Civil liability for public procurement irregularities: Relativity of res judicata and concurrent fault in European fund financial corrections

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2022

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 30 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Administraţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura (ANPA), obligarea pârâtei la plata sumei de 1.690.258,75 de RON, creanţă bugetară stabilită prin nota de control nr. x/2014 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, reprezentând suma achitată de MADR din bugetul naţional pentru reîntregirea fondului european pentru pescuit (FEP).

La data de 7 decembrie 2018, reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că şi-a întemeiat, în drept, cererea de chemare în judecată, în principal, pe dispoziţiile art. 998, art. 999 din C. civ. de la 1865, art. 1357-1359, art. 139 alin. (1) şi (2), art. 1381 alin. (1) şi (2) din Noul C. civ., privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, iar în subsidiar, pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1865, art. 1373 din Noul C. civ. privind răspunderea comitentului pentru prepuşi.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal, arătând că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 1373 din C. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a invocat excepţia necompetenţei funcţionale, arătând că litigiul nu are un obiect circumscris materiei achiziţiilor publice pentru a putea fi soluţionat de secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, ci cauza este o acţiune în pretenţii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1373 din Noul C. civ.

Prin încheierea din 11 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 18 ianuarie 2019, sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 14 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiilor a III-a, a IV- a sau a V-a ale Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 21 februarie 2019, sub nr. x/2018.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1707 din 05 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.690.258,75 RON, reprezentând reparaţie prejudiciu creat în patrimoniul Ministerului, ca urmare a achitării acesteia de către reclamant din bugetul naţional, pentru reîntregirea FEP.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 514 A/2020 din 16 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura, împotriva sentinţei civile nr. 1707 din 05 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 514A/2020 din 16 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că prin hotărârea recurată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, precum şi că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt şi a considerentelor reţinute în cuprinsul deciziei atacate, recurenta făcând referire la aspectele de fapt care au fost reţinute prin nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor recurenta a arătat că, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, în vigoare la data emiterii notei de control, autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene au obligaţia de a exclude integral sau parţial de la rambursarea/plata cheltuielilor efectuate şi declarate de beneficiari acele cheltuieli care nu respectă condiţiile de legalitate, regularitate ori conformitate stabilite prin prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare în vigoare, în situaţia în care, în procesul de verificare a solicitărilor de plată, acestea determină existenţa unor astfel de cheltuieli, iar potrivit art. 6 alin. (3) lit. a) din aceeaşi ordonanţă, în aplicarea prevederilor alin. (1), autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene au obligaţia aplicării de reduceri procentuale din sumele solicitate la plată de către beneficiari, în situaţia în care constată cel puţin una dintre abaterile prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă, în raport cu reglementările naţionale în vigoare în domeniul achiziţiilor publice.

Astfel, recurenta a susţinut că reclamantul, în calitate de autoritate competentă în gestionarea fondurilor europene, avea obligaţia să verifice dacă sunt eligibile cheltuielile efectuate în executarea contractului de achiziţie publică şi să excludă parţial, prin aplicarea unei reduceri procentuale, de la rambursare, cheltuielile care nu respectă condiţiile de legalitate, în raport cu reglementările naţionale în vigoare în domeniul achiziţiilor publice.

Susţine recurenta că instanţa de apel, potrivit prevederilor art. 1371 alin. (1) C. civ., trebuia să facă o verificare a vinovăţiei reclamantului şi a vinovăţiei pârâtei, prin raportare la nota de control a Ministerului Finanţelor Publice, a cărei legalitate a fost stabilită definitiv prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi să verifice, pe de o parte, legătura de cauzalitate dintre fapta săvârşită de pârâtă, de a încheia un contract de achiziţie publică cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare şi prejudiciul invocat de reclamant, şi, pe de altă parte, să verifice fapta reclamantului de a accesa fonduri europene pentru plata facturilor emise în executarea contractului de achiziţie publică, deşi avea cunoştinţă, sau ar fi trebuit să aibă, că sumele rambursate nu sunt eligibile, prejudiciul fiind realizat prin aplicarea corecţiei financiare.

Recurenta a susţinut că, în speţă, culpa a fost a ambelor părţi, astfel cum reiese din nota de control emisă de MFP la 02.06.2014, pe care instanţa de apel trebuia să o analizeze temeinic, iar nu doar să se raporteze la hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi să reţină că doar pârâta se află în culpă şi este responsabilă de prejudiciul invocat de reclamant, ceea ce a condus la raţionamentul forţat că există legătură de cauzalitate între încheierea contractului şi aplicarea corecţiei financiare.

