State liability for criminal trial costs based on procedural fault rather than civil delict

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Deliberând, asupra cauzei constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi pe B., solicitând instanţei obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 262.000 RON, din care 250.000 RON cu titlu de daune morale şi 12.000 RON cu titlu de daune materiale, acestea din urmă reprezentând cheltuielile judiciare, efectuate în cadrul procesului penal finalizat cu achitarea reclamantului.

Primul ciclu procesual:

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi B..

3. Hotărârea de strămutare:

Prin încheierea nr. 296 din 31 ianuarie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Galaţi.

4. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia civilă nr. 194/A din 5 noiembrie 2018, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul declarat de reclamantul A., a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Constanţa numai în ceea ce priveşte daunele materiale, şi, în consecinţă, a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe să plătească reclamantului suma de 8.000 RON.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat pârâtul Statul Român la plata cheltuielilor de judecată aferente pretenţiei admise (taxa de timbru) în cuantum de 607,5 RON (405 RON fond şi 202,5 RON apel) către apelantul-reclamant.

5. Decizia pronunţată de instanţa de recurs:

Prin decizia civilă nr. 417 din 13 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi împotriva deciziei civile nr. 194/A din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

A casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Al doilea ciclu procesual:

6. Decizia pronunţată de curtea de apel în rejudecare:

Prin decizia nr. 68/A din 10 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1359 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Constanţa, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 8.000 RON cu titlu de daune materiale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A fost respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1359 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Constanţa.

A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească apelantului-reclamant A. suma de 607,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise, din care 405 RON pentru fond şi 202,5 RON pentru apel.

7. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 68/A din 10 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, pârâţii B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au formulat recurs.

Recursul declarat de pârâtul B. a fost în întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea deciziei, iar pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată pentru următoarele critici:

Recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a pornit de la o situaţie de fapt inexistentă, în sensul că s-a raportat la o hotărâre definitivă de achitare a intimatului, întrucât faptele imputate în sarcina acestuia prin rechizitoriu nu există, deşi soluţia de achitare a fost pronunţată pentru că fapta nu a fost săvârşită cu intenţie directă, intenţia fiind un element constitutiv al infracţiunii.

Temeiul de achitare nu este reprezentat de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, ci art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

A menţionat, în continuare, că exerciţiul acţiunii penale are reguli diferite faţă de exerciţiul acţiunii civile, iar C. proc. pen. stabileşte regulile de suportare a cheltuielilor judiciare, astfel încât, în mod greşit, instanţele fondului au coroborat dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. cu cele ale art. 275 şi 276 C. proc. pen., instanţa de apel substituindu-se competenţelor legiuitorului.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., recurentul solicitând casarea deciziei recurate, modificarea hotărârii instanţei în apel şi respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată, formulând următoarele critici:

În argumentarea căii de atac, pârâtul a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de trimitere va ţine seama de limitele casării, pronunţându-se asupra motivelor invocate în legătură cu aspectele care au determinat casarea. Indicaţiile date prin decizia de casare nr. 417 din 13 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016 cu privire la lămurirea caracterului contradictoriu al considerentelor şi lipsa motivării asupra criticilor din apel referitoare la temeiul de drept în baza căruia poate fi antrenată, pe cale civilă, răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, deşi obligatorii, au fost ignorate de instanţa de apel.

În rejudecare, Curtea s-a conformat dispoziţiilor instanţei de casare numai în parte, în sensul că a analizat susţinerile reclamantului din cererea de apel şi pe cele ale pârâtului din apelul incident, fără însă să se raporteze la concluziile instanţei de recurs.

Cu privire la despăgubirile materiale solicitate de reclamant, în cuprinsul deciziei recurate, la fila x alin. (7), Curtea de Apel Galaţi a reţinut că "instanţa de fond a constatat că răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată pe care reclamantul le-a suportat în procesul penal poate fi antrenată, nu în temeiul răspunderii civile delictuale, ci al dispoziţiilor procedurale care reglementează cheltuielile de judecată în procesul civil şi penal, apreciind că în sarcina acestuia există o culpă procesuală în sensul legii procesual civile", cu toate că, în soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte a reţinut la fila x alin. (1) a deciziei de casare că "dacă s-a stabilit că în procesul penal, organele de anchetă şi instanţele de judecată şi-au desfăşurat activitatea cu respectarea legii şi nu s-a putut reţine comiterea cu vinovăţie a vreunei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, atunci pentru care fapte culpabile ale reprezentanţilor săi este răspunzător Statul român".

