Moral damages for non-compliance with post-communist restitution notification deadlines; delictual liability for administrative delay and procedural standing of municipal administrative structures

Şedinţa publică din data de 31 martie 2022

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 ianuarie 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primăria Municipiului Bucureşti la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligaţiei de a comunica unitatea deţinătoare a imobilului notificat în termen de 30 zile de la înregistrarea notificării, precum şi pentru nerespectarea obligaţiei de a soluţiona notificarea nr. x/2001 într-un termen rezonabil, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 23 februarie 2018, pârâţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată, în prima instanţă, de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 990 din 18 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă; a admis, în parte, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi a obligat acest pârât la plata către reclamant a sumei de 16.000 RON, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamantul A. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General .

3. Decizia pronunţată,în apel, de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 558A din 2 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 990 din 18 mai 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă.

Totodată, a fost admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul, invocând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Cu privire la motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a decis în mod nelegal că pârâta Primăria Municipiului Bucureşti nu ar avea calitate procesuală pasivă, ignorând prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care entitatea a fost constituită conform legii, astfel încât poate avea calitate procesuală activă sau pasivă.

Recurentul a mai susţinut că reţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive este greşită şi pentru motivul că Primăria Municipiului Bucureşti are competenţe legale în materia aplicării legislaţiei privitoare la procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, conform art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi că reclamantul a invocat faptul ilicit al pârâtei constând în încălcarea prevederilor legale menţionate, fapt cea fost constatat prin decizia civilă nr. 618R/8.12.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor în materia răspunderii civile delictuale, instanţa de apel ignorând efectele puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 618R/8.12.2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019, irevocabilă, prin care s-a constatat că pârâta Primăria Municipiului Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită de prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv că, în termenul de 30 de zile de la înregistrarea notificării, nu a identificat "unitatea deţinătoare" şi nu a comunicat elementele de identificare ale "unităţii deţinătoare".

A considerat că, instanţa de apel a reţinut nelegal faptul că, nerespectarea dispoziţiilor legale timp de 16 ani de către pârâtă nu produce "per se" un prejudiciu moral. Interpretarea dată, cu privire la neîndeplinirii condiţiei prejudiciului, este contrară jurisprudenţei a Curţii Europene (cauza Viaşu contra României, cauza Comingersoll contra Portugaliei) în materia noţiunii privind "starea de nemulţumire/neplăcere", ca o componentă a prejudiciului moral.

În ce priveşte întinderea prejudiciului moral, aceast element trebuie raportat la durata încălcării legii de către autorul faptei ilicite şi la consecinţele negative, concrete şi evidente, pe care le-a avut asemenea situaţie. Din cauza conduitei intimaţilor, reclamantul nu numai că a suferit o stare de neplăcere/nemulţumire, ci a pierdut drepturi pe care legea i le recunoştea, aspect care denotă gravitatea consecinţelor faptei ilicite a intimaţilor, chestiune învederată pe calea apelului, ca o critică privitoare la caracterul derizoriu al despăgubirii de 16.000 de RON pe care prima instanţă o acordase.

În ceea ce priveşte fapta ilicită de nesoluţionare a notificării în termen rezonabil comisă de către intimaţi, recurentul a considerat nelegală motivarea instanţei de apel, întrucât hotărârea dată de CEDO în cauza Maria Atanasiu şi alţii versus România nu a constatat faptul că procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv presupune un efort semnificativ din partea autorităţilor române, ci doar a precizat, în paragraful 122 al hotărârii, că "este posibil ca implementarea cadrului legislativ să fi întâmpinat dificultăţi şi să fi înregistrat întârzieri", dar, şi în asemenea situaţie, faptele autorităţilor Statului român sunt sancţionabile, putând fi acordate despăgubiri.