Astfel, instanţa de apel a încălcat principiul aflării adevărului reglementat de art. 22 C. proc. civ., limitându-se doar să constate autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte nota de control şi să constate că există legătură de cauzalitate între fapta pârâtei şi prejudiciul invocat de reclamant, când, în realitate, nu doar pârâta se face vinovată, ci şi reclamantul, prin lipsa de diligenţă în ceea ce priveşte verificarea aspectelor cu privire la sumele de bani propuse la rambursare.

În ceea ce priveşte apărarea întemeiată pe exceptio mali processus, instanţa de apel a procedat la o analiză sumară şi superficială, considerând că pârâta putea să formuleze o cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului în dosarul nr. x/2015, însă, formularea unei astfel de cereri nu s-ar fi putut realiza în condiţiile în care reclamantul nu a informat pârâta despre existenţa litigiului, dar şi în condiţiile în care limitele intervenţiei accesorii erau circumscrise sprijinirii apărării reclamantului, or, pârâta ar fi avut interes să intervină în proces pentru a formula apărări, nu numai în favoarea reclamantului, ci şi în interes propriu.

De asemenea, recurenta a opinat că nu putea fi formulată o cerere de intervenţie accesorie în condiţiile în care nu este terţ faţă de reclamant, în sensul art. 61 şi art. 63 C. proc. civ., ci este o instituţie subordonată acestuia, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 545/2010.

Conchizând, recurenta a învederat că motivarea instanţei de apel încalcă prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 66/2011, pe cele ale art. 1371 C. civ. şi art. 22 C. proc. civ., fiind superficială, cauzată de lipsa de interes a instanţei în aflarea adevărului şi în analiza probatoriului depus, respectiv aspectele consemnate în nota de control, care demonstrează culpa reclamantului în aplicarea corecţiei financiare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, la data de 11 august 2021, prin care solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că recurenta a invocat exclusiv aspecte de netemeinicie, nu şi de nelegalitate, criticile vizând exclusiv starea de fapt şi nu soluţia instanţei de apel, "ceea ce ar putea conduce la respingerea cererii pentru motive de nulitate".

S-a susţinut, totodată, referitor la afirmaţiile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 1371 din C. civ., că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul ca în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în raport de prevederile art. 1357 din C. civ.

Astfel, în mod corect a stabilit instanţa că prejudiciul este cert şi nereparat la data introducerii cererii de chemare în judecată, fiind stabilit prin titlul executoriu reprezentat de nota de corecţie nr. x/02.06.2014, confirmată prin sentinţa civilă nr. 2282/18.09.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 483/08.02.2018.

Valoarea prejudiciului de 1.690.258,75 RON a fost acoperită prin virarea acestei sume de către MADR de la bugetul naţional în bugetul FEP, creându-se astfel o pagubă în bugetul MADR.

Fapta ilicită constă în atribuirea contractului economic nr. x/08.07.2009, încheiat între ANPA, în calitate de autoritate contractantă şi S.C. A. S.A., în calitate de prestator, pentru implementarea proiectului intitulat "Servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul POP 2007-2013", finanţat din fonduri publice şi europene, cu încălcarea prevederilor legale în materia legislaţiei privind achiziţiile publice, respectiv a O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publica, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii şi H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publica din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, în vigoare Ea data publicării anunţului de participare, astfel cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei civile nr. 483/08.02.2018.

Legătura de cauzalitate este relevată de necesitatea reîntregirii fondului FEP cu suma virată de la bugetul naţional, ca urmare a executării unui contract de achiziţii publice atribuit cu nerespectarea dispoziţiilor legale, în sarcina pârâtei, instanţa supremă reţinând culpa în nerespectarea procedurilor din materia atribuirii contractelor de achiziţii publice.

A mai precizat intimatul că întreaga apărare a recurentei nu vizează faptele, pe care le recunoaşte, ci culpa, fără a lua în considerare că fapta sancţionată a fost în legătură cu modul de atribuire al contractului, iar nu executarea acestuia. Or, recurenta ANPA este singura instituţie responsabilă de tipul procedurii de achiziţie utilizată în scopul atribuirii contractului economic nr. x/08.07.2009, astfel că în mod corect instanţele de fond nu au reţinut apărările acesteia vizând preluarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor care decurg din contractul nr. x/2009 de către reclamantă.

