Objective conditions of undue payment (solutio indebiti) under Civil Code Article 1.341 independent of subjective error

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.02.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 RON, cu titlu de restituire a împrumutului acordat în data de 18.02.2016 şi a sumei de 278.400 RON, reprezentând obligaţia de restituire a împrumutului acordat în data de 23.04. 2013, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 RON, reprezentând o plată nedatorată efectuată în data de 18.02.2016 precum şi a dobânzii legale penalizatoare calculate între simplii particulari de la data scadenţei până la data plăţii efective precum şi a cheltuielilor de judecată, efectuate în cauză.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1350, art. 1341, art. 1535, art. 2158 şi urm. C. civ., prevederile relevante din cuprinsul O.G. nr. 13/2011, precum şi orice alte dispoziţii expres enumerate în cuprinsul cererii.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia dreptului de a pretinde restituirea sumei de 278.400 RON, iar pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 43/10.01.2020, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Suceava

Prin sentinţa nr. 879/09.10.2020, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 278.400 RON, cu titlu de împrumut şi să plătească dobânda legală calculată asupra debitului principal începând cu data de 23.04.2016 şi până la plata efectivă a sumei datorate; a respins, ca nefondată, cererea privind restituirea sumei de 450.000 RON cu titlu de împrumut sau plată nedatorată; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3336,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava

Prin decizia nr. 686/01.07.2021, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., formulând următoarele critici:

- Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.341 alin. (1) C. civ. atunci când a reţinut că instituţia plăţii nedatorate reglementează condiţia existenţei unei plăţi făcute din eroare.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul a arătat că din conţinutul actual al textului art. 1.341 alin. (1) C. civ. rezultă faptul că nu are importanţă elementul volitiv al prestaţiei, respectiv nu are importanţă cauza pentru care solvensul a efectuat prestaţia. Prevederile art. 1.341 alin. (1) C. civ. reglementează instituţia plăţii nedatorate doar prin prisma unor condiţii obiective, excluzând astfel verificarea oricărei condiţii subiective (voliţionale). Aşadar, din această perspectivă, instanţa de apel, în vederea aplicării corecte a prevederilor menţionate, ar fi trebuit să verifice doar condiţiile obiective reglementate de lege, respectiv dacă a existat o prestaţie şi dacă acea prestaţie era sau nu datorată.

- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1.469 alin. (2) C. civ., coroborate cu cele ale art. 1.226 alin. (1) C. civ., art. 1.635 alin. (1) C. civ., raportat la art. 1.341 alin. (1) C. civ.

Astfel, din considerentele instanţei de apel rezultă că un motiv decisiv pentru care a respins cererea de apel este reprezentat de faptul că remiterea unei sume de bani de către solvens cu reprezentarea faptului că acordă un împrumut, nu reprezintă o plată în sensul art. 1.341 alin. (1) C. civ.. Instanţa de apel a considerat că împrumutul de consumaţiune nu naşte în sarcina împrumutătorului nicio obligaţie, sens în care remiterea sumei de bani nu poate fi considerată plată pentru că nu ar intra în conţinutul obiectului unei obligaţii.

Plata, în sensul art. 1.469 alin. (2) C. civ., are în vedere modalitatea de stingere a unor obligaţii, tocmai de aceea textul vorbeşte despre conţinutul obiectului obligaţiei. Prin contrast, plata în sensul art. 1.341 alin. (1) C. civ. are în vedere remiterea unei sume de bani sau prestaţia efectuată în lipsa existenţei unei obligaţii.

Aşadar, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit conţinutul celor două prevederi legale. Interpretate teleologic cele două prevederi relevă faptul că termenul de plată, în sensul art. 1.341 alin. (1) C. civ., priveşte doar conduita solvensului, respectiv remiterea unei sume de bani sau efectuarea unei alte prestaţii.

Art. 1.635 alin. (1) C. civ. reglementează restituirea prestaţiilor ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea 1egii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare. Prevederile art. 1.635 alin. (1) C. civ. se raportează strict la conduita voliţională a celui ce a primit prestaţia. Textul nu are în vedere elementul subiectiv al celui ce a efectuat prestaţia şi nici nu se raportează la plată în sensul de stingere a unei obligaţii, ci are în vedere, în mod expres, termenul de prestaţie.

Instanţa de apel, în ciuda prevederilor art. 1635 alin. (1) C. civ., a ignorat că intimatul a susţinut faptul că a primit respectiva sumă de bani cu credinţa existenţei unui contract de mandat în conţinutul căreia ar fi intrat şi obligaţia solvensului de a remite respectiva sumă de bani.

În lipsa unui contract de mandat este evident că a primit o sumă de bani fără drept (neexistând obligaţia mandantului pentru că nu există un contract de mandat).

