Fatal traffic accident compensation claims against Insurers' Guarantee Fund inadmissible due to mandatory administrative procedure; appellate decision quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 31 martie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, să achite suma de 2.650 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare, suma de 80.000 de euro, în echivalent în RON la data plăţii la cursul BNR, cu titlu de daune morale, precum şi dobânda legală calculată asupra sumelor solicitate, începând cu data promovării acţiunii şi până la data plăţii efective, în temeiul dispoziţiilor art. 1369 C. civ.

În subsidiar, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumelor de bani indicate la petitul 1 din acţiune, în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1373 C. civ.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva D. S.A., prin lichidator judiciar E. şi împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, să fie obligaţi chemaţii în garanţie la plata sumelor stabilite de către instanţă în favoarea reclamantului.

Prin încheierea din 12 iunie 2019, Tribunalul Cluj a admis în principiu cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta S.C. C. S.R.L. privind pe chemaţii în garanţie D. S.A., prin lichidator judiciar E. şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 550 din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. şi, în consecinţă:

Au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantului suma de 1.325 RON cu titlu de daune materiale, a sumei de 40.000 euro la cursul BNR, reprezentând daune morale şi la plata dobânzii legale calculate de la data promovării acţiunii - 5 decembrie 2018, până la data achitării integrale a debitului.

S-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă S.C. C. S.R.L. şi, în consecinţă au fost obligate chematele în garanţie D. S.A. prin lichidator E. şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamant a sumei de 1.325 RON, cu titlu de daune materiale, la plata sumei de 40.000 euro la cursul BNR, reprezentând daune morale şi la plata dobânzii legale calculate de la data promovării acţiunii, 5 decembrie 2018, până la data achitării integrale a debitului.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtele B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. şi de chematele în garanţie D. S.A. prin lichidator judiciar E. şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 550 din 13 noiembrie 2019 a Tribunalului Cluj.

Au fost obligati apelanţii să plătească intimatului A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, pârâtele B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. şi chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor au declarat recurs.

Prin recursul declarat, recurentele-pârâte B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 186/A din 1 octombrie 2020, casarea sentinţei civile nr. 550 din 13 noiembrie 2019 pronunţată de prima instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe conform art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ. în vederea cercetării pe fond a cauzei.

În subsidiar, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel conform art. 497 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a susţinut că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii prin raportate la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susţinut că instanţele de fond au făcut o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor de drept material, prin raportare la prevederile art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 22 din Legea nr. 132/2017, Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 1/2016, art. 1373 C. civ. şi art. 1352 C. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele-pârâte a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a respins apelurile.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă.

În acest sens a arătat că, în cazul unui accident rutier din care au rezultat pagube materiale, acţiunea persoanei păgubite ar trebui să fie îndreptată împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi, aceste dispoziţii legale speciale aplicându-se cu prioritate faţă de dispoziţiile din C. civ., în virtutea principiului lex specialis generalibus derogant.

Instanţa de fond a omis să indice motivele pentru care a înlăturat susţinerile formulate de către pârâte, lipsind astfel hotărârea de un element esenţial al oricărei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii.

În motivarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, instanţa de apel a reţinut că: "judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părţi, fiind suficient ca din considerentele hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit", prin urmare a reţinut că prima instanţă în mod justificat şi suficient argumentat a reţinut admisibilitatea acţiunii faţă de ambele pârâte în cauză.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că, dispoziţiile legii speciale care reglementează răspunderea patrimonială a societăţii de asigurări pentru accidentul cauzat de cel care se face vinovat de producerea lui, nu exclude sub nicio formă instituţia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

În susţinerea acestei afirmaţii, instanţa de apel a indicat decizia RIL nr. 1/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform căreia "coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din C. civ., a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995", iar în opinia instanţei de apel aceste dezlegări îşi păstrează valabilitatea şi în raport de reglementarea cuprinsă în art. 1373 C. civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a revenit asupra acestei decizii, iar prin Decizia RIL nr. 1/2016 s-a stabilit că "în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune."