Practic, instanţa de apel, în rejudecare, cu o amplă motivare, ignorând concluziile instanţei superioare de recurs, a ajuns la aceeaşi concluzie a instanţei de apel din primul ciclu procesual.

Simpla preluare a considerentelor unei alte hotărâri echivalează cu faptul că opinia judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei este inexistentă. Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ de art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, propriul raţionament logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Susţine recurentul că în mod greşit instanţa de apel a respins ca nefondat apelul incident formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român a fost în mod nelegal respinsă de instanţa de apel, care a reţinut că "Statul Român poate sta în proces în calitate de pârât într-o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, câtă vreme fapta ilicită ce i se impută are legătură clară cu calitatea acestuia de garant al înfăptuirii justiţiei". Instanţa de apel ar fi trebuit să se limiteze la petitul cererii în raport de limitele învestirii, raportându-se la temeiul de drept invocat de reclamant, respectiv art. 1349 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.

În cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite care să determine angajarea răspunderii pârâtului Statul Român şi care să atragă calitatea procesuală pasivă a acestuia.

În continuare, recurentul-pârât a arătat că excepţia inadmisibilităţii a fost respinsă în mod nelegal, întrucât reclamantul avea posibilitatea formulării unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., prevederile art. 1.357 din C. civ. neputând fi invocate atât timp cât există dispoziţii legale expres aplicabile. În mod contradictoriu, instanţa de apel a reţinut că "Statul Român poate sta în proces în calitate de pârât într-o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală".

Întrucât legiuitorul a stabilit cadrul răspunderii statului, limitând-o la erorile judiciare săvârşite în procesele penale, solicită admiterea excepţiilor invocate şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii.

În mod greşit instanţa de apel a dispus ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamantului suma de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată achitate în dosarul nr. x/2015, omiţând faptul că abia după stabilirea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale este posibilă identificarea şi repararea prejudiciului cauzat, iar în cauză nu s-a dovedit existenţa răspunderii.

În dosarul nr. x/2015 parte vătămată a fost indicată persoana fizică B. şi nu Ministerul Public, în numele căruia procurorul ar fi putut exercita orice acţiune, în limita atribuţiilor de serviciu. Prin urmare, fără a arăta motivele, în mod greşit instanţa de apel a concluzionat "aceste cheltuieli au fost determinate de către stat, prin reprezentantul său Ministerul Public".

Omiţând temeiul legal al acţiunii iniţiale, instanţa de apel a reţinut că "în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 276 din C. proc. pen., în cazurile în care inculpatul a fost achitat, iar cheltuielile efectuate de acesta nu pot fi imputate persoanei vătămate sau părţii civile, devin aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice", ignorând dispoziţiile aflate la fila x alin. (4) din decizia de casare - să analizeze instanţa de apel dacă în baza acestor temeiuri legale poate fi antrenată răspunderea pentru cheltuielile de judecată şi în sarcina unui terţ faţă de proces.

Or, în dosarul nr. x/2015 nici Statul Român, nici Ministerul Public nu au avut calitatea de parte în procesul penal. Aşadar, Statul Român nu ar putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în procesul penal, prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, aspect omis de Curtea de Apel Galaţi.

În rejudecare, instanţa a preluat considerentele instanţei din ciclul procesual anterior (dosar nr. x/2016) cu privire la dovada cheltuielilor de judecată efectuate în cauza penală. Curtea de Apel Galaţi nu a analizat susţinerile pârâtului referitoare la faptul că în cuprinsul procurii judiciare este menţionat că mandatarul "va putea angaja apărător", fără să fie menţionată şi achitarea onorariului acestuia.