A mai arătat că nu există nicio prevedere legală care să fi interzis sau să interzică intimaţilor să soluţioneze notificarea, chiar şi în condiţiile în care recurentul a formulat acţiunea în justiţie în anul 2009 (dosar nr. x/2009, nr. y/2009* în prima rejudecare, iar în prezent nr. z/2009, în a doua rejudecare). Aşadar este nelegală aprecierea instanţei de apel potrivit căreia, pentru perioada ulterioară anului 2009, intimaţii nu pot fi sancţionaţi pentru nesoluţionarea notificării, pe motiv că reclamantul s-a adresat instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte perioada 2001 - 2008, în paragraful 123 al Hotărârii pilot dată în cauza Maria Atanasiu contra României, CEDO a statuat faptul că "lipsa de răspuns a autorităţilor administrative la cererile de restituire introduse în temeiul legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, la care se adaugă lipsa, în perioada menţionată, a unei căi de atac, le-a determinat să sufere o sarcină disproporţionată". Or, această situaţie se verifică şi cazul de faţă, fiind de neînţeles pe ce bază şi criterii acele persoane au dreptul de a fi dezdăunate, iar reclamantul nu.

Prin argumentele expuse în hotărârea recurată, instanţa de apel a aprobat şi justificat conduita nelegală a pârâţilor şi a ignorat faptul că această conduită ilegală a condus la încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, respectiv dreptul la demnitate, prevăzut de art. 72 C. civ., astfel încât intimaţii-pârâţi trebuie să răspundă pentru fapta lor ilicită, fiind întrunite toate cerinţele legale pentru atragerea răspunderii delictuale pentru fapta proprie, cu atât mai mult cu cât art. 1357 alin. (2) C. civ. consacră principiul potrivit căruia "autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

În concluzie, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Apărările formulate de părţi

Intimaţii - pârâţi nu au formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 3 februarie 2022 a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 558A din 2 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind stabilit termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul reclamantului este nefondat, având în vedere considerentele care succed:

Pretenţia dedusă judecăţii a vizat solicitarea reclamantului A. de a dispune obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Primăria Municipiului Bucureşti la acordarea unor daune morale de 1.000.000 euro, pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligaţiei de a comunica persoanei îndreptăţite datele privind unitatea deţinătoare a imobilului notificat cu nr. x/09.08.2001, în termen de 30 zile de la înregistrarea notificării, precum şi pentru nerespectarea obligaţiei de soluţionare a notificării într-un termen rezonabil, cu cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a respins cererea formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă şi a admis, în parte, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, dispunând obligarea acestui pârât la plata, către reclamant, a sumei de 16.000 RON, cu titlu de daune morale.

Instanţa de apel, investită fiind cu apelurile declarate de reclamant şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant şi a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, chemarea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

1.1. Prin recursul de faţă, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, soluţie ce contravine dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din C. proc. civ.

Susţinerea recurentului, deşi susceptibilă în cazul de casare evocat, nu este întemeiată.

Art. 56 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că:

"...pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacăţ sunt constituite potrivit legii."

Potrivit textului normativ menţionat, legea de procedură civilă recunoaşte, într-adevăr, posibilitatea unor entităţi fără personalitate juridică de a sta în judecată sub condiţia de a fi constituite potrivit legii.

Primăria este o entitate fără personalitate juridică.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 2015/2001 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) primăria reprezintă o structură funcţională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, fiind constituită din primar, viceprimar, de scretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate a primarului. Totodată, Legea stipulează că pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa, primarul beneficiază de o structură funcţională cu activitate permanentă ce grupează aparatul de specialitate, denumită primărie (art. 61 alin. (3) din Legea nr. 215/2001).

Ca atare, legea nu recunoaşte personalitate juridică primăriei, aceasta fiind doar structura funcţională unde pesoanele ce constituie această structură îşi desfăşoară activitatea. Personalitatea juridică este recunoscută doar unităţii administrativ-teritoriale.

Cum posibilitatea de a sta în judecată este recunoscută de legea procesual civilă doar acelor entităţi fără personalitate juridică sub condiţia de a fi constituite potrivit legii, rezultă că reţinerea instanţei de apel potrivit căreia primăria nu reprezintă o "entitate fără personalitate juridică, constituită potrivit legii", în sensul art. 56 alin. (2) C. proc. civ., este corectă, întrucât, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, aceasta constituie doar o structură funcţională, fără capacitate procesuală, ceea ce semnifică că nu poate exercita drepturi şi nu îşi poate asuma obligaţii în plan procesual.

Aşadar, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, nefiind o persoană juridică, primăria nu are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu pentru a sta în judecată, ceea ce denotă că soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti a fost realizată în consens cu normele legale evocate.

