelor ce fac obiectul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este pe infrastructura feroviară publică, conform H.G. nr. 1705/2006.

Ca atare, vor fi respinse susţinerile din memoriul de recurs potrivit cărora instanţa de apel nu şi-ar fi motivat soluţia în privinţa caracterului cert al răspunsului experţilor în ceea ce priveşte întrebarea dacă amplasamentul imobilelor ce fac obiectul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este pe infrastructura feroviară publică sau privată.

În aceste condiţii, pornind de la situaţia factuală reţinută de instanţa de apel, nu pot fi avute în vedere contraargumentele recurentei reclamante care tind la schimbarea acesteia, cum ar fi susţinerile că din Planul Tehnic de Exploatare al Staţiei Sibiu Triaj Fişa nr. x ar rezulta că liniile 2-15 sunt linii de primire-expediere, deci sunt pe domeniu public, însă începând cu linia 16, restul liniilor din Staţia Sibiu Triaj nu îndeplinesc această condiţie, că experţii nu au verificat ce conţine inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului (Anexa nr. 16 la H.G. nr. 1705/2006) ci au făcut referire la înscrisurile care au stat la baza înscrierii în CF x Sibiu, fără a prezenta dovezi ştiinţifice reale că imobilele înscrise în CF x Sibiu şi x Şelimbăr fac parte din suprafaţa înscrisă în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului conform H.G. nr. 1705/2006.

Recurenta mai susţine că instanţa de apel a ignorat faptul că motivele acestei acţiuni au fost cauzate de reorganizarea prin divizare, conform O.U.G. nr. 12/1998, care a dispus ca întreaga reţea de cale ferată, respectiv fosta SNCFR RA. să fie împărţită în mai multe societăţi feroviare de interes naţional, inclusiv SNTFM CFR Marfă S.A., iar ulterior, prin Dispoziţia Preşedintelui SNCFR nr. 58/1998, s-a dispus împărţirea patrimoniului fostei SNCFR, SNTFM CIR Marfă S.A., având ca obiect principal de activitate transportul feroviar de marfă, fiindu-i repartizate toate terenurile şi mijloacele fixe specificate în anexă şi obţinând titlurile de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991, titluri materializate prin cele cinci certificate de atestare a dreptului de proprietate emise de Ministerul de Transport.

Înalta Curte reţine că, instanţa de apel nu a contestat procedura de reorganizare a autoarei reclamantei, însă potrivit art. 3 din Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, legiuitorul a statuat că (2) Infrastructura feroviară publică, ale cărei elemente concrete sunt prevăzute în anexa nr. 2 care face parte integrantă din prezenta hotărâre, precum şi bunurile rezultate din investiţii, dezvoltări şi/sau modernizări ale acesteia, se atribuie în concesiune C.F.R., fără plata redevenţei, pe o durată de 49 de ani de la data înfiinţării C.F.R., pe bază de contract încheiat cu Ministerul Transporturilor. (...) (3) În capitalul social al C.F.R. nu este inclusă valoarea bunurilor proprietate publică a statului, date în concesiune.

Pornind de la situaţia factuală premisă în sensul că terenurile în discuţie sunt amplasate pe infrastructura feroviară publică (astfel cum este ea definită de Anexa 2 la H.G. nr. 581/1998 modificată de Anexa la H.G. nr. 589/2006) şi că fac parte din suprafaţa înscrisă în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului conform H.G. nr. 1705/2006, aşa cum s-a stabilit ca urmare a administrării probelor în dosar, rezultă că acestea nu erau proprietatea autoarei reclamantei şi nici nu erau incluse în capitalul social al acesteia, neputând fi transmise acesteia ca urmare a reorganizării.

Curtea de Apel a arătat că experţii au făcut o analiză amplă a obiectului de activitate, al modului de funcţionare dar şi al modalităţii în care s-a reorganizat SNCFR şi cum s-au preluat mijloacele fixe de către fiecare dintre societăţile rezultate ca urmare a reorganizării, arătând clar că pentru societatea mamă s-au emis certificate de atestare a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, Ordinului nr. 234/2013 şi H.G. nr. 24/2013, însă a apreciat că ceea ce tranşează litigiul de faţă este incidenţa dispoziţiilor art. 1 şi 3 din H.G. nr. 834/1991 care statuează că:

"Art. 1 - Terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană. Art. 3 - Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public…"

Faptul că recurenta susţine, în contra celor reţinute de instanţa de apel, că valoarea de inventar a terenurilor în discuţie a fost inclusă în capitalul social al reclamantei, vine în contradicţie cu statuarea că terenurile se află în domeniul public al statului şi cu dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A., art. 3 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat şi dispoziţiile Hotărârii nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.

Or, în condiţiile în care legea stabilea că domeniul public nu poate fi afectat de reorganizările din cadrul CFR, bunurile din domeniul public fiind conform art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi art. 861 C. civ. inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, iar dreptul de proprietate publică al Statului Român este întabulat în Cartea Funciară, spre deosebire de cel al reclamantei, în mod corect s-a dat preeminenţă acestuia, fiind mai bine caracterizat.