Aşa cum a reţinut şi Tribunalul Constanţa în sentinţa civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, "nu se poate prezuma că plata onorariului a grevat patrimoniul reclamantului însuşi, din moment ce reclamantul nu este parte în contracte, iar chitanţele şi facturile fiscale prezentate atestă efectuarea plăţii de către persoana care a contractat serviciile avocaţiale, a cărei calitate de reprezentant nu este în mod expres indicată, fiind prezumată a fi debitor până la dovada contrarie". Or, în cauză, nu s-a făcut dovada contrară, ceea ce face ca hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Galaţi să apară ca fiind nelegală.

În privinţa cuantumului daunelor, respectiv 8.000 RON, instanţa ar fi trebuit să aplice dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că onorariul stabilit este exagerat, astfel încât solicită instanţei supreme să procedeze la reducerea cheltuielilor de judecată.

8. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Dosarul a fost înregistrat la 28 septembrie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 28 octombrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în complet de filtru, recursul declarat de pârâtul B. a fost respins ca fiind lipsit de interes, reţinându-se în esenţă că prin decizia suspusă controlului instanţei de recurs a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acest pârât fiind obligat să plătească reclamantului suma de 8.000 RON cu titlu de daune materiale.

Cum recurentul-pârât B. nu a căzut în pretenţii, acţiunea civilă nefiind admisă şi împotriva sa, exercitarea căii de atac a recursului se dovedeşte a fi lipsită de interes.

Faţă de aspectele prezentate, constatând că pârâtul B. nu justifică interes în promovarea căii de atac a recursului, în condiţiile dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 33 C. proc. civ., completul de filtru învestit cu soluţionarea căii de atac a respins, ca lipsit de interes, recursul formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 68/A din 10 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţiile reclamantului A. constând în daune morale pentru atingerea adusă onoarei şi demnităţii ca urmare a declanşării împotriva sa a procedurii penale, fiind condamnat în primă instanţă şi, ulterior, achitat prin decizia instanţei de apel, precum şi daune materiale, reprezentând cheltuielile judiciare - onorariul de avocat suportat în cursul procesului penal finalizat anterior sesizării instanţei civile, prin pronunţarea unei soluţii de achitare a reclamantului.

În ceea ce priveşte daunele morale, soluţia de respingere ca nefondate a acestor pretenţii, pronunţată la fond şi menţinută în apel în primul ciclu procesual, a intrat în puterea lucrului judecat, reclamantul nedeclarând recurs, iar recursul formulat de pârât (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curţi) nu a vizat soluţia asupra capătului de cerere referitor la daunele morale.

Aşadar, limitele rejudecării, astfel cum au fost trasate prin decizia nr. 417 din 13 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte, au vizat numai criticile cu privire la daunele materiale şi criticile referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive - existenţa unor contradicţii în considerentele hotărârii.

Într-o primă critică, recurentul-pârât a susţinut faptul că instanţa de apel, în rejudecare, a ignorat dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la limitele casării trasate prin decizia nr. 417 din 13 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În argumentarea criticii, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel, în rejudecare, s-a conformat dispoziţiilor instanţei de casare numai în parte, în sensul că a analizat susţinerile reclamantului din cererea de apel şi pe cele ale pârâtului din apelul incident, fără însă să se raporteze la concluziile instanţei de recurs, ajungând la aceeaşi concluzie cu cea a instanţei de apel din primul ciclu procesual.

Critica este nefondată.

Contrar susţinerilor părţii, faptul că, în rejudecare, instanţa de apel a ajuns la aceeaşi soluţie cu cea a instanţei anterioare, nu înseamnă că nu a respectat decizia de casare.

În rejudecare, instanţa de apel avea a lămuri următoarele aspecte:

Astfel, în primul rând, era necesar să clarifice raţionamentul avut în vedere în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive, dat fiind faptul că, în argumentarea soluţiei cu privire la excepţia inadmisibilităţii, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu este incidentă ipoteza răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare (art. 538-539 C. proc. pen.), în schimb, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a statului a constatat că aceasta ar fi atrasă în aplicarea art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Totodată, instanţa de apel trebuia să răspundă criticii din apelul incident privind lipsa calităţii pârâtului Statul Român de parte în procesul penal, respectiv dacă în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ. poate fi antrenată răspunderea pentru cheltuielile de judecată în sarcina unui terţ faţă de proces.

