Rent for retroceded public building: calculation under successive regulations and *tempus regit actum*

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2022

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, la data de 25 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei Comuna Şieu-Odorhei la plata sumei de 363.475,00 RON, reprezentând chiria aferentă perioadei 07.11.2013 - 30.08.2017, pentru folosirea de către aceasta a casei de locuit situată în comuna Şieu-Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud, înscrisă în C.F. nr. x (nr. vechi 382) Şieu-Odorhei nr. top. x, cu suprafaţă de 1322,69 mp; obligarea pârâtei la plata chiriei actualizate cu indicele inflaţiei, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 148 şi art. 192 C. proc. civ., art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi H.G. nr. 1886/2006.

Primul ciclu procesual

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 865/F din 29 noiembrie 2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă a respins acţiunea şi a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 11.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin încheierea din 18 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins cererea apelantului-reclamant de efectuare a unei noi expertize contabile în apel, apreciind că nu se impune suplimentarea probaţiunii şi, rămânând în pronunţare asupra apelului, a amânat pronunţarea pentru 25 iunie 2019.

Prin decizia civilă nr. 147/A din 25 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 11 octombrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 865/F din 29 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bistriţa - Năsăud, în dosarul nr. x/2017, pe care le-a menţinut; a fost obligat apelantul A. să plătească intimatei Comuna Şieu-Odorhei suma de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Hotărârea pronunţată în recurs:

Prin decizia civilă nr. 2470 din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 18 iunie 2019 şi a deciziei civile nr. 147/A din 25 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Al doilea ciclu procesual

5. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 44/A/2021 din 18 februarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 865/F din 29 noiembrie 2018 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, secţia I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A. şi în consecinţă, a dispus obligarea pârâtei Comuna Sieu-Odorhei prin primar să achite reclamantului suma de 51.077,12 RON, sumă care va fi actualizată cu rata inflaţiei, pentru perioada iulie 2018 până la achitarea integrală. De asemenea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă şi suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 44/A/2021 din 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au formulat recurs reclamantul A. şi pârâta Comuna Şieu-Odorhei, cereri înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 13 mai 2021, cauza fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs formulată de reclamantul A., acesta a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, şi casarea, în parte, a hotărârii recurate cu reţinerea cauzei spre rejudecare în sensul modificării, în parte, a deciziei atacate cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 249789,50 RON, reprezentând chiria aferentă perioadei 25 octombrie 2014 - 30 august 2017, pentru folosirea casei de locuit situate în Comuna Şieu-Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud, sumă ce va fi actualizată cu indicele inflaţiei, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a normelor de drept material referitoare la perioada pentru care a fost dispusă obligarea intimatei la plata chiriei şi cu privire la cuantumul chiriei datorate.

Astfel, în mod nelegal, instanţa de apel a stabilit că reclamantul este îndreptăţit la plata chiriei aferente perioadei 25.10.2014-03.11.2016, în sensul în care, deşi a reţinut, în mod corect, că momentul de la care pârâta datorează chirie este 25.10.2014, în raport cu încheierea din 01 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 07.11.2013-25.10.2014, rămasă definitivă, a apreciat greşit că momentul până la care pârâta datorează chirie este 03.11.2016, constatând că acest aspect a fost tranşat de instanţa de recurs prin decizia de casare.

Or, prin decizia civilă nr. 2470 din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a reţinut că, în reluarea judecăţii, se va ţine seama, potrivit art. 502 din C. proc. civ., de dezlegările de drept, deci, prin decizia din recurs, nu s-a statuat cu privire la starea de fapt.

Totodată, instanţa de recurs a reţinut că, în rejudecare, instanţa urmează să analizeze şi celelalte susţineri din faţa instanţei de apel în legătură cu modalitatea de determinare a cuantumului chiriei, rămânând în sarcina acesteia stabilirea perioadei pentru care se datorează chirie, întrucât instanţa de recurs nu a statuat cu caracter definitiv nici începutul, nici sfârşitul şi nici nivelul chiriei.

