Prescription exception upheld; health directorate's claim against former officials time-barred, appeal dismissed with costs.

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 06.10.2015, Direcţia de Sănătate Publică a municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu A. şi B., obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei totale de 443.764,40 RON reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin faptele săvârşite, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1350, art. 1357 C. civ.

Prin încheierea din 01.02.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în baza Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, a dispus înaintarea dosarului către completul F 13 din cadrul secţiei a V a civile a aceluiaşi tribunal spre soluţionare, constatând că pe rolul respectivei secţii se află dosarul nr. x/2015 având ca obiect acţiunea în răspundere civilă delictuală între aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 600/18.05.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a admis excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâţi. A respins acţiunea civilă, ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 181/A/27.02.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

3. Al doilea ciclu procesual

Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1902/17.10.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată prin întâmpinare. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de Direcţia de Sănătate a municipiului Bucureşti şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtul A. a sumei de 3.347,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1810/A/21.12.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, ca nefondat. A admis apelul incident declarat de pârâta B. împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca fiind prescrisă. A menţinut dispoziţiile privitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat şi a cheltuielilor de judecată şi a obligat-o pe apelantă la plata către intimatul A. a sumei de 1875 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat apel.

5. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. reclamanta Direcţia de Sănătate Publică a municipiului Bucureşti, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei curţii de apel, cu menţinerea dispoziţiilor privitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar pe fond, a solicitat admiterea acţiunii.

În motivarea recusului, reclamanta arătat că pentru a pronunţa hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în răspundere patrimonială, formulată împotriva fostului funcţionar public, pentru recuperarea prejudiciului în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, temeiul de drept fiind reprezentat de prevederile art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, dar şi de art. 1349 C. civ.. Astfel, a apreciat că "fiind o răspundere civilă guvernată de norme speciale, respectiv art. 84 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuie analizată prin raportare la acest cadru legal care reglementează răspunderea patrimonială a funcţionarului public şi nu la dispoziţiile de drept comun reprezentate de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cum eronat a procedat instanţa de fond". Tot în considerente, instanţa de apel a precizat "actul normativ reţinut a fi aplicabil de către instanţa de control judiciar stabileşte că răspunderea civilă se prescrie in termen de 3 ani de la data producerii pagubei (art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 în vigoare la data faptei) fără a face distincţie dacă prejudiciul cuprinde o creanţă bugetară sau de drept comun".

- În primul rând, hotărârea dată în apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin prisma art. 14 alin. (5) C. proc. civ. şi evocând principiul contradictorialităţii, recurenta a susţinut că instanţa de apel a stabilit, fără a pune în discuţia părţilor, că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuie analizată prin raportare la Legea nr. 188/1999, făcând, tot fără a asculta poziţia părţilor din proces, şi o reevaluare a situaţiei de fapt.

Or, prin cererea de chemare în judecată şi precizările făcute a indicat ca temei de drept răspunderea civilă contractuală, respectiv dispoziţiile art. 1349 C. civ., iar instanţa de fond a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva acestui temei de drept, respingând-o.

Întrucât instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor nici temeiul de drept, respectiv dispoziţiile art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi nici acea "reevaluare a situaţiei de fapt", aceasta a încălcat principiul contradictorialităţii fiind încălcat şi dreptul la apărare şi la un proces echitabil consacrat la art. 6 din Convenţie şi prevăzut în art. 6 C. proc. civ.

Trimiterile făcute de instanţă fără o dezbatere orală, contradictorie, precum şi soluţionarea excepţiei într-o altă perspectivă, prin prisma altui temei decât cel pus în discuţie încalcă, în opinia recurentei, principiul contradictorialităţii.