În opinia intimatului, faptul preluării calităţii de achizitor în legătură cu executarea contractului nr. x/2009 nu fundamentează teza lipsei culpei recurentei în acest litigiu, dat fiind că acest aspect nu prezintă relevanţă prin prisma aspectelor reţinute cu putere de lucru judecat de către instanţa supremă în ceea ce priveşte responsabilitatea atribuirii acestui contract.

Astfel, procedura de achiziţie publică, finalizată cu încheierea acestui contract a fost demarată şi finalizată de către ANPA, încălcarea dispoziţiilor legale privind regulile impuse în această materie prin O.U.G. nr. 66/2011 fiind constată în legătură cu activitatea prestată de această entitate juridică.

Noul achizitor nu preia responsabilitatea în privinţa actelor juridice efectuate anterior încheierii contractului de achiziţie publică, ci doar pe cea privind executarea contractului astfel atribuit. Cum încălcarea normelor în vigoare aplicabile procedurii de atribuire a fost reţinuta de către instanţa suprema în sarcina ANPA, instanţa de fond şi cea de apel a constatat în mod corect că această entitate are calitate procesuală pasivă, în sensul dispoziţiilor art. 36 noul C. proc. civ. şi este responsabilă de crearea prejudiciului.

În ceea de priveşte cererea de recurs semnată olograf "pentru Preşedinte", intimatul a solicitat instanţei să pună în vedere recurentei să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte numele, prenumele şi mandatul persoanei care a semnat cererea de recurs, în caz contrar, înţelegând să invoce excepţia nulităţii pentru lipsa calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de recurs.

La termenul de judecată din data de 06 aprilie 2022, instanţa de recurs a respins motivat excepţia nulităţii cererii de recurs constatând că a fost probată lipsei calităţii de reprezentant al pârâtei a persoanei care a semnat cererea de recurs, respectiv că, în cuprinsul memoriului de recurs au fost formulate critici care pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei nr. 514A/2020 din data de 16 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 6 aprilie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte constată următoarele:

În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., se reţine că recurenta a invocat motivarea deficitară a deciziei civile recurate, în ceea ce priveşte aspectele vizând culpa reclamantului în producerea prejudiciului pretins în speţă şi existenţa legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins în cauză şi fapta ilicită imputată pârâtei, apărări invocate în calea de atac a apelului.

Critica este fondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi nu în ultimul rând de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Trebuie reamintit, deopotrivă, că inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Deşi potrivit jurisprudenţei instanţei europene obligaţia de motivare nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, este necesar să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, ceea ce presupune expunerea argumentelor care, prin conţinutul lor, influenţează soluţia.

În speţă, reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura (ANPA), obligarea pârâtei la plata sumei de 1.690.258,75 de RON, creanţă bugetară stabilită prin nota de control nr. x/2014 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, reprezentând suma achitată de MADR din bugetul naţional pentru reîntregirea fondului european pentru pescuit (FEP).

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998, art. 999 din C. civ. de la 1865, art. 1357-1359, art. 139 alin. (1) şi (2), art. 1381 alin. (1) şi (2) din Noul C. civ., privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, iar în subsidiar, pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1865, art. 1373 din Noul C. civ. privind răspunderea comitentului pentru prepuşi.

Potrivit situaţiei de fapt stabilite în cauză, prin Decizia nr. 2120/16.04.2009 s-a aprobat proiectul de asistenţă tehnică privind completarea programului anual al achiziţiilor publice pentru anul 2009, în scopul programării contractului de achiziţii având ca obiect "servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul programului Operaţional pentru Pescuit 2007-2013"finanţat din fondurile alocate Axei nr. 5 -"Asistenţă tehnică" a programului operaţional.

Proiectul de asistenţă tehnică s-a implementat integral prin contractul de servicii nr. x/08.07.2009 încheiat între ANPA în calitate de achizitor şi S.C. A. S.A., în calitate de prestator.

Potrivit Actului Adiţional nr. 1/17.11.2010 calitatea de achizitor a fost preluată de la ANPA la MADR, prin Direcţia Generală de Pescuit, pentru proiectul intitulat "Servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul POP 2007-2013". Perioada de implementare a proiectului a fost stabilită la 60 de luni, de la data semnării contractului de achiziţii publice, respectiv pentru perioada 08.07.2009-08.07.2014, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Contract.

Prin nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare încheiată la data de 02.06.2014 s-a concluzionat că atribuirea contractului economic nr. x/08.07.2009 s-a efectuat cu încălcarea prevederilor legale în materia legislaţiei privind achiziţiile publice, respectiv a O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006, în vigoare la data publicării anunţului de participare.