În aplicarea şi interpretarea prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deşi pârâta şi-a mutat sediul din imobilul în litigiu în data de 03 noiembrie 2016, anterior împlinirii termenului de 5 ani, stabilit prin alin. (1) al articolului menţionat, câtă vreme pârâta a folosit în continuare imobilul, fără a-l preda proprietarului, reclamantul a opinat că i se cuvine contravaloarea lipsei de folosinţă şi ulterior datei de 03 noiembrie 2016.

Prin decizia de casare s-a reţinut că reclamantul avea obligaţia menţinerii afectaţiunii spaţiului pe durata de 5 ani prevăzută de lege, care nu este însă cu titlu gratuit, ci, chiar în lipsa unui contract de închiriere, se datorează chiria legală.

În ipoteza în care utilizatorul nu doreşte să beneficieze de acest drept conferit de lege, trebuie să predea bunul proprietarului, executându-si obligaţia de restituire.

Or, în speţă, împrejurarea că pârâta a eliberat efectiv imobilul, dar nu l-a înştiinţat pe proprietar despre aceasta, nu poate reprezenta o cauză pentru exonerarea pârâtei de la obligaţia achitării lipsei de folosinţă a imobilului.

În acest context, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevderilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care se impune admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel şi modificarea acesteia în sensul obligării pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada cuprinsă între data de 25.10.2014 - 30.08.2017.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a mai criticat faptul că instanţa de apel a stabilit greşit cuantumul chiriei la valoarea de 1,7 RON/mp în loc de 6 RON/mp, aşa cum prevedea H.G. nr. 1884/2006, în forma în vigoare la momentul în care reclamantul era îndreptăţit la acordarea chiriei.

În dezvoltarea acestui argument, recurentul-reclamant a susţinut că, în urma pronunţării sentinţei civile nr. 1603 din 27 iulie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost anulată anexa nr. 1 la H.G. nr. 343/2007, devenind incidente dispoziţiile H.G. nr. 1884/2006, care stabileau un cuantum al chiriei de 6 RON/mp şi nu de 1,7 RON/mp şi care a fost în vigoare până la data la care a fost adoptată H.G. nr. 507/2014.

Totodată, în mod nelegal, se reţine că există o lipsă de interes pentru că nici în varianta iniţială chiria datorată pentru un astfel de imobil nu era de 6 RON/mp, în contextul în care acesta a fost preţul iniţial stabilit odată cu intrarea în vigoare a actului normativ şi până la adoptarea H.G. nr. 434/2007.

De altfel, recurentul a opinat că nici considerentul reţinut de curtea de apel potrivit căruia cuantumul chiriei este unul fluctuant, având în vedere că vizează un contract cu prestaţii succesive, nu poate fi primit de vreme ce cuantumul chiriei este determinat de actul normtiv în vigoare la momentul la care s-a născut dreptul de a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.

S-a mai arătat că instanţa apel se contrazice, în contextul în care, deşi a reţinut că, în funcţie de actul normativ în vigoare, se modifică şi cuantumul chiriei, a apreciat un nivel al chiriei de 1,7 RON/mp pe toată durata contractului, cu toate că pe parcursul derulării contractului au fost incidente H.G. nr. 886/2006, H.G. nr. 507/2014, Legea nr. 65/2015 şi Legea nr. 165/2013, ceea ce, conform raţionamentului instanţei de apel, ar fi impus stabilirea a patru cuantumuri ale chiriei.

Prin urmare, cum decizia recurată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea recursului, pentru motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi stabilirea cuantumului chiriei datorate de către pârât reclamantului la 6 RON/mp.

În legătură cu modalitatea de determinare a cuantumului chiriei datorate pentru lipsa de folosinţă, recurentul-reclamant a solicitat, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte nu poate pronunţa soluţia de casare decât o singură dată, pricina pendinte fiind deja în cel de-al doilea ciclu procesual, urmare a primei casări, ca, în rejudecare, să fie dispusă efectuarea unei expertize contabile sau instanţa să procedeze la determinarea cuantumului chiriei, raportat la prevederile H.G. nr. 1886/2006, în vigoare la momentul la care a fost dispusă retrocedarea imobilului.