1.2 Subsumat aceluiaşi temei de casare, recurentul-reclamant a mai susţinut că soluţionarea excepţiei calităţii procesuale pasive s-a realizat cu ignorarea competenţelor date de lege în sarcina primăriei în materia aplicării legislaţiei privitoare la procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, respectiv a celor înscrise în art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001. A pretins că faptul ilicit reclamat în cauză constă tocmai în încălcarea de către Primăria Municipiului Bucureşti a acestor prevederi legale, faptul ilicit fiind constatat prin decizia civilă nr. 618R/2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

Nici acestă susţinere nu este întemeiată din perspectiva legitimării procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti.

Chiar dacă, prin demersul judiciar declanşat în cauză, reclamantul a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul moral cauzat în componenta referitoare la încălcarea obligaţiilor primăriei înscrise în art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv cele privind obligaţia de a identifica şi comunica persoanei îndreptăţite care este unitatea deţinătoare a imobilului preluat abuziv, natura delictuală a răspunderii a cărei antrenare a intenţionat-o reclamantul nu poate fi verificată decât în raport cu persoana juridică, cu capacitate juridică şi patrimoniu propriu, titulară de drepturi şi obligaţii civile care este unitatea administrativ-teritorială şi nu primăria, astfel cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

2. Printr-un alt motiv de recurs, reclamantul a susţinut, în temeiul art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, pe de o parte, din perspectiva reţinerii eronate a faptului că omisiunea intimatului-pârât de soluţionare a notificării, într-un termen rezonabil, nu ar avea caracter ilicit, iar, pe de altă parte, a nedovedirii prejudiciului moral, din perspectiva faptei reclamate care viza inacţiunea pârâtului constând în comunicarea datelor de identificare privind unitatea deţinătoare a imobilului notificat.

Prin demersul judiciar promovat, recurentul-reclamant a invocat răspunderea civilă delictuală solicitând repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat prin nesoluţionarea culpabilă a notificării adresate de autorul său Municipiului Bucureşti, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a imputat pârâtului depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a cererii adresate autorităţii statului.

În absenţa unui temei juridic în cuprinsul legii reparatorii, de natură a fi aplicat direct pretenţiilor reclamantului, ambele instanţe de fond au examinat pretenţia dedusă judecăţii din perspectiva incidenţei dispoziţiilor de drept substanţial care reglementează răspunderea civilă delictuală, fundament juridic circumscris remediului din dreptul intern susceptibil de a permite instanţei naţionale evaluarea pretinselor încălcări ale dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană, care se referă la noţiunea de "proces echitabil", care include şi componenta examinării cererii într-un termen rezonabil.

Astfel, în ceea ce priveşte solicitarea de plată a despăgubirilor pentru nesoluţionarea într-un termen rezonabil a notificării, formulate de autorul recurentului-reclamant, se constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au raportat la jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului, analizând cauza în baza raţionamentului instanţei europene pentru evaluarea unei plângeri din perspectiva incidenţei art. 6 paragr. 1 din Convenţie, fiind avute în dezlegările relevante ale instanţei de contencios european din perspectiva respectării de către autorităţile statului a unui termen rezonabil în soluţionarea unei cereri formulate de justiţiabili în baza legilor naţionale, cereri prin care se declanşează o procedură obligatorie, prealabilă, sesizării instanţei de judecată.

Examinând rezonabilitatea duratei procedurii judiciare reclamate, instanţele de fond au realizat o analiză concretă a circumstanţelor cauzei, în raport de criteriile enunţate de Curtea europeană, pentru a evalua dacă procedura a fost sau nu rezonabilă, criterii care se referă la complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi cel al autorităţilor statale competente.

În conformitate cu mecanismul Legii nr. 10/2001, persoanele care se considerau îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate prin această lege specială, în temeiul art. 22 din lege, aveau obligaţia formulării, în termenul imperativ stabilit de lege, unei notificări adresate fie unităţii deţinătoare a imobilului a cărui restituire se cerea, fie entităţii desemnate de lege cu soluţionarea notificării în privinţa imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989.

Prin edictarea art. 25 alin. (1) din lege, legiuitorul a pus la dispoziţia unităţilor deţinătoare un interval de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, pentru emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate de soluţionare a cererii.