În respectarea dispoziţiilor deciziei de casare, cu privire la excepţia inadmisibilităţii, Curtea a arătat la pagina 18 din decizia recurată că:

"Este adevărat că dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen. reglementează situaţii speciale de atragere a răspunderii statului, respectiv procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, dar aceasta nu înseamnă că sunt singurele cazuri în care Statul Român poate fi chemat în judecată.

Reclamantul nu se află, însă, în niciuna dintre aceste situaţii, şi de aceea, în virtutea principiului liberului acces la justiţie, acesta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile dreptului comun.(. . . . . . . . . . . .) reclamantul impută Statului Român, nu comiterea unei erori judiciare, în sensul textelor legale mai sus menţionate, ci o faptă ilicită, în sensul dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală constând în trimiterea sa nelegală în judecată, faptă de natură a-i crea prejudicii. Raportat la cele afirmate prin cererea de chemare în judecată şi la temeiurile de drept invocate, acţiunea este admisibilă, neexistând nicio normă legală imperativă în raport de care să se poată aprecia că aceasta este prohibită, în mod expres sau implicit.

Referitor la cea de-a doua excepţie, tranşând chestiunea litigioasă a legitimării procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată - ce presupunea a se stabili inclusiv dacă dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ. pot constitui temei legal pentru suportarea cheltuielilor de judecată de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - instanţa de apel a reţinut că:

"temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părţii, culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanşat. Ea nu presupune, în mod necesar, reaua-credinţă, însă, fără discuţie, statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există. Ca urmare, calitatea procesuală pasivă este demonstrată, excepţia lipsei acestei calităţii, invocată de către pârât la fond şi reiterată în apel neputând fi primită" (pagina 17 paragraful 2 din decizia recurată).

S-a mai reţinut că, deşi activitatea jurisdicţională este supusă normelor de drept public, iar statul nu a avut calitatea de parte vătămată în procesul penal, acesta răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse prin desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, chiar dacă acestea nu sunt nelegale.

Este real că Statul Român nu a avut calitatea de parte în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, în sensul art. 32 alin. (2) C. proc. civ.

Sub acest aspect, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, se impune a fi însă observat că, aşa cum rezultă din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) şi (2) şi art. 309 alin. (1) C. proc. pen., statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorului infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală reprezintă, din punct de vedere procesual, instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

În calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, Statul Român este cel care răspunde pentru consecinţele prejudiciabile al propriei activităţi judiciare, pe care o organizează şi o conduce, respectiv pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, fiind entitatea care stă în procesul de recunoaştere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât în cauză.

Astfel, spre deosebire de acţiunea civilă care are caracter privat, acţiunea penală are caracter de ordine publică.

În speţă, atât începerea urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale dedusă judecăţii în procesul penal, au fost realizate de organele judiciare penale ale statului. Prin trimiterea reclamantului în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat - care organizează şi conduce activitatea judiciară - şi reclamant.

Deşi activitatea jurisdicţională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcţionarea normală a acestei activităţi poate produce şi efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 din C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârşeşte un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final C. proc. pen., sub incidenţa legii civile.

Prin urmare, având în vedere amplele considerente ale deciziei recurate, nu s-ar putea imputa instanţei de apel că nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare sau că a operat o transpunere defectuoasă, pe plan procesual, a raportului juridic de drept material în care părţile litigiului au calitatea de titular al dreptului şi, în mod corespunzător, al obligaţiei corelative, în mod corect fiind reţinută în speţă legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, în calitate de titular al acţiunii penale, căruia îi revine obligaţia de garanţie care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

Raportat la circumstanţele factuale specifice cauzei, a se susţine că răspunderea statului este limitată exclusiv la repararea prejudiciilor cauzate unui inculpat în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, stabilite în art. 538-539 din C. proc. pen., ignoră nepermis prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. care reglementează posibilitatea reclamantului de a valorifica dreptul de a solicita recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în cursul procesului penal, conform legii civile, respectiv în conformitate cu prevederile art. 453 din C. proc. civ.