Instanţa de apel afirmă că Decizia nr. 1/2016 pronunţată în recurs în interesul legii nu este incidentă în cauză, întrucât considerentele sale nu fac referire la o eventuală înlăturare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Contrar acestei afirmaţii, în opinia pârâţilor înlăturarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului rezultă chiar din dispozitivul deciziei, unde se afirmă că "societatea de asigurare (...) are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune".

Mai mult decât atât, chiar în considerentele Deciziei RIL nr. 1/2016, s-a reţinut că "în ceea ce priveşte răspunderea solidară sau exclusivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat.", iar răspunderea asiguratului poate fi antrenată doar pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător, mai exact pentru ceea depăşeşte limita maximă de despăgubire prevăzută în poliţa RCA. "În realitate, răspunderea de care este ţinut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare şi de lege, aşa cum s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător."

Raportat la aceste aspecte, motivarea sentinţei de fond nu este decât o motivare superficială, lipsită de acele atribute pe care trebuie să le posede orice motivare a unei hotărâri judecătoreşti, respectiv să fie corectă, clară, precisă, concisă şi fermă, sens în care se impunea admiterea apelurilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

O altă critică priveşte neanalizarea motivelor expuse prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe. Astfel, deşi pârâtele au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, prevăzute la art. 1373 C. civ., instanţa de fond nu a argumentat care sunt motivele pentru care a înlăturat toate aceste argumente.

Pârâtele au arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, în principal având în vedere faptul că lipseşte raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, iar în subsidiar raportat la faptul că există o cauză ce înlătură existenţa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu - fapta victimei. Au arătat că decesul victimei nu s-a cauzat faptei numitului F., existând numeroase condiţii indirecte, succesive sau concomitente care împreună cu fapta celui din urmă au creat un complex de împrejurări şi evenimente "cu rol de cauze propriu-zise sau de condiţii care nu pot crea un raport de cauzalitate suficient de caracterizat pentru a putea fi reţinute în câmpul cauzal şi care să poată duce la antrenarea răspunderii civile delictuale.

Prin sentinţa pronunţată în fond, instanţa a reţinut culpa comună a victimei G. şi a numitului F., fără însă a indica care sunt probele şi împrejurările care permit reţinerea vreunei culpe în sarcina şoferului.

Pârâtele au mai susţinut că instanţa de fond a făcut trimitere la probe care dovedesc exclusiv culpa victimei.

Abia prin decizia pronunţată în apel instanţa a indicat, în mod expres, care ar putea fi conduita culpabilă a conducătorului auto, cu toate că, în cuprinsul sentinţei nu se regăseşte nici măcar o menţiune privind vreo faptă/împrejurare ce ar putea fi imputată conducătorului auto. Astfel, deşi în sentinţa de fond se reţine o culpă în sarcina conducătorului auto, o atare concluzie nu îşi găseşte nicio justificare/motivare din partea instanţei de fond.

Chiar dacă răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului este o răspundere civilă obiectivă care există şi fără vinovăţia persoanei răspunzătoare, pentru antrenarea răspunderii pârâtei este totuşi necesar să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, or chiar din argumentele reţinute de către instanţa de fond rezultă că nu se poate reţine o astfel de legătură de cauzalitate.

Pe de altă parte, motivarea regăsită la pag. 36 din cuprinsul deciziei recurate, în ceea ce priveşte culpa conducătorului auto, nu poate acoperi sau suplini omisiunea instanţei de fond de a indica motivele pentru care a înţeles să reţină culpa acestuia,

Raportat la cele menţionate, pârâtele au apreciat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre contrară nu numai imperativelor legale care impun motivarea hotărârilor judecătoreşti, ci şi a garanţiilor instituite prin art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Au apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., fiind necesară casarea deciziei pronunţate în apel şi a sentinţei civile pronunţate în faţa primei instanţe şi trimiterea cauzei spre a fi rejudecată.

Pârâtele au susţinut că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţele de fond au făcut o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor de drept material, prin raportare la prevederile art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 22 din Legea 132/2017 şi a Deciziei nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (în vigoare la data producerii decesului victimei), despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43(abrogat) şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi, iar potrivit art. 55 din acelaşi act normativ despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.