Totodată, se poate afirma cu uşurinţă că plata a primit-o din eroare, având în vedere faptul că solvensul a plătit crezând că încheie un contract de împrumut, iar intimatul a primit cu credinţa că încheie un contract de mandat.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că remiterea sumei de bani cu credinţa că se acordă un împrumut nu reprezintă o plată în sensul art. 1.341 alin. (1) C. civ.. Este evident că deşi tradiţiunea sumei reprezintă o condiţie ad validitatem pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut, aceasta nu înseamnă că remiterea sumei împrumutate nu reprezintă o conduită a solvensului de a plăti ceva. Doar pentru că prin remiterea sumei de bani nu are loc stingerea unei obligaţii, ci chiar invers, de această remitere ţine naşterea obligaţiei de restituire a împrumutului (deci inclusiv de această conduită ţine şi naşterea contractului de împrumut) ceea ce nu înseamnă că nu reprezintă o plată.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, pe temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit considerentelor următoare:

- Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.341 C. civ. referitoare la condiţiile plăţii nedatorate, atunci când a apreciat că, pentru a fi incidentă instituţia, este necesar să existe şi o condiţie subiectivă, aceea a erorii în care s-a aflat solvensul la momentul efectuării plăţii.

Potrivit dispoziţiei legale menţionate, reprezentând noua reglementare în materie, "cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire", ceea ce înseamnă că, ori de câte ori intervine o plată fără cauză juridică (nedatorată), există drept la restituire din partea accipiensului, fiind indiferentă poziţia subiectivă a părţii (solvensul) care a efectuat respectiva prestaţie.

Aşadar, simplul fapt juridic al plăţii nedatorate are drept consecinţă naşterea unui raport juridic obligaţional între solvens (în calitate de creditor) şi accipiens (în calitate de debitor), în temeiul căruia accipiens trebuie să restituie ceea ce a primit fără temei (nedatorat) de la solvens.

De aceea, aprecierea instanţei de apel conform căreia reclamantul nu s-ar putea prevala de existenţa unei erori la momentul efectuării plăţii, în sensul "stingerii unei datorii pe care o avea în baza unui contract de împrumut", este una lipsită de pertinenţă raportat la configuraţia instituţiei plăţii nedatorate, care nu presupune existenţa şi analiza acestui element voliţional.

Independent de existenţa acestei atitudini subiective, ceea ce avea de verificat şi tranşat instanţa de apel era dacă a existat o prestaţie din partea reclamatului, dacă aceasta era sau nu datorată şi dacă a fost aptă să nască un raport obligaţional între părţi, pe temeiul căruia să se poată pretinde restituirea a ceea ce s-a plătit.

- De asemenea, în mod corect susţine recurentul-reclamant că în cauză a avut loc o eronată aplicare a dispoziţiilor art. 1.469 alin. (2) C. civ., coroborate cu cele ale art. 1.226 alin. (1) C. civ. şi art. 1.635 alin. (1) C. civ., atunci când s-au analizat condiţiile plăţii în accepţiunea care să facă incidentă instituţia reglementată de art. 1.341 C. civ. (plata nedatorată).

Astfel, cu trimitere la dispoziţiile art. 1.469 C. civ., instanţa de apel apreciază că suma de 450.000 RON, remisă de reclamant pârâtului, nu putea constitui o plată întrucât nu era menită să ducă la stingerea unei datorii, câtă vreme contractul de împrumut (în considerarea căruia s-a reţinut că ar fi fost transmisă respectiva sumă de bani) nu este unul pe temeiul căruia să se poată considera că se efectuează plăţi. Aceasta întrucât în contractul de împrumut doar împrumutatul se obligă (la restituire), astfel încât "virarea sumei de bani de către reclamant în contul pârâtului nu s-a putut face pentru stingerea unei datorii", ceea ce înseamnă că nu sunt date condiţiile unei plăţi.

Considerentul instanţei de apel este eronat dintr-o dublă perspectivă.

Mai întâi, pentru că raportându-se la contractul de împrumut ca temei al remiterii sumei de bani - pentru a trage concluzia că în baza unui astfel de contract nu se pot efectua plăţi întrucât el nu constituie obiect al obligaţiei împrumutătorului - instanţa ignoră dezlegările sale anterioare potrivit cărora, din considerente procedurale, care au ţinut de probarea raportului juridic, reclamantul nu a demonstrat existenţa unui contrat de împrumut între părţi.

Potrivit solicitării acestuia (formulată în subsidiar) în măsura în care nu se reţine existenţa drepturilor şi obligaţiilor decurgând dintr-un contract de împrumut, s-a pretins ca tranşarea raporturilor juridice dintre părţi să se realizeze pe temeiul faptului juridic licit constând în plata nedatorată.