În al doilea rând, instanţa de apel trebuia să lămurească în ce calitate şi pe ce temei juridic a reţinut răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată pe care reclamantul le-a suportat în procesul penal şi, de asemenea, trebuia să răspundă criticii din apelul incident şi să stabilească temeiul de drept al pretenţiilor privind cheltuielile de judecată în procesul penal, având în vedere că prin acţiunea introductivă reclamantul a indicat prevederile art. 1349 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., iar instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 276 C. proc. pen.

Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reţinut că:

"reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, în principal, pe dispoziţiile de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, susţinând, în esenţă, că Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, în considerarea faptului că el este cel care administrează activitatea justiţiei, deficienţele de orice natură fiindu-i imputabile.

Pe de altă parte, deşi nu a indicat în mod expres dispoziţiile de drept procesual civil şi penal care reglementează cheltuielile de judecată în procesul civil, respectiv, cheltuielile judiciare în procesul penal, în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul a făcut referire la culpa procesuală a Statului Român, apreciind că în sarcina acestuia poate fi reţinută o astfel de culpă, în virtutea căreia datorează cheltuielile pe care reclamantul a fost nevoit să le facă în procesul penal, respectiv onorariul pe care l-a plătit avocatului ce i-a reprezentat interesele în acel proces."

Validând soluţia instanţei de fond, Curtea a arătat că:

"dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 276 alin. (6) C. proc. pen. pot constitui temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat şi alte cheltuieli) de la Statul Român prin MFP, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni."

Având în vedere fundamentul cererii de despăgubire, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, se constată că sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli sunt efectuate.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

Potrivit dispoziţiilor art. 276 C. proc. pen., "(1) În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat sa plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.

(2) Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.

(3) În caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recunoaştere a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor.

(4) În situaţiile prevăzute la alin. (1) si (2), când sunt mai mulţi inculpaţi ori dacă exista şi parte responsabilă civilmente, se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 274 alin. (2) si (3).

(5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămata sau de partea civilă.

(6) În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile."

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Referitor sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară (procesul penal fiind declanşat în urma învestirii instanţei penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. civ., ce face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen. De altfel, recunoaşterea posibilităţii recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situaţia premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Aşa cum s-a statuat prin decizia anterior menţionată, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori exercită un drept - aşa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acţiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susţinerea unui proces definitiv câştigat - nu poate fi considerat în culpă.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, instanţa de apel a reţinut că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. ce consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul.

În acelaşi sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul deciziilor nr. 19/2013 pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, şi respectiv nr. 59/2017 pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce au statuat că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată reglementat de art. 453 C. proc. pen. este culpa procesuală a părţii, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluţionat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Aşadar, mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală, însă sfera sa de cuprindere nu se identifică cu cea a instituţiei răspunderii civile delictuale, astfel cum se susţine prin motivele de recurs.

În analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăţie, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanţial din art. 1349 C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noţiunii de "parte căzută în pretenţii", reglementate de norma procesual civilă din art. 453 C. proc. civ.

Se impune a fi observat că art. 10 C. proc. pen., reglementând dreptul la apărare, stipulează îndreptăţirea oricărei părţi implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepţii, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

În alţi termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O atare interpretare ar fi, de altfel, contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii faţă de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză nu se află în culpă procesuală.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, raportat la limitele în care a fost învestită prima instanţă, nu există niciun argument ca în prezentul litigiu care are ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părţilor implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de legea civilă la care face trimitere art. 276 alin. (6) C. proc. pen., respectiv art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Nici critica vizând caracterul disproporţionat al onorariului de avocat avansat în procesul penal nu poate fi validată, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate ci, vizează aprecierea probatoriului - cuantificarea daunelor decurgând din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenţei şi întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei ce ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

În ceea ce priveşte invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., contrar susţinerilor reclamantului-pârât, se constată că decizia curţii de apel respectă exigenţele art. 425 C. proc. civ. referitoare la claritatea, precizia, consecvenţa şi, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând răspunsuri specifice şi explicite la motivele de apel, în limitele dispuse prin decizia de casare.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi împotriva deciziei civile nr. 68/A din 10 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2022.