Prin cererea de recurs formulată de pârâta Comuna Şieu-Odorhei, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei civile recurate şi, urmarea rejudecării cauzei, schimbarea hotărârii recurate, în sensul obligării reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 17996 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale, în toate fazele procesuale ale prezentului litigiu.

În dezvoltarea acestei critici, pârâta a arătat că, prin decizia atacată, Curtea de Apel Cluj a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 865/F/2018 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în sensul că a admis, în parte, acţiunea civilă şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 51.077,12 RON, actualizată cu rata inflaţiei pentru perioada iulie 2018 până la achitarea integrală, dispunând, totodată, obligarea la plata sumei de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond, şi 2000 RON, cheltuieli de judecată parţiale, în apel.

Privitor la obligaţia stabilită prin decizia recurată la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a pronunţat soluţia cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) şi 454 din C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, pârâta a susţinut că, în privinţa cheltuielilor de judecată din faţa primei instanţe, respectiv a onorariului expertului în cuantum de 3.500 RON, curtea de apel a reţinut că această sumă se impune a fi acordată integral, apreciind că efortul expertului este acelaşi, indiferent de legea aplicabilă cauzei sau de suma rezultată în urma calculelor. În privinţa onorariului avocaţial acordat, deşi în apel a fost de 3.500 RON, în raport cu admiterea în parte a pretenţiilor, curtea de apel a apreciat că se impune a fi redus la 2.000 RON.

Pentru acordarea către reclamant a onorariului expertului în cuantum de 3.500 RON, instanţa a avut în vedere efortul expertului, şi nu dispoziţiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., însă aprecierile privitoare la munca depusă de expert pentru efectuarea raportului de expertiză judiciară sunt de natură să argumenteze aprobarea/reducerea onorariului pentru expertiză şi nu prezintă relevanţă în ce priveşte îndreptăţirea la acordarea acestei sume ca şi cheltuială de judecată.

Intimatul-reclamant a dovedit cheltuieli de judecată în cuantum total de 7000 RON (3.500 RON onorariul expertului şi 3.500 RON onorariul avocatului în apel). Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 363475 RON, actualizată cu indicele inflaţiei, iar ca urmare a rejudecării cauzei, acţiunea a fost admisă în parte, respectiv pentru suma de 51077,12 RON, care se va actualiza cu indicele inflaţiei; în acest sens, rezultă că acţiunea intimatului a fost admisă în proporţie de 14,052%, astfel că acesta este îndreptăţit la acordarea cheltuielilor de judecată în acelaşi procent, adică suma de 984 RON (7000 RON x 14,052% = 984 RON).

Cu toate că pârâta a solicitat instanţei obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, în toate fazele procesuale, curtea de apel a apreciat că pârâta este partea căzută în pretenţii, urmând a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, fără ca poziţia din apel, în urma rejudecării să poată fi asimilată unei recunoaşteri, în sensul dispoziţiilor art. 454 din C. proc. civ.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în faţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pârâta a solicitat, în principal, respingerea acţiunii, ca netimbrată şi ca nefondată, iar, în subsidiar, a arătat că nu se opune la admiterea, în parte, a acţiunii.

A mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 454 C. proc. civ., recunoaşterea parţială de către pârâtă a pretenţiilor deduse judecăţii nefiind formulată direct în apel, în urma rejudecării, ci pretenţiile reclamantului au fost recunoscute, în parte, pe calea întâmpinării formulate în dosarul de fond, astfel că dispoziţiile art. 454 din C. proc. civ. sunt incidente în cauză.

Cheltuielile de judecată dovedite de pârâtă sunt în cuantum de 22084 RON, compuse din: suma de 11.250 RON, reprezentând onorariu avocaţial în primă instanţă, suma de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial în apel, suma de 3.834 RON, reprezentând onorariu avocaţial şi cheltuieli de deplasare şi cazare în recurs, şi suma de 4000 RON, onorariu avocaţial în rejudecarea apelului.