Din dispoziţiile legale anterior menţionate, rezultă că obligativitatea încheierii şi menţinerii valabilităţii contractelor de asigurare are ca raţiune, pe de o parte, protecţia victimelor accidentelor de circulaţie şi siguranţa desdăunării acestora, iar, pe de altă parte, eliberarea persoanelor fizice şi juridice de riscurile de a acoperi personal pagubele produse prin accidente de circulaţie.

Raportat la aceste dispoziţii legale, se constată că, în cazul unui accident rutier din care au rezultat pagube materiale, cum este cazul şi în prezenta speţă, acţiunea persoanei păgubite ar trebui să fie îndreptată împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi, aceste dispoziţii legale speciale aplicându-se cu prioritate faţă de dispoziţiile din C. civ., în virtutea principiului lex specialis generalibus derogant. Or, astfel cum rezultă din actele de la dosar, autovehiculul condus de către şoferul în culpă era asigurat obligatoriu, aspect reţinut şi de către instanţa de fond.

În continuare, pârâtele au făcut trimitere la jurisprudenţa naţională pronunţată în speţe similare.

Au redat considerentele Deciziei RIL nr. 1/2016, prin care s-a reţinut că, în ceea ce priveşte răspunderea solidară sau exclusivă, dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat, iar răspunderea asiguratului poate fi antrenată doar pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător, mai exact pentru ceea depăşeşte limita maxima de despăgubire prevăzută în poliţa RCA.

Chiar dacă decizia mai-sus amintită face referire la soluţionarea cauzelor în materie penală, pârâtele au considerat că raţionamentul avut în vedere şi soluţia adoptată sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta speţă, cu atât mai mult cu cât prezentul dosar s-a format ca urmare a soluţiei de clasare dispuse în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda, iar pe de altă parte chiar instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe o altă decizie RIL pronunţată tot în materie penală.

În acest sens se arată instanţei că, anterior formulării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar şi inclusiv anterior formulării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere formulată la 23 noiembrie 2017, cerere de plată în baza căruia a fost constituit dosarul de daună nr. x, dosar care, conform celor relatate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin apelul formulat, a fost soluţionat prin respingerea cererii de plată.

Prin urmare, reclamantul a înţeles să uzeze de această procedură specială, unica procedură de altfel la care era îndreptăţit, având în vedere că dispoziţiile legale în materia răspunderii asigurătorului RCA sunt dispoziţii speciale care derogă de la dreptul comun şi care au prioritate faţă de aceste din urmă dispoziţii. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte în decizia nr. 2860/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2010.

Astfel cum a reţinut şi instanţa supremă în decizia sus-amintită, dacă s-ar admite posibilitatea obligării asiguratului la plata despăgubirilor în principal, în subsidiar cu asigurătorul sau chiar în solidar, acesta ar fi pus în situaţia de a-şi vedea diminuat patrimoniul, suportând exact efectele riscului cu privire la care s-a asigurat.

Instanţele de fond au făcut o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor de drept material, prin raportare la prevederile art. 1373 C. civ. şi art. 1352 C. civ.

În continuare, pârâtele au expus pe larg motivele pentru care consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia prevăzute la art. 1373 C. civ.

Recurentele-pârâte au apreciat că nu poate fi reţinută culpa comună atât în sarcina victimei G., cât şi în sarcina conducătorului auto astfel cum a reţinut instanţa de apel. În acest sens, instanţa de apel a arătat că, culpa conducătorului auto derivă din încălcarea prevederilor art. 123 din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002: "Conducătorul de vehicul este obligat sa circule cu o viteza care să nu depăşească 30 km/h în localităţi sau 50 km/h în afara localităţilor, în următoarele situaţii: (...) h) la trecerile pentru pietoni nesemaforizate, semnalizate prin indicatoare şi marcaje, când drumul public are cel mult o banda pe sens, iar pietonii aflaţi pe trotuar, în imediata apropiere a pârtii carosabile, intenţionează să se angajeze în traversare."