În aprecierea caracterului rezonabil al procedurii, instanţele fondului s-au raportat la perioada cuprinsă în intervalul dintre data formulării prezentei cereri deduse judecăţii şi cea a notificării, fiind avut în vedere că, până în prezent, notificarea nr. x/2001 formulată de autorul reclamantului nu a fost soluţionată.

Deşi a fost reţinută obligaţia autorităţilor române de a asigura mecanismele şi resursele necesare pentru respectarea termenelor legale instituite pentru soluţionarea notificărilor formulate în temeiul legilor de reparaţie, din perspectiva evaluării criteriului complexităţii şi a conduitei autorităţilor, cu referire la circumstanţele concrete ale cauzei, Curtea de Apel a avut în vedere că omisiunea soluţionării notificării într-un termen rezonabil nu poate fi circumscrisă unei fapte ilicite de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtului-intimat Municipiul Bucureşti.

Sub acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere împrejurarea că unităţile administrativ-teritoriale au fost învestite cu un număr foarte mare de notificări, fiind practic imposibil să procedeze la soluţionarea tuturor acestor solicitări în termenul defipt de lege.

Referirea instanţelor fondului la hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României este corectă, de vreme ce Curtea europeană, constatând existenţa unei probleme de sistem, generate de ineficienţa mecanismului de despăgubire prevăzut de Legea nr. 247/2005, a hotărât să suspende pe o perioadă de 18 luni analiza tuturor cererilor vizând această problematică, acordând, astfel, timp autorităţilor române să reacţioneze pentru refacerea legislaţiei cu privire la sistemul de despăgubire, pentru a fi mai previzibil în aplicarea sa. În contextul dificultăţile obiective de respectare a unui termen rezonabil, recunoscute şi de Curtea europeană, legiuitorul naţional a adoptat Legea nr. 165/2013, prin care a instituit o nouă procedură administrativă dilatorie, acordând unităţilor deţinătoare noi termene, de până la 36 de luni (cu începere din data 01.01.2014), pentru soluţionarea notificărilor.

Cu toate acestea, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziţia prevăzută de textul de lege menţionat, în termenul de 60 de zile, persoanei îndreptăţite i se recunoaşte dreptul de a se adresa instanţei competente, întrucât absenţa răspunderii persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care poate fi cenzurat, tot în condiţiile procedurii speciale.

Aşadar, sub aspectul examinării conduitei reclamantului, din perspectiva uzitării căilor recunoscute în dreptul intern, instanţele fondului au avut în vedere posibilitatea acestuia de a uzita de acele mecanisme de natură a permite valorificarea deplină a drepturilor reclamate. Astfel, formularea unor cereri adresate autorităţii administrative în legătură cu comunicarea stadiului soluţionării notificării sau formularea fie a unei cereri în obligaţie de a face (obligarea entităţii notificate de a soluţiona notificarea prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate, ca urmare a depăşirii termenului stabilit de lege), fie a unei cereri adresate instanţei de judecată de soluţionare pe fond a notificării, în suplinirea competenţelor entităţii notificate, reprezintă remedii interne eficiente care puteau fi uzitate, ca remedii acceleratorii, pentru deblocarea disfuncţiilor în aplicarea legii speciale, astfel cum s-a stabilit şi în cuprinsul Deciziilor nr. 9/2006 şi 20/2007, pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite. Sub aspectul valorificării acestor remedii, după cum s-a evidenţiat şi în cuprinsul hotărârii atacate, reclamantul, în scopul soluţionării notificării, s-a adresat direct instanţei de judecată, cererea acestuia formând obiectul dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti.

Aşadar, în contextul circumstanţial reţinut în cauză, se vădeşte a fi corectă concluzia instanţelor de fond în sensul că fapta omisivă imputată pârâtului nu îmbracă caracter ilicit, astfel încât nici răspunderea civilă delictuală a acestuia nu poate fi angajată.

Referitor la cererea de despăgubiri care vizează fapta ce constă în nerespectarea obligaţiei de comunicare a datelor privind unitatea deţinătoare a imobilului notificat, din perspectiva incidenţei cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a pretins încălcarea normelor în materia răspunderii civile delictuale, întrucât instanţa de apel a ignorat efectele puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 618R/8.12.2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a constatat că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica elementele de identificare ale unităţii deţinătoare. S-a mai susţinut a fi greşită şi concluzia instanţei de apel cu privire la condiţia prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale, interpretare ce ar fi contrară jurisprudenţei Curţii europene.