Or, stabilind că nu există contract de împrumut, analiza instanţei în ce priveşte plata nedatorată nu se mai putea realiza circumscriind prestaţiile părţilor celor decurgând dintr-un astfel de act juridic, pentru a trage apoi concluzia că împrumutătorul, remiţând o sumă de bani împrumutatului o face ca o condiţie de încheiere valabilă a contractului, iar nu ca o obligaţie a acestuia asimilabilă unei plăţi.

Procedând de această manieră, instanţa de apel a considerat, în mod inadecvat, raportat la propriile statuări anterioare, că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1.469 C. civ. referitoare la plată întrucât împrumutătorul, de principiu, prin chiar natura actului juridic încheiat nu face o plată, nu execută o obligaţie, ci remite o sumă de bani pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut, ca act real.

Analiza instanţei de apel în privinţa raporturilor juridice dintre părţi, în ce măsură ele sunt sau nu specifice unui raport obligaţional dintre solvens şi accipiens grefat pe plata nedatorată trebuia să pornească, în realitate, într-o corectă argumentare şi adecvare la cadrul juridic fixat prin dezlegările sale anterioare, tocmai de la statuarea acesteia potrivit căreia suma remisă (pârâtul recunoscând primirea ei şi exprimând poziţii procesuale diferite, fie că a restituit-o, fie că a folosit-o pentru efectuarea unor tranzacţii în numele pârâtului) nu face obiectul unui contract de împrumut.

Dimpotrivă, în mod eronat, instanţa de apel cercetează cerinţele art. 1.469 C. civ. (vizând plata) cu referire la condiţiile contractului de împrumut de consumaţie (art. 2.158 C. civ.) fără a verifica, în sine, conţinutul obiectului obligaţiei avut în vedere prin dispoziţiile art. 1.341 C. civ., respectiv dacă şi în ce măsură este vorba despre remiterea unei sume de bani în lipsa existenţei unei obligaţii din partea celui care execută prestaţia.

În al doilea rând, pornind de la aceeaşi premisă eronată, a inexistenţei unei plăţi pentru că ea nu poate avea la bază un contract de împrumut, instanţa de apel nu mai realizează analiza dispoziţiilor art. 1.635 alin. (1) C. civ. (cauzele restituirii prestaţiilor) la care trimite art. 1.344 C. civ., pentru a stabili dacă este vorba despre o sumă primită fără drept (fără cauză juridică) şi supusă, ca atare, restituirii.

Stabilind, pe de o parte, că nu a existat un împrumut care să justifice remiterea sumei de 450.000 RON (întrucât extrasul de cont cu indicarea acestei sume, purtând menţiunea "împrumut" nu poate constitui dovada în sensul dispoziţiilor art. 275 alin. (1) C. proc. civ., nici chiar în contextul recunoaşterii primirii sumei de către pârât, dată fiind natura calificată a mărturisirii acestuia (a primit suma, dar cu alt titlu), în acelaşi timp, instanţa de apel reţine că nu se poate pune problema unei plăţi nedatorate deoarece "împrumutătorul nu îşi asumă şi nu execută obligaţii de plată", ci doar remite suma de bani, ca element constitutiv al contractului, pentru încheierea valabilă a acestuia.

Or, câtă vreme temeiul prestaţiei nu putea fi reprezentat de contractul de împrumut astfel cum se stabilise deja, tranşarea, în continuare, a lipsei incidenţei instituţiei plăţii nedatorate, cu referire la acelaşi act juridic, reprezintă o abordare eronată, limitată la analiza drepturilor şi obligaţiilor cărora le poate da naştere un astfel de act juridic (deci pe temei contractul), deşi pretenţiile reclamantului vizau, de data aceasta, un temei juridic distinct, reprezentat de faptul juridic licit al plăţii nedatorate.

În consecinţă, se constată că instanţa de apel face o greşită aplicare a normelor de drept material referitoare la instituţia plăţii nedatorate, în absenţa elucidării raporturilor juridic existente între părţi, în urma remiterii de către reclamant a sumei de 450.000 RON către pârât.

Văzând dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recursul va fi admis, decizia casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii, instanţa va lămuri natura raporturilor juridice dintre părţi, pornind de la ceea ce s-a statuat deja în proces, respectiv, inexistenţa unui contract de împrumut (soluţia pe acest aspect nefiind atacată cu recurs şi rămânând, ca atare, definitivă), precum şi recunoaşterea, de către pârât, a faptului remiterii sumei de 450.000 RON (fără a se fi stabilit, însă, cu ce titlu, dacă a avut loc restituirea şi dacă operaţiunea a corespuns obiectului unei obligaţii din partea reclamantului sau, dimpotrivă, a fost lipsită de cauză juridică, îndreptăţind la restituire).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 686 din 01 iulie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.