Având în vedere că pretenţiile reclamantului au fost respinse în cuantum de 85,948%, recurenta-pârâtă a opinat că se impune obligarea acestuia la plata sumei de 18980 RON (22084 RON x 85,948% = 18980,75 RON), reprezentând cheltuieli de judecată parţiale şi, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., pârâta a solicitat compensarea cheltuielilor de judecată, urmând ca în final, reclamantul să fie obligat la plata către pârâtă a sumei de 17996 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

6. Apărările formulate în cauză:

În data de 23 iunie 2021, reclamantul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca inadmisibil şi ca nefondat, cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate de curtea de apel.

În cuprinsul întâmpinării, recurentul-reclamant a susţinut că dispoziţiile art. 453 alin. (2) teza I din C. proc. civ., invocate de pârâtă, potrivit cu care atunci când cererea este admisă numai în parte, instanţa va stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor, nu sunt aplicabile în etapa procesuală a apelului, având în vedere că, potrivit art. 480 C. proc. civ., instanţa de apel nu poate pronunţa soluţia de admitere în parte a apelului, ci numai să admită, să respingă sau să anuleze cererea de apel ori să constate perimarea lui, acestea fiind singure soluţii ce pot fi pronunţate de instanţa de apel.

Or, în cauză, apelul reclamantului a fost admis în parte, iar hotărârea apelată a fost schimbată în parte, iar această soluţie nu este de natură să conducă la concluzia că sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel procedând corect în sensul că nu a dispus obligarea reclamantului la plata parţială a cheltuielilor de judecată.

În data de 25 iunie 2021, pârâta Comuna Şieu-Odorhei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamant, ca nefondat, arătând că prin decizia de casare, instanţa supremă, în mod repetat, a reţinut data de 03.11.2016 ca fiind data până la care a operat menţinerea afectaţiunii imobilului, dată la care corect s-a raportat instanţa de apel în rejudecare.

A mai arătat că termenul de menţinere a afectaţiunii este de 3 ani, întrucât imobilul intră în categoria prevăzută de pct. 3 din Anexa 2 lit. a), termen care, calculat de la data de 07.11.2013, când s-a pronunţat decizia definitivă de restituire a imobilului, s-a împlinit cel mai târziu la 07.11.2016, iar nu la 07.11.2018 cum susţine recurentul.

Referitor la critica privind stabilirea cunatumul chiriei la valaorea de 1,7 RON/mp, pârâta a susţinut că trimiterile recurentului la sentinţa civilă nr. 1603/2018 a Curţii de Apel Bucureşti sunt efectuate pentru prima dată în recurs, o astfel de critică neputând fi primită potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., sentinţă care nici nu a fost depusă la dosar pentru ca instanţa de apel să o poată verifica.

Raportat la intervalul de timp pentru care recurentul susţine că este îndreptăţit la plata chiriei, respectiv cu începere din 25.10.2014, recurenta-pârâtă a învederat că suma datorrată cu titlu de chirie nu poate fi calculată în baza dispoziţiilor H.G. nr. 1886/2006 în forma anterioară modificării prin H.G. nr. 507/2014, dispoziţiile acestui din urmă act normativ fiind în vigoare la data de 25.10.2014 şi fiind de imediată aplicare în lipsa unor prevederi legale contrare.

În data de 13 iulie 2021, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

7. Procedura de filtru:

Prin încheierea din 09 februarie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Comuna Şieu-Odorhei, invocată de recurentul-reclamant A., a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Comuna Şieu-Odorhei împotriva deciziei civile nr. 44/A din 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 06 aprilie 2022, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursurilor declarate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând recursurile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Recursul declarat de recurentul-reclamant A.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. au fost indicate numai formal prin cererea de recurs, întrucât, criticile formulate, astfel cum au fost dezvoltate, nu pot fi încadrate în acest caz de casare a hotărârii.

Singura referire a recurentului-pârât la contradictorialitatea hotărârii vizează cuantumul chiriei stabilit la valoarea de 1,7 RON/mp pe toată durata contractului, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut ca şi act normativ aplicabil H.G. nr. 1886/2006, H.G. nr. 507/2004, Legea nr. 65/2015 şi Legea nr. 165/2013, critică care urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează modul de aplicare şi interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material incidente în speţă.