S-a mai reţinut că această notă de control a fost contestată de către reclamantul din prezenta cauză, contestaţia fiind respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 2282/18.09.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 483/08.02.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel învestită, prima instanţă a reţinut în acord cu dispoziţiile art. 103 din legea nr. 71/2011 şi de cauza cererii de chemare în judecată că legea aplicabilă în cauză este vechiul C. civ.

Totodată, a constatat că reclamanta nu a produs dovezi în ceea ce priveşte reţinerea unor fapte imputabile în sarcina unor persoane care să aibă calitatea de prepuşi, nota de control relevând nerespectarea normelor legale în materia parcurgerii procedurii de achiziţii publice de către entitatea responsabilă şi nu de către oricare dintre angajaţii acesteia.

În consecinţă, s-a stabilit că nu se impune analizarea separată a raportului de prepuşenie şi a aspectului privind săvârşirea faptei reţinute în cuprinsul notei de control în exercitarea funcţiilor încredinţate.

Cu privire la incidenţa răspunderii civile pentru fapta proprie a pârâtei, s-a apreciat că prejudiciul este cert şi nereparat la data introducerii cererii, respectiv că a fost stabilit prin nota de control din 2014 confirmată prin sentinţa civilă nr. 2282/18.09.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv că valoarea prejudiciului a fost de 1.690.258,75 RON şi a fost acoperit prin virarea acestei sume de la bugetul naţional în bugetul FEP.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, s-a reţinut că aceasta constă în atribuirea contractului economic nr. x/08.07.2009 - încheiat între ANPA, în calitate de autoritate contractantă şi S.C. A., în calitate de prestator, pentru implementarea proiectului intitulat "Servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul POP 2007-2013" finanţat din fonduri publice şi europene- cu încălcarea prevederilor legale în materia legislaţiei privind achiziţiile publice, respectiv a O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate s-a apreciat că a fost relevată de necesitatea reîntregirii fondului FEP cu suma virată de la bugetul naţional ca urmare a executării unui contract de achiziţii publice atribuit cu nerespectarea dispoziţiilor legale, iar în privinţa vinovăţiei, s-a reţinut că aceasta a fost stabilită în sarcina pârâtei ANPA prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate.

Învestită fiind cu soluţionarea apelului şi având a tranşa inclusiv chestiunea litigioasă vizând legătura de cauzalitate între fapta imputată recurentei şi prejudiciul pretins înregistrat de reclamantă, respectiv, culpa proprie a reclamantului în producerea prejudiciului pretins în speţă, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin decizia civilă nr. 483/08.02.2018 a Înaltei Curţi a fost validată nota de constatare prin care au fost aplicate sancţiuni reclamantei ca urmare a atribuirii contractului economic nr. x/08.07.2009, cu încălcarea O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006, sens în care s-a reţinut că această hotărâre judecătorească se bucură de o prezumţie de validitate, astfel că statuările din cuprinsul acestui act jurisdicţional, privind validitatea notei de constatare nu mai pot fi contrazise sau infirmate în cauză.

S-a concluzionat că potrivit notei de constatare menţionate întreaga responsabilitate pentru prejudiciul produs prin această procedură, revine apelantei pârâte, autoritate contractantă care a derulat procedura, respectiv că fapta sancţionată este în legătură cu atribuirea contractului, iar nu cu executarea acestuia, reţinându-se că apărările pârâtei care aduc în discuţie statuările instanţei anterioare şi lipsa formulării unor apărări corespunzătoare de către reclamantă în litigiul anterior, nu pot fi validate, întrucât aceasta ar fi avut posibilitatea de a formula cerere de intervenţie accesorie în favoarea intimatului reclamant în dosarul nr. x/2015.

Procedând la verificarea silogismului judiciar expus în justificarea soluţiei de respingere a apelului declarat de apelanta pârâtă, Înalta Curte constată că pe lângă faptul că nu a fost temeinic argumentat, în sensul că nu răspunde exigenţei de a demonstra lipsa de temeinicie a tuturor argumentelor esenţiale invocate de apelanta pârâtă, raţionamentul expus este parţial şi incorect şi incoerent.

În acest sens, Înalta Curte reţine, pe de o parte că analiza considerentelor deciziei civile recurate relevă faptul că nu s-a formulat un răspuns explicit şi specific argumentelor apelantei care aduceau în dezbatere culpa concurentă a reclamantului în producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate între lipsa de diligenţă a reclamantului în ceea ce priveşte verificarea aspectelor cu privire la sumele de bani propuse la rambursare şi prejudiciul pretins în speţă.