Si aceste susţineri se vădesc a fi nefondate şi nu pot atrage incidenta motivului de recurs evocat.

Cu privire la neîndeplinirea obligaţiei de comunicare a datelor privind unitatea deţinătoare, prima instanţă a reţinut că, în considerentele deciziei civile nr. 618R/2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2009 s-a evocat, cu putere de lucru judecat, că Primăria Municipiului Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţia de a identifica unitatea deţinătoare şi de a comunica persoanei îndreptăţite elementele de identificare ale acesteia. În acest context, prima instanţă a avut în vedere că neîndeplinirea obligaţiei legale imperative de către pârât constituie o faptă cu caracter ilicit şi, reţinând vinovăţia autorului faptei ilicite, a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 16000 RON cu titlu de daune morale către reclamant.

Procedând la examinarea criticilor din apelul declarat de pârât, din perspectiva întrunirii condiţiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în privinţa celei de a doua fapte omisive imputate pârâtului, instanţa de apel nu a negat, contrar susţinerilor formulate de recurent, cele reţinute în considerentele deciziei civile nr. 618R/8.12.2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti referitoare la încălcarea obligaţiei înscrise în art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în contextul în care caracterul ilicit al inacţiunii pârâtului nici nu a fost contestat în calea de atac exercitată de acesta, criticile fiind formulate doar sub aspectul neîndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale.

Referitor la susţinerea recurentului care vizează prejudiciul produs prin fapta omisivă a pârâtului referitoare la încălcarea obligaţiei de identificare a unităţii deţinătoare şi de comunicare a elementelor de identificare ale acesteia, Înalta Curte are în vedere că fapta imputată a fost încadrată în sfera ilicitului civil. Or, în acest context, ceea ce este de stabilit în recursul de faţă este doar problema existentei unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a putea a se verifica dacă poate fi antrenat răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtului, de vreme ce chestiunea legată de întinderea (evaluarea) acestuia constituie o chestiune de evaluare a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii în recurs, oricum subsidiară clarificării celei dintâi.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile interne, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs persoanei lezate. Or, din această perspectivă, semnalând distincţia dintre dovada existenţei prejudiciului moral şi întinderea acestuia din urmă, care nu poate fi stabilită matematic, ci îndeosebi pe considerente de echitate, instanţa de apel a concluzionat că fapta ilicită nu este de natură să conducă, per se, la concluzia prejudicierii unuia dintre atributele esenţiale ale persoanei, fiind necesar a se dovedi existenţa unui prejudiciu efectiv încercat de reclamant.

Într-adevăr, pentru obligarea pârâtului la plata unor daune morale este necesar să se fi produs efectiv un prejudiciu moral ca urmare a încălcării unui drept subiectiv, însă simpla încălcare a unui drept subiectiv nu conduce de plano la concluzia producerii unui prejudiciu moral titularului dreptului subiectiv.

Or, în cauză, fapta omisivă ilicită imputată, constând în necomunicarea datelor de identificare ale unităţii deţinătoare a imobilului notificat, nu generează un efect a cărui consecinţă directă ar consta în lezarea unui drept personal nepatrimonial, reclamantul având sarcina de a arăta implicaţiile morale, pe plan afectiv, ale faptei omisive imputate pârâtului.

Înalta Curte apreciază că reclamantul-recurent se raportează eronat, în contextul speţei de faţă, la dreptul Uniunii Europene, chiar în condiţiile existenţei Cartei europene a drepturilor omului, de vreme ce, în speţă, interesează jurisprudenţa CEDO, ce constituie reper jurisprudenţial şi pentru instanţele Uniunii Europene. Totodată, nu poate fi imputat instanţei de apel că ar fi nesocotit jurisprudenţa Curţii europene, cu referire directă la hotărârea pronunţată în cauza Viaşu contra României, din 9 decembrie 2008, întrucât situaţia premisă avută în vedere de instanţa de contencios european nu este similară celei din prezenta cauză, instanţele fondului raportându-se, însă, la jurisprudenţa instanţelor naţionale şi europene în examinarea drepturilor pretins încălcate, ca şi componentă a dreptului la un proces echitabil, în raport cu faptele ilicite ce au fost reclamate în cauză.

În consecinţă, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, decizia recurată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 558A din 2 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2022.