În aceste condiţii vor fi înlăturate susţinerile recurentei în sensul că terenurile în speţă nu aparţin domeniului public al Statului - fiind contrare situaţiei de fapt reţinută ca urmare a interpretării probatoriilor de către instanţele anterioare, nemaiavând relevanţă din punct de vedere juridic, data sau modalitatea în care părţile au obţinut atestarea prin certificate a dreptului de proprietate asupra terenurilor sau că ar fi incinte neintabulate în CF sau doar notate cu titlu provizoriu.

De asemenea, recurenta susţine că nu s-a ţinut cont de valoarea probantă şi opozabilitatea în raport cu terţii chiar şi fără înscrierea în CF a celor cinci certificate de atestare a dreptului de proprietate emise de Ministerul de Transport, fiind aplicate greşit normele de drept material incidente, respectiv dispoziţiile art. 28 alin. (2) al Legii nr. 7/1996 în forma publicată în M.Of. nr. 61/26.03.1996 care dispuneau că:

"dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accensiune, vânzarea silită şi uzucapiune în aceleaşi condiţii sunt opozabile faţă de terţi şi drepturile reale dobândite de stat şi de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti".

Înalta Curte reţine că art. 28 în forma iniţială a Legii nr. 7/1996, redată de recurentă, a suferit modificări, el devenind art. 26 (conform republicării din Monitorul Oficial, Partea I nr. 201 din 03 martie 2006) şi fiind abrogat la 1.10.2011 de Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., deci nu era în vigoare la data de 24.03.2013, data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în privinţa cărora recurenta reclamantă a invocat opozabilitatea în raport cu terţii chiar şi fără înscrierea în cartea funciară.

Ca atare, în mod corect, Curtea de apel a apreciat că aceste dispoziţii nu sunt incidente speţei.

Cu privire la valabilitatea şi forţa probantă a Ordinului nr. 1063/22.12.2003 emis de Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului - privind transferul terenurilor aferente secţiilor TCM şi terminalelor de transport combinat, fără plată, de la CN CF CFR S.A. la SMFM CFR Marfă S.A. care, aşa cum pretinde recurenta, în Anexa 3 ar menţiona la pct. 2 terenurile aparţinând de Terminalul Sibiu şi Staţia Sibiu în suprafaţă de 44.970 m.p., suprafaţă ce ulterior ca urmare a măsurătorilor a fost diminuată la cea înscrisă în certificatele de atestare emise, Curtea de Apel a reţinut că acest ordin nu cuprinde dispoziţii referitoare la situaţia particulară de faţă, respectiv când Statul Român este proprietar necontestat al terenurilor în litigiu şi că acest ordin nici nu a fost invocat ca temei al acţiunii, astfel că nici experţii nu s-au raportat la el.

Înalta Curte reţine că, pe de o parte, recurenta nu contestă considerentele anterior expuse pentru care instanţa de apel a înlăturat de la aplicare acest ordin, iar pe de altă parte, deşi recunoaşte că suprafaţa înscrisă în acesta a fost diminuată, tinde să dovedească, direct în faţa instanţei de recurs, în contra probatoriilor administrate în faţa instanţelor de fond, o altă situaţie de fapt decât cea deja reţinută cu putere de lucru judecat, respectiv că deşi ordinul face vorbire de o suprafaţă mai mare de teren ce nu este egală cu cea care face obiectul litigiului de faţă, el o include şi pe cea care corespunde certificatelor de atestare ale reclamantei.

Recurenta apreciază că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 563 alin. (1) şi cele ale art. 565 din C. civ. considerând că nu sunt aplicabile speţei. Apreciază că dispoziţiile prevăzute de art. 563 alin. (1) din C. civ., sunt aplicabile litigiului dedus judecaţii întrucât acţiunea în revendicare este un mijloc de apărare în justiţie a dreptului de proprietate privată şi aflat la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deţine bunul respectiv fără drept.

Înalta Curte constată că, recurenta însăşi, în cadrul cererii de recurs, recunoaşte că nu se află în această situaţie, având posesia şi folosinţa terenului, or din art. 563 C. civ., potrivit căruia (1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept, rezultă că acţiunea în revendicare presupune că reclamant este cel ce se pretinde proprietar, dar care trebuie să întrunească cumulativ şi condiţia de a nu avea posesia bunului.

De asemenea, nu este incident nici art. 565 C. civ. care prevede că în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară, câtă vreme acesta reglementează proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară şi nu reprezintă temeiul juridic al acţiunii în constatare provocatorie demarată de reclamantă.

Faptul susţinut în cadrul cererii de recurs în sensul că titlurile (certificatele) de proprietate emise pe numele recurentei, ar fi valide, nefiind anulate printr-un demers administrativ ori judecătoresc, de natură a le lipsi de valabilitate ori efecte juridice, nu poate reprezenta un motiv suficient pentru a fi valorificate acestea prin înscrierea dreptului pe care-l conferă în cartea funciară, astfel cum se solicită în prezentul litigiu, câtă vreme pârâtele au făcut dovada impedimentelor la efectuarea operaţiunii de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, căruia i se opune caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică asupra terenurilor în discuţie.

Faţă de aceste împrejurări, nefiind fondate motivele de recurs încadrate de recurentă în dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă - CFR Marfă S.A. împotriva deciziei nr. 680 din 26 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă - CFR Marfă S.A. împotriva deciziei nr. 680 din 26 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2022.