- Tot circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., dar şi pct. 6 al aceluiaşi articol, recurenta a învederat şi faptul că prin hotărârea criticată instanţa de apel a respins apelul principal declarat de reclamantă, ca nefondat şi a admis apelul incident declarat de B., schimbând, în parte, sentinţa, în sensul că a admis excepţia prescripţiei şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca fiind prescrisă. Prin neefectuarea de către instanţa de apel a unui control de legalitate şi temeinicie a hotărârii instanţei de fond pe motiv că sancţiunea prescripţiei o împiedică şi respingerea apelului principal ce privea o devoluţiune a fondului cauzei, considerând că nu se mai impune, apelul principal nu a fost soluţionat pe fond.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., recurenta a evocat accesorialitatea apelului incident, concluzionând că în cazul în care apelul principal nu este soluţionat pe fond, cel incident rămâne iară efect. Raţiunea acestei reglementări rezidă în faptul că prin retragerea apelului principal sau respingerea acestuia pe motive care nu implică cercetarea fondului, soluţia primei instanţe, de care cel care a exercitat apel incident era mulţumit de fapt, este menţinută, nemaiexistand riscul să i se înrăutăţească situaţia în apelul principal al adversarului său.

Partea care a declarat apel incident nu se află într-o situaţie juridică identică cu cea care a declarat apel principal, pentru că ea a acceptat hotărârea aşa cum a fost pronunţată de prima instanţă (precum şi încheierile premergătoare), aspect ce rezidă şi din termenele în care pot fi promovate respectivele căi de atac.

În susţinere, recurenta a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 280/2018 a Curţii Constituţionale.

- Hotărârea este nelegală deoarece a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că acţiunea este în răspundere patrimonială, formulată împotriva foştilor funcţionari publici, pentru recuperarea prejudiciului în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, temeiul de drept fiind reprezentat de prevederile art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, dar şi de art. 1349 C. civ.. Instanţa de apel, apreciind că este o răspundere civilă guvernată de norme speciale, a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuie analizată prin raportare la acest cadru legal care reglementează răspunderea patrimonială a funcţionarului public şi nu la dispoziţiile de drept comun reprezentate de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, a reţinut, în baza art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, că răspunderea civilă se prescrie în termenul de 3 ani de la data producerii pagubei, fără a face distincţie dacă prejudiciul cuprinde o creanţă bugetară sau de drept comun. Pentru a lămuri care este data producerii pagubei, echivalent cu momentul începerii termenului de prescripţie, a reţinut că aceasta este data la care au fost încheiate contractele de furnizare privind achiziţionarea de doze de vaccin şi efectuate plăţile şi nu data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care a fost contestată legalitatea şi temeinicia actului de control emis de Curtea de Conturi, respectiv 17.09.2014 cum greşit a reţinut instanţa de fond.

Analizând cele reţinute, potrivit recurentei, se poate constata faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, respectiv art. 85 din Legea nr. 188/1999.

Neemiterea deciziei de impunere nu duce la prescripţia dreptului la acţiune, ci la decăderea din acest drept, respectiv de a emite decizie de impunere, însă recurenta are în subsidiar dreptul la acţiune pe temeiul dreptului comun, pe care 1-a exercitat. În susţinere, recurenta s-a referit la cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 1026/2012.

Prescripţia dreptului material la acţiune întemeiat pe art. 85 din Legea nr. 188/1999 este greşit aplicată. Cum prin decizia nr. 181/2017, curtea de apel a apreciat că la momentul formulării cererii de chemare în judecată, pârâţii nu mai aveau calitatea de funcţionari publici, situaţie în care dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 188/1999, cu referire la procedura de recuperare a prejudiciului, nu le mai erau aplicabile, nu se poate reţine ca aplicabil alin. (3) al aceluiaşi articol.

În consecinţă, prescripţia dreptului material la acţiune îşi găseşte temeiul în dispoziţiile de drept comun, data naşterii dreptului la acţiune fiind data la care recurenta a luat cunoştinţă de prejudiciul cauzat de către foştii funcţionari publici, în conformitate cu art. 2523 C. civ.

Ca atare, dreptul la acţiune nu s-a prescris şi nu poate fi considerat născut de la momentul încheierii contractelor de achiziţii, ci de la momentul descoperirii acestuia, respectiv din data de 06.11.2012, când Curtea de Conturi, cu ocazia unui control, a reţinut existenţa unui prejudiciu şi a indicat persoanele răspunzătoare pentru producerea acestuia, acest moment fiind singurul la care recurenta a avut conturată întreaga situaţie de fapt şi persoanele responsabile pentru aceasta. Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 06.10.2015, recurenta a solicitat a se observa că aceasta este introdusă în termenul de prescripţie de 3 ani.

6. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 15.07.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţie, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-a formulat punct de vedere la raport.

7. Apărări formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. A susţinut că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor cererile, excepţiile, împrejurările de fapt şi de drept, pronunţând o soluţie legală şi temeinică. A solicitat a se observa şi caracterul vădit nefondat al criticilor privind încălcarea regulilor de procedură în situaţia respingerii apelului principal, ca nefondat şi admiterii celui incident. A considerat ca fiind corecte reţinerile curţii de apel privitoare la incidenţa prevederilor statutului funcţionarilor publici şi a făcut trimitere la decizia înaltei Curţi nr. 697/2013.

În termen legal, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la primul motiv de recurs, a învederat că reclamanta a omis a avea în vedere faptul că, potrivit art. 476 C. proc. civ., apelul exercitat provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa statuând atât în fapt cât şi în drept. Devoluţiunea operează cu privire la întreaga cauză, iar având în vedere că prescripţia dreptului la acţiune este, potrivit C. civ. de la 1864, de interes public a apreciat că în mod corect instanţa de apel a acordat cuvântul pe excepţie părţilor, pronunţându-se în raport de dispoziţiile legale care reglementează prescripţia.

A susţinut că şi al doilea motiv de recurs este neîntemeiat arătând că soluţionarea apelului prin admiterea excepţiei prescripţiei extinctive antamează fondul cauzei astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata a făcut trimitere la Decizia nr. 14/2020 pronunţată de Înalta Curte în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 472 şi art. 491 C. proc. civ.

Referitor la motivele de recurs subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a arătat că dispoziţiile Legii nr. 188/1999 au fost corect aplicate în raport de momentul producerii prejudiciului şi de calitatea de funcţionar public a intimatei.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, după cum urmează.

- Încălcarea principiului contradictorialităţii (art. 14 alin. (5) din C. proc. civ.), a dreptului la apărare şi la un proces echitabil de către instanţa de apel care, la dezbaterea asupra apelurilor formulate, nu a pus în discuţia părţilor temeiul de drept dat de art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, a cărui incidenţă a reţinut-o în privinţa prescripţiei extinctive, şi nici reevaluarea situaţiei de fapt pe care a realizat-o cu prilejul soluţionării apelurilor, constituie o critică a recursului care, în circumstanţele procesuale ale litigiului, nu este întemeiată.

Prin cererea sa de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 445.764,40 RON reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat de aceştia în perioada anilor 2009-2011, cât timp au ocupat funcţia de director coordonator şi director coordonator adjunct financiar contabil, calitate în care au semnat mai multe contracte privind achiziţii publice, fără respectarea procedurii de achiziţionare prin licitaţie deschisă.

Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale şi contractuale, prin trimiterea la dispoziţiile art. 1349, 1350 şi 1357 C. civ.

Ulterior pronunţării deciziei civile nr. 181A/27 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, care, în urma anulării sentinţei de primă instanţă (ce respinsese acţiunea ca inadmisibilă), a trimis cauza la rejudecare, reclamanta şi-a precizat temeiul juridic al cererii ca fiind răspunderea civilă contractuală (în considerarea contractelor de management încheiate cu pârâţii). Întrucât prin sentinţa civilă nr. 1902/17.10.2018 a Tribunalului Bucureşti, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamanta a formulat apel (principal) prin care a susţinut, în esenţă, întrunirea în cauză a condiţiilor angajării răspunderii civile contractuale a celor doi pârâţi chemaţi în judecată.

Totodată, pe calea apelului incident, pârâta B., care a contestat soluţia dată de prima instanţă excepţiei de prescripţie a dreptului la acţiune prin încheierea din 25.10.2017, a susţinut incidenţa în cauză a temeiurilor proprii răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.) şi dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 cât priveşte instituţia prescripţiei extinctive.

Prin urmare, pe calea apelului principal şi a celui incident, părţile litigante, în exprimarea poziţiei lor antagonice asupra litigiului, au supus dezbaterii întreaga problematică a cauzei sub aspectul temeiurilor juridice incidente raporturilor dintre părţi, inclusiv a celor care guvernează instituţia prescripţiei extinctive, a cărei reţinere a paralizat o cercetare şi dezlegare pe fond a raporturilor litigioase.