Astfel, recurentul nu a argumentat în ce ar consta contradictorialitatea considerentelor pe care instanţa de apel şi-a fundamentat decizia şi nici nu a arătat care sunt motivele din cuprinsul hotărârii instanţei de apel străine de natura pricinii. În această situaţie, Înalta Curte apreciază că nu este legal învestită cu exercitarea controlului de legalitate în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., deoarece simpla indicare a unui caz de recurs, fără ca cererea de recurs să cuprindă argumente care să îl susţină, nu poate atrage obligaţia instanţei de recurs de a cenzura hotărârea pronunţată în apel din perspectiva acelui caz de casare a unei hotărâri.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat, pe de o parte, aplicarea gresită a normelor de drept material cu privire la stabilirea datei până la care pârâta datoarează chirie pentru lipsa de folosinţă a imobilului, iar pe de altă parte, stabilirea nivelului chiriei la valoarea de 1,7 RON/mpîn loc de 6 RON/mp, cum prevedea H.G. nr. 1884/2006, în forma în vigoare la data la care s-a născut dreptul reclamantului la despăgubiri.

Cu privire la prima critică ce vizează stabilirea datei până la care pârâta datoarează chirie, recurentul-reclamant a susţinut că este eronată stabilirea de către instanţa de apel a datei de 03.11.2016 ca dată până la care pârâta datorează chirie, în condiţiile în care prin decizia de casare nu s-a statuat definitiv cu privire la începutul, sfârşitul ori nivelul chiriei.

Critica este nefondată.

În raport cu critica formulată, Înalta Curte apreciază că recurentul contestă soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte neacordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului după data indicată, respectiv după 03.11.2016.

Înalta Curte reţine că, faţă de dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, hotărârea instanţei de control judiciar fiind obligatorie cu privire la punctele de drept dezlegate.

În cauză, prin decizia nr. 2470 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual, instanţa de casare a reţinut că instanţele fondului, deşi au identificat situaţia juridică a imobilului în litigiu, ca fiind aceea de bun retrocedat în procedura Legii nr. 10/2001, au concluzionat că nu sunt întemeiate pretenţiile reclamantului constând în contravaloarea chiriei aferente folosinţei imobilului cât timp a funcţionat ca sediu al primăriei, ulterior restituirii, sub motiv că prin actele de retrocedare (dispoziţia primarului şi ulterior, hotărârea judecătorească irevocabilă) nu s-a făcut menţiunea păstrării afectaţiunii imobilului, această statuare fiind eronată şi în contra normei legale (art. 16 din Legea nr. 10/2001) care stabileşte obligaţia foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, cărora li se restituie imobile având anumite destinaţii - indicate în Anexa nr. 2 lit. a), pct. 1-4 - "necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate, ori social-culturale", de a le păstra afectaţiunea pe un interval de timp determinat.

Astfel, instanţa de casare a constatat caracterul nelegal al deciziei atacate, care a înlăturat greşit incidenţa dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în contradicţie cu regimul juridic stabilit al imobilului, restituit în procedura acestui act normativ, cu afectaţiunea de sediu al primăriei Comunei Şieu-Odorhei la momentul retrocedării, afectaţiune menţinută până la data de 03.11.2016, când imobilul a fost eliberat şi predat reclamantului, şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, la reluarea judecăţii urmând a se va ţine seama, conform art. 501 C. proc. civ., de dezlegările în drept date prin decizia de casare, respectiv a fi analizate şi toate celelalte susţineri din faţa instanţei de apel în legătură cu modalitatea de determinare a cuantumului chiriei.

Instanţa de apel, în rejudecare, reanalizând situaţia de fapt în raport cu dezlegările instanţei de casare şi cu probele administrate, a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri cu titlu de chirie pentru perioada 7.11.2013-30.08.2017, iar prin încheierea de şedinţă de la termenul din 1 martie 2018, Tribunalul Bistriţa -Năsăud a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru intervalul 7.11.2013-24.10.2014, cu privire la acest aspect, hotărârea tribunalului fiind definitivă, întrucât nu au fost formulate critici în apelul declarat de reclamant, sens în care a apreciat că urmează să aibă în vedere la analiza cererii de chemare în judecată pentru chirie, ca dată de începere 25.10.2014 (dată apreciată de recurentul-reclamant ca fiind corectă, astfel cum reiese din memoriul de recurs).