În realitate, chiar instanţa de apel a reţinut la fila x din decizie că "accidentul a avut loc la aproximativ 100 m înainte de trecerea de pietoni, ceea ce duce la concluzia că victima s-a angajat într-o traversare neregulamentară", prin urmare prevederile art. 123 nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Aceste prevederi legale vizează obligaţia conducătorului de vehicul de a circula cu o viteză care să nu depăşească 30 km/h în localităţi la trecerile pentru pietoni nesemaforizate, însă din probaţiunea administrată şi cum de altfel corect a reţinut şi instanţa de apel a rezultat că accidentul nu s-a produs pe o trecere de pietoni nesemaforizată, ci la aproximativ 100 m înaintea acesteia.

Recurentele-pârâte au subliniat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, fiind incidenţă o cauză ce înlătură existenţa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu - fapta victimei, prevăzută de art. 1352 C. civ.

Suplimentar, au apreciat că sumele acordate cu titlu de daune morale reclamantului, în cuantum de 40.000 euro, sunt excesive atât raportat la împrejurările în care s-a produs decesul victimei, cât şi raportat la practica instanţelor în situaţii asemănătoare celei din prezenta cauză.

Stabilind cuantumul daunelor morale la suma de 40.000 euro, instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere şi de această data culpa victimei, iar obligarea pârâtelor să se realizeze doar proporţional cu culpa reţinută în sarcina acestora, astfel cum s-a procedat şi în cazul daunelor materiale .

Totodată, în ceea ce priveşte cuantificarea daunelor morale, au considerat că trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa recentă. Astfel, instanţele din România au acordat în situaţii similare despăgubiri mult sub nivelul sumelor solicitate de reclamante/acordate de instanţa de fond şi apel.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, au solicitat ca în cazul în care instanţa va admite cererea de chemare în judecată, chematele în garanţie să fie obligate la plata sumelor la care au fost obligate pârâtele.

Prin recursul declarat de recurentul-chemat în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, reţinând cauza spre soluţionare, admiterea apelului declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată împotriva acesteia, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, ca neîntemeiată.

Au fost formulate în esenţă următoarele critici:

Hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală cu privire la admiterea cererii de chemare în judecată împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Temeiul de drept al cererii este răspunderea civilă delictuală, reclamantul solicitând, pe calea dreptului comun, obligarea acestuia la plata de despăgubiri ca urmare a prejudiciului suferit în urma producerii riscului asigurat prin asigurare obligatorie de răspundere civilă. Cauza cererii de chemare în judecată formulată pe calea dreptului comun este un contract de asigurare RCA încheiat cu D. S.A..

Recurentul-chemat în garanţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat, pe cale de excepţie, respingerea, ca inadmisibilă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv, pe fond, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, având în vedere reglementările obligatorii, ale legii speciale - Legea nr. 213/2015, precum şi jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Decizia nr. 80 din 28 februarie 2017 pronunţată de Curtea Constituţională.

Prin sentinţa pronunţată de tribunal s-a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, s-a dispus obligarea FGA alături de asigurătorul D. S.A. - reprezentat prin lichidator judiciar, la plata de daune materiale, daune morale şi a dobânzii legale, calculate de la data promovării prezentei acţiuni şi până la plata integrală a debitului. S-a reţinut că faţă de asigurătorul D. S.A. s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, astfel că în speţă devin aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora Fondul de Garantare a Asiguraţilor este cel care garantează plata despăgubirilor, în cazul falimentului asigurătorului, situaţie în care se regăseşte asigurătorul din prezenta cauză.

Motivarea a fost preluată de instanţa de apel, astfel că hotărârea recurată nu este conforma cu normele de drept aplicabile.

Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a Normei nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntara în activitatea de asigurări, legi speciale cu caracter obligatoriu în raport cu norma generală.

Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/2015 arată că Fondul de Garantare a Asiguraţilor asigură efectuarea plaţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, numai în condiţiile legii speciale, respectiv "potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege". Aceste reglementari se regăsesc şi în dispoziţiile art. 9 din Norma nr. 16/2015 de aplicare a Legii nr. 213/2015, în alin. (2), reglementându-se explicit că "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător".