Aplicarea în cauză a termenului special de prescripţie de 3 ani, prevăzut prin norma art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, a fost realizată de instanţa de apel tocmai în considerarea temeiului juridic al răspunderii contractuale susţinut de reclamantă ca fiind cel care guvernează raporturile dintre părţi.

În conformitate cu art. 14 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, însă nu i se poate pretinde, pe temeiul principiului contradictorialităţii ori a dreptului la apărare şi la un proces echitabil al părţii, să-şi dezvăluie raţionamentul asupra cauzei, instanţa fiind ţinută, în egală măsură, de obligaţia de rezervă care îi impune, sub sancţiunea de a fi recuzat judecătorul, să nu-şi exprime părerea asupra cauzei mai înainte de a fi judecat-o prin hotărârea pe care o pronunţă.

Cât timp prin apelurile principal şi incident, cu judecata cărora instanţa de apel fusese învestită, fusese supusă dezbaterii întreaga problematică a speţei din punct de vedere al temeiurilor legale posibil incidente raporturilor dintre părţi, cât priveşte fondul cauzei şi instituţia prescripţiei, nu se poate considera, după cum a criticat reclamanta, că instanţa ar fi încălcat dispoziţiile art. 14 (5) C. proc. civ., prin aceea că nu a pus în discuţia părţilor temeiul de drept al art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 ori reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, încadrată juridic (pe baza căreia a dedus nu altceva, decât că acţiunea este una în răspunderea patrimonială a celor doi foşti funcţionari publici, pentru recuperarea prejudiciului în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, temeiul de drept fiind reprezentat de art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999 coroborat cu art. 1349 C. civ., ceea ce şi reclamanta afirmase).

- Încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) şi absenţa din hotărâre a motivelor pe care se întemeiază ori existenţa unor motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) - vicii de nelegalitate susţinute în privinţa deciziei atacate faţă de soluţia adoptată în privinţa celor două apeluri ce au învestit instanţa de apel, constând în admiterea apelului incident şi, totodată, în respingerea celui principal ca nefondat, dar fără a mai beneficia de o examinare pe fond a raporturilor juridice litigioase - constituie critici, de asemenea, nefondate.

În esenţă, criticile reclamantei susţin realizarea unei judecăţi în apel cu nesocotirea dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că, deşi examinarea pe fond a apelului principal nu a avut loc, apelul incident a fost soluţionat deşi, potrivit reclamantei, în acest caz el ar fi trebuit să rămână fără efect.

Aceste susţineri nu pot fi primite, ipoteza cauzei în care a avut loc judecata în privinţa celor două apeluri fiind una care nu corespunde niciuneia din situaţiile evocate în cuprinsul art. 472 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit acestei dispoziţii legale "Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect".

Aşadar, soluţia rămânerii fără efect a apelului incident, care este una de excepţie, intervine în acele cazuri în care o serie de impedimente de ordin formal, proprii apelului principal, împiedică examinarea pe fond a acestuia (cum ar fi retragerea sa, respingerea lui ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive similare) şi, prin soluţia pe care o antrenează asupra sa, lipseşte de suportul procesual necesar apelul incident şi posibilitatea realizării unei judecăţi în privinţa acestuia.

O atare situaţie nu se regăseşte în judecata de apel înfăptuită prin decizia atacată, prin care instanţa a fost învestită să examineze apelul principal al reclamantei, care îi deducea spre soluţionare fondul raporturilor juridice litigioase, şi, totodată, apelul incident al pârâtei B. care îi supunea verificării soluţia primei instanţe adoptate în privinţa excepţiei de prescripţie a dreptului la acţiune a reclamantei (pe care o respinsese).

Ordinea examinării şi soluţionării celor două apeluri a fost impusă de obiectul acestora şi de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ. - potrivit cărora:

"Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei"-, în timp ce soluţia admiterii apelului incident, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă, şi a respingerii apelului principal ca nefondat, pentru considerentul că nu se mai impune o cercetare a fondului raporturilor litigioase dintre părţi, nu constituie decât soluţia firească a aprecierii caracterului întemeiat al excepţiei de prescripţie care, potrivit normei mai sus citate, face inutilă administrarea de probe ori cercetarea în fond a cauzei (în speţă, a apelului principal care ataca soluţia primei instanţe dată pe fond).