A mai reţinut instanţa de apel că, dat fiind faptul că prin decizia de casare s-a statuat că afectaţiunea imobilului cu destinaţia de sediu al primăriei comunei Şieu-Odorhei s-a menţinut până la data de 03.11.2016, în privinţa duratei pentru care s-a menţinut afectaţiunea, soluţia este definitivă, astfel că a stabilit îndreptăţirea reclamantului la plata chiriei pentru perioada 25.10.2014-3.11.2016, fără posibilitatea ca în cadrul procesual respectiv să mai poată reanaliza criticile potrivit cărora pârâta a eliberat spaţiul abia la data de 30.08.2017, situaţie faţă de care îndreptăţirea sa la plata chiriei s-ar prelungi până la acest din urmă moment.

În acest context, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanţa de casare cu privire la data de 03.11.2016 a fost esenţială pentru stabilirea întinderii dreptului reclamantului la despăgubiri şi a fost dată în cadrul temeiului de drept reţinut de către instanţa de casare ca fiind aplicabil în speţa dedusă judecăţii, respectiv art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, instanţa de apel, ţinând cont de îndrumările date de instanţa de control judiciar în legătură cu perioada menţinerii afectaţiunii, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a respectat limitele deciziei de casare asupra problemei de drept dezlegate, respectiv dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., astfel că nu se poate aprecia că a pronunţat o hotărâre nelegală, cu aplicarea greşită a prevederilor 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de natură a atrage incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la cea de-a două critică de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant relativ la stabilirea nivelului chiriei datorate de pârâtă la valoarea de 1,7 RON/mp, în loc de 6 RON/mp, cum prevedea H.G. nr. 1884/2016, în varianta în vigoare la data la care s-a născut dreptul reclamantului la despăgubire, se reţine că este nefondată.

Analizând decizia recurată, se constată că recurentul a criticat aceste aspecte şi prin cererea de apel, iar instanţa de apel a răspuns judicios criticilor, arătând că, urmarea comparării chiriilor prevăzute de H.G. nr. 1886/2006, în forma anterioară modificării prin H.G. nr. 507/2014, reiese că în anexa I era prevăzută o chirie de 6 RON/mp, aşa cum pretinde reclamantul, pentru un imobil destinat afectaţiunii speciale cu o suprafaţă cuprinsă între 1000-1500 mp, situat într-o localitate încadrată în rangul 0, adică în capitala României, Bucureşti, iar pentru acelaşi tip de imobil situat într-o localitate încadrată în rangul IV, cum este cazul Comunei Şieu-Odorhei, era prevăzut un cuantum al chiriei de 1,7 RON/mp.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, "(1) În situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a). (2) În acest interval plata cheltuielilor de întreţinere aferente imobilului respectiv revine deţinătorilor. În perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin Hotărâre a Guvernului".

Conform art. 1 din H.G. nr. 1886/2006, pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ale art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi ale art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, astfel cum a fost modificată:

"Se aprobă cuantumul chiriilor lunare aferente imobilelor care intră sub incidenţa art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzut în anexa nr. 1." Iar potrivit Anexei I la acest act normativ - Cuantumul chiriilor lunare aferente imobilelor care intră sub incidenţa art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru imobile ocupate de instituţii publice (administraţii financiare, trezorerii, ministere şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, parchete, judecătorii, tribunale, curţi de apel, poliţie, poliţie de frontieră, jandarmerii, servicii publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, sedii vamale, arhive naţionale, direcţii judeţene, case de asigurări de sănătate, primării, prefecturi, consilii locale şi judeţene, inspectorate şcolare), încadrate în rangul IV, valoarea chiriei este de 1,7 RON/mp, în cazul unui imobil cu o suprafată cuprinsă între 1000-1500 mp.