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 din Legea nr. 213/2015 reiese că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este o persoană juridică de drept public, constituită ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, care are scopul de a garanta plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare în cazul falimentului unui asigurător. Prin urmare, raporturile juridice dintre asiguraţi ori beneficiarii asigurării şi Fond nu sunt unele de drept privat, ci de drept public, acest organism fiind creat în vederea realizării unui interes public.

Fondul este desemnat ca un garant al plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător (art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015), însă nicio dispoziţie din acest act normativ nu prevede subrogarea de drept a Fondului în drepturile şi obligaţiile procesuale ale asigurătorului căruia i s-a retras autorizaţia de funcţionare, fiind exclusă interpretarea potrivit căreia Fondul ar fi succesorul legal al asigurătorului în faliment sau debitor garant.

Întrucât faţă de asigurătorul D. S.A., Tribunalul Cluj a dispus, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, deschiderea procedurii falimentului, pentru creditorii de asigurări (categorie restrânsă de creditori, definită de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015), alternativă prevăzută de lege de a obţine despăgubiri o reprezintă, pe de o parte formularea unei cereri de plată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, pe de altă parte, formularea unei cereri de înscriere la masa credală în temeiul Legii nr. 85/2014.

Dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevăd următoarele:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi", iar la alin. (2) se prevede că "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Prevederile legale mai-sus menţionate sunt explicite în ce priveşte procedura prealabilă necontencioasă pe care creditorii de asigurări (categorie restrânsă de legea specială conform definiţiei prevăzute de art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015) trebuie să o urmeze în situaţia în care optează pentru a obţinerea de despăgubiri de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în situaţia premisă a intrării în insolvenţă a unui asigurător.

Legea nr. 213/2015 stabileşte şi procedura contencioasă, instanţa competentă pentru soluţionarea eventualelor contestaţii formulate de petenţi împotriva deciziilor de respingere, fiind Curtea de Apel Bucureşti. Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, "în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."

De altfel, cererea de plată formulată de reclamant, înregistrată la FGA sub nr. x/23.11.2017, a fost soluţionată, fiind emisă decizie, act administrativ comunicat la 20 august 2019, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în prezenta cauza (anexa 1 la cererea de apel a FGA).

Aşa cum a arătat, împotriva actului administrativ emis, petentul poate face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la comunicare, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 215/2015, FGA având calitatea de pârât în astfel de cauze, ca instituţie emitentă.

Raţionamentul prezentat de instanţa de apel în cuprins, contravine flagrant atât dispoziţiilor legii speciale, a celor care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea FGA, cât şi a celor care reglementează activitatea societăţilor de asigurare. Nu se poate vorbi de un dezechilibru în patrimoniul asiguratului, câtă vreme legislaţia îi oferă două căi de obţinere a despăgubirii, astfel cum a menţionat, atât pe calea cererii de plata la FGA, cât şi pe calea înscrierii la masa credală a asigurătorului în faliment.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, aceasta rezultă din interpretarea legii, nefiind necesară prevederea expresă, aspect asupra căruia deja s-a pronunţat atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cererea de chemare în garanţie formulată împotriva acesteia este inadmisibilă, atât în principiu, cât şi pe fond, situaţie asupra căreia s-a pronunţat Curtea Constituţională, care, în considerentele Deciziei nr. 80 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, a reţinut următoarele: "art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări. Dispoziţiile acestui act normativ dispun ca obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, care stipulează că indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarele nr. x, a menţinut soluţiile privind respingerea acţiunii în pretenţii formulată pe calea dreptului comun împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, hotărâri ataşate în anexa 2 la cererea de apel formulată în cauză.

A indicat şi Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017, prin care Înalta Curte a decis în soluţionarea recursului în interesul legii astfel: în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., stabileşte că, în procesul penal, Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment nu are calitatea de parte responsabilă civilmente."