Circumstanţele mai sus redate nu se înscriu, deci, în ipoteza normei art. 472 alin. (2) C. proc. civ. şi nu impuneau o soluţie de rămânere fără efect a apelului incident, dată fiind necercetarea pe fond a apelului principal. Prin obiectul lor, cele două cereri de apel impuneau o inversare a ordinii de examinare corespunzătoare raportului excepţie - fond şi, pe cale de consecinţă şi o inversare a raportului de dependenţă a soluţiilor.

În sfârşit, în mod evident nu se pune în discuţie o încălcare a normei art. 472 alin. (2) C. proc. civ. în condiţiile în care, neexaminarea pe fond a apelului principal nu este consecinţa unor vicii/impedimente proprii acestuia care se opun judecăţii sale, cum prevede norma-etalon, ci este urmarea directă a caracterului întemeiat al apelului incident, al cărui obiect fiind o excepţie procesuală, lipseşte de utilitate cercetarea apelului principal şi îi imprimă acestuia caracter nefondat.

Astfel fiind, în legătură cu acest aspect al cauzei, nu se verifică niciunul din motivele de recurs susţinute de reclamantă, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 6 al C. proc. civ.

- Nelegalitatea deciziei atacate, care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), prin reţinerea incidenţei termenului de prescripţie de 3 ani instituit prin norma specială a art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, constituie o critică justificată a recursului dar care, pentru motivele ce vor fi arătate, nu poate conduce la admiterea căii de atac şi la reformarea soluţiei instanţei de apel.

Este adevărat că aplicarea în relaţiile dintre părţi a dispoziţiilor art. 85 din Legea nr. 188/1999 nu mai putea avea loc, dată fiind dezlegarea cu putere obligatorie a deciziei instanţei de apel nr. 181A/27.02.2017, din cel dintâi ciclu procesual al cauzei care, infirmând soluţia de primă instanţă (ce respinsese acţiunea ca inadmisibilă), a reţinut că, întrucât la momentul formulării cererii de chemare în judecată pârâţii nu mai aveau calitatea de funcţionari publici, dispoziţiile ar. 85 din Legea nr. 188/1999, cu referire la procedura de recuperare a prejudiciului, nu le mai erau aplicabile.

Or, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de norma specială a art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi pe care instanţa de apel l-a aplicat acţiunii reclamantei în angajarea răspunderii patrimoniale a celor doi foşti funcţionari publici, este unul instituit în vederea emiterii ordinului sau dispoziţiei de imputare a conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în vederea reparării pagubelor pricinuite de funcţionarul public, procedură declarată ca inaplicabilă cauzei, după cum s-a arătat.

Criticând aplicarea acestei dispoziţii legale (art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999) raporturilor dintre părţi, cât priveşte instituţia prescripţiei extinctive, reclamanta a mai susţinut că prescripţia dreptului material la acţiune îşi găseşte temeiul în normele dreptului comun, indicând în acest sens, art. 2523 din C. civ., şi pretinzând totodată că data naşterii dreptului la acţiune este data la care a luat cunoştinţă de prejudiciul cauzat de foştii funcţionari publici care ar corespunde nu momentului încheierii contractelor de achiziţii (cum a reţinut instanţa de apel), ci datei de 6.11.2012 când, în urma controlului efectuat, Curtea de Conturi a reţinut existenţa prejudiciului şi a indicat persoanele răspunzătoare de producerea acestuia.

Însă, chiar acceptând teza reclamantei, în sensul că prescripţia dreptului său la acţiune îşi găseşte temeiul în normele dreptului comun, iar nu în cele ale normei art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, se constată că soluţia litigiului nu poate fi alta. Aceasta întrucât norma de drept comun prevede un termen de prescripţie de aceeaşi durată cu cel aplicat de instanţa de apel 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, incident raporturilor dintre părţi la data faptelor, iar potrivit normei corespunzătoare celei invocată de reclamantă ca fiind aplicabilă (art. 2523 C. civ.), respectiv art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/19587 (în virtutea art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi a art. 6 alin. (4) din C. civ.), prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. În raport cu faptele imputate - încheierea de către pârâţi a unor contracte de furnizare a dozelor de vaccin cu terţi şi efectuarea plăţilor acestora, în afara cadrului legal impus pentru alocarea fondurilor bugetare de către ordonatorul principal de credite, Ministerul Sănătăţii - dreptul la acţiune nu se putea naşte decât aşa cum a stabilit instanţa de apel, respectiv la data producerii pagubei care corespunde datei încheierii contractelor de furnizare privind achiziţia dozelor de vaccin şi efectuării plăţilor, ca expresie şi dovadă a încălcării de către pârâţi a obligaţiilor ce le reveneau din contractele de management încheiate cu reclamanta.