Astfel, în raport cu dispoziţiile legale anterior evocate, cu rangul localităţii pârâte şi suprafaţa de 1217,18 mp, necontestată de către pârâtă, pentru care se solicită despăgubiri, se constată că este nefondată critica recurentului în sensul că valoarea chiriei este de 6 RON/mp, iar nu 1,7 RON/mp cum a stabilit instanţa de apel.

Totodată, se reţine că dispoziţiile H.G. nr. 1888/2006 şi cele ale H.G. nr. 343/2007, privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.886/2006, au fost abrogate prin Art. III din Legea nr. 65/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 115/2013 pentru instituirea unui nou termen în care să se finalizeze situaţia prevăzută la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi pentru prorogarea unor termene, în vigoare din 05 aprilie 2015.

În acest sens, contrar argumentelor recurentului-reclamant în sensul că instanţa de apel a stabilit o chirie unică de 1,7 RON/mp pe toată durata contractului, în condiţiile în care a reţinut ca acte normative aplicabile H.G. nr. 1886/2006, H.G. nr. 507/2014, Legea nr. 65/2015 şi Legea nr. 165/2013, Înalta Curte reţine că, în rejudecare, în mod corect instanţa de apel a stabilit o valoare defalcată a chiriei, pentru perioada 25.10.2014-04.04.2015 (cât timp a fost în vigoare H.G. nr. 1886/2006, modificat prin H.G. nr. 507/2014) şi pentru perioada 05.04.2015-03.11.2016 (când valoarea chiriei la care este îndreptăţit reclamantul este cea prevăzută de Legea nr. 165/2013, modificată prin Legea nr. 65/2015).

Aşadar, critica recurentului că instanţa de apel se contrazice, întrucât, deşi a reţinut că valoarea chiriei se schimbă în funcţie de actul normativ în vigoare, totuşi a stabilit o chirie unică de 1,7 RON/mp pe toată perioada pentru care se solicită despăgubiri, este nefondată.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că, în speţă, deşi între părţi nu există un contract de închiriere, suntem în prezenţa unui contract cu executare succesivă, în timp, chiria fiind stabilită de lege, iar nu prin acordul părţilor, pentru fiecare lună pârâta datorând o chirie în cuantumul prevăzut de lege, iar nu chiria prevăzută de actele normative în vigoare la momentul naşterii dreptului reclamantului de a încasa chirie.

Înalta Curte reţine că, în cazul contractelor cu executare succesivă, aplicarea principiului "tempus regit actum", pentru succesiunea legilor civile în timp, are ca efect faptul că fiecare dintre prestaţiile succesive executate şi fiecare dintre obligaţiile asumate în cadrul contractului sunt guvernate de reglementările în vigoare la momentul executării, obligaţiile reciproce executându-se succesiv (în timp). Prin urmare, chiar dacă un contract cu executare succesivă este guvernat de o lege, efectele, respectiv executarea prestaţiilor succesive, pot fi guvernate de o altă lege, în funcţie de legea în vigoare la fiecare dintre aceste momente.

În speţă, instanţa de apel a calculat corect valoarea chiriei defalcat, raportat la actele normative în vigoare la data scadenţei, respectiv, aşa cum s-a arătat anterior, pentru perioada 25.10.2014-04.04.2015 a avut în vedere dispoziţiile H.G. nr. 1886/2006, modificate prin H.G. nr. 507/2014, iar pentru perioada 05.04.2015-03.11.2016, ulterior abrogării H.G. nr. 1886/2006, s-a raportat la dispoziţiile Legii nr. 165/2013, modificată prin Legea nr. 65/2015.

Pentru aceste considerente, reţinând că motivele invocate de recurentul-reclamant sunt nefondate, în ansambulul lor, iar instanţa de apel a dat o corectă şi judicioasă dezlegare cauzei deduse judecăţii, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 44/A din 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Comuna Şieu-Odorhei

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) şi a art. 454 C. proc. civ., critici care pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea criticii privind aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, în raport cu soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, nu se impunea acordarea integrală a cheltuielilor, ci trebuiau reduse, atât onorariul avocatului, cât şi onorariul stabilit pentru expertul desemnat în cauză.