Referitor la constituţionalitatea unei astfel de proceduri prealabile, prin Decizia nr. 956/13.11.2012 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 12 decembrie 2012, Curtea a reţinut faptul că o astfel de procedură nu poate fi privită ca aducând eo ipso atingere dreptului la acces la justiţie, chiar dacă are caracter obligatoriu, atâta timp cât, ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată. Prevederile art. 21 din Constituţie nu interzic existenţa unei astfel de proceduri administrative prealabile şi nici obligativitatea acesteia atât timp cât nu are caracter jurisdicţional în acord cu interpretarea Curţii Constituţionale, art. 14 din Legea nr. 23/2015 instituie o procedură necontencioasă obligatorie.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, paragraful 51, ori Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunţată în Cauza Fischer contra Austriei, paragraful 28, ca imperative de supleţe şi eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor protejate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pot justifica intervenţia prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Ceea ce impun însă dispoziţiile acestui articol convenţional este ca decizia unei asemenea autorităţi să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică un "tribunal" în sensul Convenţiei.

Obligaţiile Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu au ca izvor contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul în faliment, ci intrarea în faliment a asigurătorului. Doar la momentul deschiderii procedurii falimentului se nasc dreptul asiguratului şi, corelativ, obligaţia FGA la plata despăgubirilor, însă acest drept este condiţionat de parcurgerea unei proceduri clar stabilită prin lege, care debutează cu formularea unei cereri de plată în condiţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, cu respectarea procedurii şi termenelor legale corelative.

Între D. S.A. şi FGA nu există niciun raport juridic, aceasta neavând nicio obligaţie de despăgubire şi nici de garanţie rezultată din contractele de asigurare încheiate între societăţile de asigurare intrate în faliment şi clienţii acestora, creditori ai drepturilor de despăgubire în baza contractelor de asigurare.

Obligaţiile Fondului nu derivă din contractul de asigurare, faţă de care este terţ, ci doar urmare sesizării cu cerere de deschidere dosar de daună (dacă dosarul nu a fost deschis de către asigurător) şi cu cerere de plată. Raportul juridic faţă de aceasta ia naştere numai în urma formulării de către creditorul de asigurări a unei cereri de plată adresate Fondului (în condiţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015), acesta neavând aceeaşi natură juridică ca şi raportul iniţial dintre asigurat şi asigurător, care era un raport pur civil, deoarece, fiind supus controlului de legalitate în condiţiile legii contenciosului administrativ, este un raport de autoritate publica, ce îi distinge în mod clar de raportul juridic iniţial dintre asigurat şi asigurător şi care justifică astfel aprecierea potrivit căreia drepturile şi obligaţiile specifice acestuia din urma nu se transferă în condiţiile art. 38 C. proc. civ. către Fond.

Interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 pot fi făcute doar în contextul analizării întregului articol 13 din Legea nr. 213/2015. Nici dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, nici cele ale art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 nu consacră posibilitatea creditorilor de asigurări de a se adresa direct instanţei cu o acţiune în pretenţii împotriva Fondului şi se referă la naşterea dreptului la acţiune pentru plata sumelor cuvenite cu titlu de indemnizaţie/despăgubire de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Folosirea verbului potestativ "poate" în cuprinsul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu are semnificaţia unei proceduri facultative pentru reclamantă, care ar putea opta pentru procedura necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi cea judiciară, ci semnifică doar faptul că reclamanta are dreptul, dacă doreşte, să se adreseze FGA pentru realizarea dreptului său.

Nu poate fi vorba de încălcarea accesului liber la justiţie, în condiţiile în care acest drept, consacrat de art. 21 din Constituţie, este asigurat atât de procedura specială prevăzută de art. 13 alin. (4), (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004 republicată, cât şi de art. 17 din Legea nr. 215/2013, adică procedura de faliment a asigurătorului, prevăzută de Legea nr. 85/2014.

Pe de altă parte, instanţa nu poate prelua competenţa comisiei speciale din cadrul Fondului (art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015), legea impunând o procedură specială, obligatorie, opţiunea prevăzută de lege vizând doar posibilitatea creditorilor de asigurare de a obţine despăgubiri, fie prin cerere adresată Fondului - urmând procedura de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 urmând procedura de faliment a asigurătorului, depunând cerere de admitere a creanţei în cadrul acesteia (art. 17 din Legea nr. 213/2015), cerere ce va fi analizată de lichidatorul judiciar şi de judecătorul sindic.