Argumentându-şi soluţia, instanţa de apel a înlăturat motivat teza reclamantei (reiterată şi prin prezentul recurs) potrivit căreia, data producerii încălcării/pagubei ar fi cea a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti ce a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 19/2012 a Curţii de Conturi (17.09.2014) sau chiar data însuşi actului de control realizată de această autoritate (6.11.2012), reţinând în mod pertinent că nu poate fi confundată data constatării nelegalităţii de către un terţ cu data la care s-a produs paguba. În plus, instanţa de apel a reţinut incidenta dezlegărilor deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit, între altele, că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Instanţa de apel a arătat şi de ce, deşi interpretează dispoziţii din Codul Muncii şi din Legea dialogului social, dezlegările acestei decizii se impun cu forţă obligatorie în cauză, dată fiind identitatea de situaţie a funcţionarului/fostului funcţionar căruia i se urmăreşte angajarea răspunderii patrimoniale, faţă de a salariatului aflat într-o ipoteză identică.

Or, atunci când contestă soluţia instanţei de apel de reţinere a prescripţiei dreptului său la acţiune, reclamanta se rezumă să afirme că temeiul prescripţiei este dat de dreptul comun (care, cum s-a arătat, raportat la data încheierii actelor juridice, nu poate fi decât Decretul 167/1958), iar cât priveşte momentul de început al acesteia îl indică a fi cel al descoperirii prejudiciului, care corespunde datei de 6.11.2012, când Curtea de Conturi, cu ocazia controlului efectuat, a reţinut existenţa prejudiciului şi a indicat persoanele răspunzătoare de producerea sa, reafirmând doar, în acelaşi sens, ideea înlăturată în mod argumentat de instanţa de apel, fără a arăta şi de ce cele ce i s-au opus prin decizia atacată, nu sunt valabile ori ar trebui înlăturate.

Pe de o parte, întrucât nu au fost în niciun fel contestate, iar pe de altă parte, în considerarea specificului raporturilor juridice litigioase - date de producerea prejudiciului, a cărui reparare se urmăreşte pe calea prezentei acţiuni, prin modul de îndeplinire de către pârâţi a activităţilor desfăşurate în cadrul autorităţii reclamante - Înalta Curte reţine ca fiind deplin aplicabile cauzei dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei nr. 19/2019, fiind corecte şi argumentele pentru care instanţa de apel a înlăturat teza reclamantei care lega data naşterii dreptului la acţiune şi, implicit a momentului de început a curgerii termenului de prescripţie, de actele sau activităţile specifice îndeplinite de Curtea de Conturi.

Cât timp, ceea ce s-a demonstrat pe cale acestui motiv de recurs, a fost doar faptul că temeiul juridic al prescripţiei aplicate de instanţa de apel a fost eronat, respectiv art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, nu se poate ajunge la o infirmare a soluţiei din apel, cât timp prescripţia dată de aplicarea normei de drept comun prevede un termen de aceeaşi durată şi cât timp, ca efect al aplicării dezlegărilor obligatorii ale deciziei de recurs în interesul legii nr. 19/2019 a ICCJ, data începerii cursului de prescripţie nu putea fi cea afirmată de reclamantă, 6.11.2012, data controlului realizat de Curtea de Conturi.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecinţă, iar în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ca parte căzută în pretenţii, o va obliga pe recurenta-reclamantă la plata în favoarea intimatului-pârât A. a cheltuielilor de judecată din recurs, constând în onorariu de avocat, a cărui plată a fost dovedită cu înscrisul depus în dosar la fila x.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 1810/A din 21 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1785 RON în favoarea intimatului-pârât A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2022.