Critica este nefondată.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a apreciat că pârâta, fiind parte care a pierdut procesul, va fi obligată să plătească reclamantului suma de 3.500 RON, cheltuieli de judecată la fond şi suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată parţiale în apel, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost admisă doar în parte şi că nu se impune acordarea integrală a cheltuielilor. În privinţa cheltuielilor din faţa primei instanţe, a arătat că acestea reprezintă onorariu expert, sumă ce se impune a fi acordată integral, efortul expertului fiind acelaşi indiferent de legea aplicabilă cauzei sau de suma rezultată în urma calculelor. În privinţa onorariul avocaţial, a apreciat că, în raport cu admiterea în parte a pretenţiilor, se impune a fi redus de la 3500 RON la suma de 2000 RON.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă art. 453 C. proc. civ.

Astfel, conform art. 453 C. proc. civ.:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Înalta Curte reţine că dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată îşi are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părţii care a câştigat procesul.

Acest aspect reiese din conţinutul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate în mod justificat de partea care a obţinut un rezultat favorabil în proces.

Contrar susţinerii recurentei, soluţia pronunţată de curtea de apel este legală prin raportare la soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată şi la normele legale evocate, întrucât culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul este reţinută şi în situaţia în care cererea de chemare în judecată a fost admisă în tot sau în parte, întrucât pârâtul, fiind atras în litigiu până la finalizarea acestuia, este nevoit să suporte cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru a beneficia de o apărare calificată.

Dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. nu condiţionează acordarea cheltuielilor de judecată de modalitatea în care a fost admisă acţiunea civilă, ci de culpa procesuală rezultată din pierderea litigiului, interesând, pentru aplicarea normei, rezultatul procesului şi conduita pârâtului, manifestată pe parcursul acestuia, respectiv recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate, conform art. 454 din cod.

Or, în cauză, contrar argumentelor recurentei, se constată că aceasta nu a recunoscut pretenţiile reclamantului prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, pentru a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 454 C. proc. civ., iar faptul că în etapa procesuală a apelului, în rejudecare, recurenta-pârâtă a învederat prin notele scrise că nu se opune admiterii în parte a apelului declarat de reclamant nu poate fi asimilată unei recunoaşteri, în sensul dispoziţiilor art. 454 C. proc. civ., cum corect a apreciat instanţa de apel.

Aşadar, cheltuielile de judecată, contrar susţinerilor recurentei, nu au fost acordate reclamantului în integralitatea lor, iar dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată este în căderea judecătorului. Având în vedere că recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii, reţinându-se culpa procesuală a acesteia, întinderea pecuniară a drepturilor acordate nu este de natură a conduce la modificarea acestei premise procesuale, în mod corect instanţa de apel soluţionând capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată.

Cu privire la critica ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, în cadrul căreia recurenta-pârâtă a susţinut că reclamantul este îndreptăţit la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 984 RON, în raport cu pretenţiile admise, Înalta Curte apreciază că reprezintă o chestiune de temeinicie şi nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., critica este lovită de nulitate în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la solicitarea recurentei-pârâte de obligare a recurentului-reclamant la plata sumei de 18980 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată parţiale, şi compensarea acestor cheltuieli, urmând ca în final reclamantul să fie obligat la plata către pârâtă a sumei de 17996 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, urmează a fi respinsă în raport cu soluţiile pronunţate în cauză, compensarea judiciară reglementată de art. 453 alin. (2) C. proc. civ. fiind o consecinţă a obligaţiei reciproce a părţilor cu privire la suportarea totală sau parţială a cheltuielilor de judecată, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect textele de lege menţionate la împrejurările concrete ale cauzei, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., norma de procedură nefiind încălcată în cauză, sens în care în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comuna Şieu-Odorhei împotriva deciziei civile nr. 44/A din 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017.

În raport cu soluţia pronunţată şi cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Comuna Şieu-Odorhei împotriva deciziei civile nr. 44/A din 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 aprilie 2022.