Sub acest aspect, se reţine că, aşa cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa instanţelor naţionale şi în doctrina de specialitate, plecând de la premisa că fapta omului a jucat un rol cauzal - fie singură, fie în unire cu alt fapt sau eveniment exterior, fapte sau evenimente aflate într-o legătură necesară cu prejudiciul, determinând cu necesitate producerea lui sau care, au contribuit precumpănitor la realizarea prejudiciului, în sensul că deşi nu au produs în mod direct efectul păgubitor, au favorizat producerea acestui efect, înlesnind naşterea procesului cauzal sau agravându-i ori asigurându-i rezultatul negativ- în caz de coparticipare a victimei la producerea prejudiciului sau la mărirea acestuia, partea chemată să răspundă va fi obligată la repararea numai în parte a prejudiciului, proporţional cu pagubele pricinuite în mod direct prin acţiunile sale, indiferent de forma de vinovăţie cu care a acţionat.

Efectul aplicării acestei reguli îl constituie, aşadar, excluderea sau diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Or, în speţă, recurenta a invocat, în apel, o atare ipoteză, susţinând că ambele părţi din proces s-au aflat în culpă, respectiv că la producerea prejudiciului a contribuit deopotrivă, în contextul în care au existat indicii cu privire la neregulile imputate ANPA cunoscute reclamantului, iar acesta a preluat contractul în discuţie "cu tot cu neregulile semnalate", valoarea contractului fiind nu doar acceptată, ci mărită prin act adiţional, fapta reclamantului de a accesa, în acest context, fonduri europene pentru plata facturilor emise în executarea contractului de achiziţie publică şi lipsa de diligenţă a acestuia în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor care îi reveneau, potrivit legii, de a verifica caracterul eligibil al sumelor de bani propuse la rambursare, deşi la acea dată avea cunoştinţă că sumele rambursate nu sunt eligibile, întrucât atribuirea contractului s-a realizat cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006.

Cum în situaţiile de concurs al culpei sau intenţiei victimei cu fapta altei persoane la provocarea prejudiciului sau la dimensionarea acestuia, autorul pagubei va suporta numai acea parte din prejudiciu pe care a provocat-o personal, un atare argument putea avea o incidenţă decisivă asupra obiectului litigiului, astfel că înlăturarea apărărilor recurentei anterior reliefate impunea o evaluare adecvată, raportat la starea de fapt dedusă analizei în apel, întrucât doar o motivare completă, ce clarifică toate împrejurările de fapt în privinţa relaţiilor derulate între părţi poate fi şi una convingătoare, garanţie împotriva arbitrariului şi dovadă a unui proces echitabil.

Pe de altă parte, se constată că deşi premisa reţinută de către instanţa devolutivă de prim control judiciar este aceea a existenţei unei judecăţi anterioare în care pârâta nu a avut calitatea de parte, se reţine incidenţa autorităţii de lucru judecat şi deopotrivă prezumţia de validitate a hotărârilor pronunţate în acel litigiu, fără totuşi a se preciza expres dacă puterea de lucru judecat exprimată prin efectul pozitiv se aplică şi persoanelor care nu au fost părţi.

Înalta Curte, reţine că art. 431 C. proc. civ., reglementează autoritatea de lucru judecat, fiind de observat că, atât efectul pozitiv, cât şi efectul negativ sunt simultan aspecte ale autorităţii de lucru judecat, cel pozitiv, pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-o nouă judecată fără ca această instanţă să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului, iar cel negativ, pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt litigiu.

Din acest unghi, se impune a fi observat că efectele lucrului judecat se manifestă pe planul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, întrucât autoritatea de lucru judecat presupune existenţa aceloraşi părţi între care să fi purtat dezbaterea judiciară anterioară, de o manieră care să nu mai poată fi contrazisă ulterior.

În alţi termeni, principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât părţilor în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare.

Modalitatea în care se produc efectele procesuale în raport cu terţii este reglementată distinct în cuprinsul art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care:

"Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."

În consecinţă, efectele, pozitiv şi negativ, ale autorităţii de lucru judecat nu pot reprezenta argumente pentru a se extinde efectele obligatorii ale unei hotărâri asupra altor persoane decât cele care au fost părţi, în sensul prezenţei lor juridice, în litigiul care a dus la pronunţarea acelei hotărâri.