Nerespectarea procedurii speciale, ce include chiar şi aspecte privind competenta instanţei judecătoreşti - art. 13 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/2015 - constituie un fine de neprimire a acţiunii, conducând la inadmisibilitatea cererii persoanei ce pretinde despăgubiri de la asigurătorul în faliment, formulată în mod direct împotriva Fondului, pe calea unei acţiuni de drept comun.

În mod greşit instanţa a reţinut în sarcina FGA obligaţia de a acorda despăgubiri, în condiţiile în care Fondul nu are nicio obligaţie derivată din contractul de asigurare invocat.

Raportat la natura cererii de chemare în garanţie, aceasta nu poate fi formulată atunci când pe această cale se încearcă în fapt modificarea cadrului procesual sub aspect subiectiv prin introducerea în proces a unui nou pârât sau înlocuirea pârâtului iniţial, fiind necesar ca, cererea principală să aibă o cauză juridică diferită faţă de cererea de chemare în garanţie.

Reclamanţii trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care au chemat-o în judecată, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi drept pe care îşi întemeiază pretenţiile formulate. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are calitate procesuală. Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecaţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Potrivit art. 38 C. proc. civ., calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecaţii.

Or, obligaţiile societăţii D. S.A. nu au fost transmise către Fond, aşa încât, calitate procesuală pasivă, în temeiul contractului de asigurare RCA, o poate avea doar asigurătorul, în cazul D., prin reprezentant, lichidator judiciar H..

O eventuală calitate procesuală pasivă a Fondului se poate naşte doar în cadrul unei acţiuni în contencios. Calitate procesuală pasivă poate avea asigurătorul RCA. reprezentat, în condiţiile insolvenţei, de către lichidatorul judiciar desemnat de judecătorul sindic.

Prin urmare, într-o acţiune în pretenţii formulată pe calea dreptului comun, având drept cauză un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, calitate procesuală pasivă poate avea doar asigurătorul în faliment reprezentat de lichidatorul judiciar.

Faţă de temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv, art. 1373, 1349, 1391 din C. civ., precum şi temeiul cererii de chemare în garanţie, respectiv art. 72 C. proc. civ. şi Legea nr. 213/2015, acţiunea civilă formulată pe calea dreptului comun împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor este vădit neîntemeiată.

Cererea de chemare în garanţie nu poate fi primită, având în vedere că acţiunea principală este întemeiată pe dispoziţii legale de drept comun, iar cererea de chemare în garanţie este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, iar pârâtul nu are calitate de creditor de asigurare.

Este adevărat că odată cu constatarea stării de insolvenţă a asigurătorului se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a formula cerere de despăgubire adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, categoria creditorilor de asigurări fiind expres reglementată de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, însă această posibilitate prevăzută de lege poate fi urmată exclusiv în baza procedurii administrative reglementată de Legea nr. 213/2015 şi Norma nr. 16/2015 de aplicare - aşa cum a tranşat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 80 din 28 februarie 2017, şi nicidecum pe calea acţiunii de drept comun.

O altă critică priveşte încadrarea dobânzilor în categoria creanţelor de asigurări.

Legiuitorul a definit în mod expres noţiunea creanţei de asigurări, un element esenţial al calificării unei pretenţii ca fiind creanţa de asigurări fiind izvorul sau direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică încadrând în această categorie doar " despăgubirile/indemnizaţiile" şi " primele", nu şi alte categorii de creanţe stabilite în sarcina asigurătorului în faliment.

Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale altor categorii de creanţe, cum sunt cheltuielile de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Concluzionând, a arătat că legiuitorul se referă la posibilitatea potenţialilor creditori de asigurare de a se adresa Fondului, care nu înseamnă că le-a conferit acestora un drept de opţiune între procedura specială reglementată de lege şi dreptul comun, dreptul de opţiune al părţilor fiind acela de a solicita despăgubiri sau a nu le solicita, alternativa fiind, pe de o parte, înscrierea la masa credală, pe de altă parte, formularea unei cereri de plată.

5. Apărările formulate în cauză

La 11 februarie 2021 recurentul-chemat în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de pârâtele B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., comunicată, solicitând respingerea apărărilor prin care se solicită admiterea cererii de chemare în garanţie.

La 26 februarie 2021 intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând să se constate nulitatea recursului declarat de pârâtele B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. De asemenea, la 1 martie 2021 intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-chemat în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, pentru că recurentul a solicitat Înaltei Curţi să caseze cu reţinere, iar în subsidiar, ca nefondat.

La 4 martie 2021 recurentele-pârâte B. S.R.L. şi C. S.R.L. au depus întâmpinare la recursul declarat de chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 3 februarie 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâtele B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., respectiv de chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva deciziei nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen la 31 martie 2022, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele: Prin raportare la soluţiile pronunţate de instanţele fondului, este de reţinut că ceea ce se dispută în cauză, în mod esenţial, este împrejurarea dacă Legea nr. 213/2015 a instituit parcurgerea unei proceduri administrative, care să aibă sau nu caracter obligatoriu.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că în acest sens, trebuie realizată o interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1015 precum şi o analiză a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015 în ce priveşte procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraţilor, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererile creditorilor de asigurări, definiţi de articolul 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ enunţat, sunt de competenţa comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestaţie, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. Or, sintagmei "poate formula", din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu-i poate fi atribuită semnificaţia de posibilitate de alegere între procedura administrativă şi cea directă, în faţa instanţei de judecată.

În opinia instanţei de recurs, sintagma enunţată exprimă nu dreptul de opţiune între cele două proceduri, ci vocaţia persoanei interesate, titulară a unui drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, aceasta să se poată adresa instanţei de judecată - Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în virtutea competenţei speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, care nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment. În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale art. 9 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment, plăţile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispoziţiile legale speciale. Astfel, Fondul nu are calitatea de asigurător şi nu preia funcţiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului, iar, între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există niciun raport juridic, neexistând o obligaţie solidară a Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier. Prin urmare, chiar dacă Fondul de garantare a asiguraţilor nu se subrogă asigurătorului (potrivit art. 9 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM)" în ce priveşte plata despăgubirilor, aceasta se face cu observarea aceloraşi condiţii rezultate din contractele de asigurare.

Din dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, rezultă că în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie, împotriva căreia se poate formula contestaţie. Ca atare, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanţei de judecată în faţa căreia, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului de apărare poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justeţea pretenţiilor formulate.

În aceste condiţii, împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă în procedura administrativă să fie supusă controlului de către instanţa de judecată. Drept urmare, actul normativ asigură o jurisdicţie deplină şi efectivă, în fapt şi drept, a legalităţii deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, a pretenţiilor creditorilor de asigurări. Înalta Curte reţine că în acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 80/2017, publicată în M. Of. nr. 667/2.09.2015, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, când a constatat că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin formularea unei cereri de plată. În această modalitate este declanşată procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, Curtea Constituţională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanţei de judecată nu poate exclude respectarea unei proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabileşte o procedură necontencioasă prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată. În acelaşi sens, al neafectării dreptului de acces la justiţie, prin instituirea unei proceduri prealabile, este jurisprudenţa instanţei de contencios european, care reţine că, pentru imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor reglementate de Convenţie, este justificată intervenţia prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 parag. 1 din Convenţie, adică, nu sunt instanţe de judecată propriu-zise (în acest sens, de exemplu, cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, parag. nr. 51). Ceea ce impun însă dispoziţiile acestui articol convenţional este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică de un "tribunal" în sensul Convenţiei (cale de atac deschisă, în această materie, pe temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015). Împrejurarea că reclamantul sau alţi creditori de asigurări aflaţi în situaţii similare cu aceasta nu au acces la o instanţă civilă, ci la o instanţă de contencios administrativ, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opţiunea legiuitorului să reglementeze competenţele şi atributele instanţelor de judecată, iar art. 6 al Convenţiei nu impune ca procedura judiciară ulterioară unei proceduri prealabile să se desfăşoare exclusiv în faţa unei secţii civile.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prin soluţia dată instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, şi pe cale de consecinţă prevederile art. 193 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., recursurile declarate de pârâţii B. S.R.L. şi C. S.R.L. şi de chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva deciziei nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă urmează a fi admise, a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii B. S.R.L. şi C. S.R.L. şi de chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva deciziei nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2022.