Ca urmare, pentru terţi, simpla legătură, din cadrul unui proces ulterior, cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior nu este suficientă pentru a susţine că statuările unei judecăţi care îi prejudiciază li se opun cu autoritate de lucru judecat, atâta timp cât nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei identităţii de părţi.

În această ipoteză, existenţa unei hotărâri definitive integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terţelor persoane, în sensul că acestea nu mai pot ignora situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării respectivei hotărâri judecătoreşti, cel puţin până la momentul în care vor demonstra în justiţie situaţia contrară, relativitatea efectelor obligatorii şi a lucrului judecat ale hotărârii judecătoreşti neavând drept consecinţă inopozabilitatea actului jurisdicţional faţă de terţi, care, întocmai ca şi în cazul convenţiilor, nu pot nega situaţia juridică născută din existenţa unei hotărâri judecătoreşti, ca fapt juridic.

Ei trebuie să respecte rezultatul dezbaterilor judiciare, chiar dacă nu au participat la acestea, dar pot să demonstreze, în justiţie, contrariul. În acest context devine util efectul procesual al hotărârii judecătoreşti de a constitui din punct de vedere probator act autentic.

În consecinţă, chiar dacă, în ipoteza analizată, hotărârea opusă terţului nu are aptitudinea de a genera, în mod direct, faţă de acesta drepturi ori obligaţia de a executa dispoziţiile ce le conţine, ea - ca orice act juridic-dă naştere îndatoririi de a respecta situaţia juridică ce s-a creat odată cu pronunţarea sa şi intrarea în circuitul civil a respectivului act jurisdicţional, sub rezerva neexercitării, de către terţ a dreptului de a se apăra în sensul de a administra probe contrare situaţiei ce a făcut obiect al dezbaterilor din cadrul litigiului astfel soluţionat (ipoteză în care terţul suportă, indirect, efectele judecăţii la care nu a participat, care îi sunt opozabile în temeiul art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.).

Consecutiv acestor consideraţii teoretice, luând în considerare deopotrivă, precizările din recurs sub aspectul limitelor apărărilor deduse analizei în prezenta cale de atac din această perspectivă, respectiv faptul că nota de control ce a făcut obiectul contestaţiei soluţionate prin decizia civilă nr. 483/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal are natura juridică de act administrativ cu caracter individual, astfel încât hotărârea judecătorească prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva acesteia nu beneficiază de efectul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 554/2004, se reţine că, de vreme ce, în speţă, pârâta care nu a avut calitatea de parte în procesul soluţionat prin decizia civilă nr. 483/08.02.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a înţeles să formuleze apărări în cauza de faţă în legătură cu aspectele reţinute în nota de constatare validate jurisdicţional în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 ce vizau vinovăţia părţilor litigante şi legătura de cauzalitate între faptele părţilor litigante şi prejudiciu, statuarea instanţei de apel în sensul că acestea se impun a fi înlăturate, de plano, în prezenta cauză, întrucât ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în cauza anterior menţionată este eronată.

Concluzionând, instanţa de recurs, reţine că silogismul judiciar care a justificat această soluţie ignoră cadrul legal incident, fiind în sarcina instanţei de apel să analizeze aceste apărări în lumina prevederilor art. 435 din C. proc. civ., analiză care însă nu a fost realizată.

Argumentele anterior expuse relevă incorectitudinea raţionamentului judiciar expus de instanţa de prim control judiciar în motivarea înlăturării apărărilor recurentei care tindeau la a înlătura, din punct de vedere probator, efectele substanţiale ale hotărârii pronunţate în litigiul în care nu a fost parte, cu motivarea că astfel de apărări ar fi putut fi formulate exclusiv pe calea intervenţiei accesorii în favoarea reclamantului care a avut calitatea de parte în acel litigiu. De altfel, aşa cum fundamentat se susţine în recurs, o atare construcţie juridică care opune terţului într-o manieră incontestabilă o hotărâre judecătorească, contrar art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., nefondat impută recurentei neexercitarea unei facultăţi.

Ca atare, decizia din apel are caracter nelegal, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cum potrivit art. 483 alin. 3din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că prin intermediul acestei căi de atac se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, iar, în speţă, raportat la cele anterior constatate, situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce face imposibilă verificarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală (în limitele deduse analizei prin prezentul recurs) din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispoziţiile art. 496-497 din C. proc. civ. şi trimiterea dosarului la aceeaşi instanţă de apel în vederea rejudecării apelului pârâtei, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

Pentru aceste considerente,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei civile nr. 514 A din 16 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 aprilie 2022.