Jurisdiction over enforcement of statutory compensation under administrative service concession contracts

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul Cabinet Medical Veterinar - A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA, a solicitat ca prin hotărârea ce va pronunţa instanţa să dispună obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile Legii nr. 554/2004, Legea nr. 236/2019, O.U.G. nr. 117/2020.

Prin cererea formulată la data de 02 februarie 2021, reclamantul a precizat că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, alături de Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 1512 din 08 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, prin întâmpinare; a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

Pentru a hotărâri astfel, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a făcut aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 10 alin. (3) din acelaşi act normativ, reţinând că refuzul nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului de către o autoritate centrală se asimilează actelor administrative şi nu prezintă relevanţă cuantumul sumei refuzate la plată (70.000 RON) în condiţiile în care nu are legătură cu materia taxelor, impozitelor, contribuţiilor, datoriilor vamale sau accesoriilor acestora.

2.2. Prin sentinţa nr. 90/F-cont din 18 mai 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal.

Această instanţă a reţinut că obligaţia de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, despre care se vorbeşte în alin. (7) al art. 15 din O.U.G. nr. 42/2004, aşa cum a fost modificat prin legea nr. 236/2019, este o obligaţie legală şi nu contractuală, cât timp acesta îşi are izvorul în lege şi nu în contractul părţilor, fiind prevăzută doar în scopul sprijinirii realizării anumitor acţiuni necesare desfăşurării activităţilor care fac obiectul prestaţiilor contractuale şi nicidecum în scopul executării sau respectării vreunui drept contractual.

A apreciat că încheierea acelor contracte despre care se vorbeşte în alin. (2) al art. 15 din aceeaşi ordonanţă, se face de către direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, acordarea efectivă a sumelor prevăzute de alin. (7) al art. 15 se face tot prin direcţiile judeţene, obligaţie subsecventă celei vizând încheierea contractului şi care intră în conţinutul aceluiaşi raport juridic de drept administrativ, din moment ce este instituită în considerarea încheierii contractelor de cesiune şi pentru realizarea anumitor acţiuni determinate tocmai de activităţile care fac obiectul prestaţiilor contractuale, fără ca în acelaşi timp să fie reglementată în sarcina altei autorităţi decât cea care are obligaţia de a încheia contractele de cesiune.

Aşadar, soluţionarea cererii prin care reclamantul invocă un eventual refuz nejustificat de acordare a sumei respective, revine în competenţa tribunalului, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, în raport de rangul autorităţii căreia îi revine sarcina de a rezolva prima cererea faţă de care se invocă existenţa refuzului nejustificat.

2.3. Prin sentinţa civilă nr. 1322 din 24 septembrie 2021, Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, secţia civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, această instanţă a reţinut că plata sumei de 10.000 RON lunar, ţine de executarea contractului de cesiune sau de servicii, reprezentând prestaţia corelativă la care este ţinut concedentul/achizitorul.

Chiar dacă dreptul cesionarului/prestatorului de a primi suma de 10.000 RON este reglementat printr-o lege, iar nu printr-o clauză contractuală, acest lucru nu schimbă natura juridică a acestei prestaţii, ţinând cont că în cadrul unui contract de concesiune de servicii publice, autoritatea concedentă are dreptul de a stabili şi/sau de a modifica unilateral partea reglementată supusă normelor de drept public, a contractului. Art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 reglementează preţul unora din serviciile prestate în cadrul contractului de concesiune, astfel că orice acţiune în justiţie referitoare la plata acestei sume constituie o acţiune în executarea contractului administrativ de concesiune de servicii/de achiziţie de servicii.

2.4 Prin sentinţa nr. 618 din 15 februarie 2022, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Piteşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reţinut că obligaţia de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, despre care se face referire în alin. (7) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 236/2019, este o obligaţie legală şi nu contractuală, cât timp acesta îşi are izvorul în lege şi nu în contractul părţilor.

Chiar dacă acordarea acestei sume se face cu scopul de a fi sprijinită realizarea anumitor acţiuni necesare desfăşurării activităţilor care fac obiectul prestaţiilor contractuale, în considerarea contractelor existente între medicii veterinari şi direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, se reţine că plata acestor sume de bani se face în temeiul legii din bugetul Autorităţii.

Astfel, refuzul autorităţii publice centrale de a-şi îndeplini o obligaţie prevăzută prin Legea nr. 236/2019, respectiv de a plăti suma stabilită lunar, pentru fiecare contract încheiat, în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 239/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004, reprezintă un act administrativ asimilat.

Dat fiind faptul că reclamantul a înţeles să se judece şi cu o autoritate publică centrală din al cărui buget se plătesc sumele de bani menţionate, potrivit legii, că litigiul priveşte un act administrativ asimilat ce emană de la autoritatea centrală, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reţinut, în stabilirea competenţei, incidenţa prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în sensul în care competenţa materială de soluţionare a litigiului revine curţii de apel, ca instanţă de contencios administrativ şi fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speţă, au avut loc declinări succesive de competenţă de la Tribunalul Bucureşti la Curtea de Apel Piteşti, de la această instanţă la Tribunalul Vâlcea şi, ulterior, la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, această din urmă instanţă declinându-şi la rândul său competenţa în favoarea Curţii de Apel Piteşti, care, anterior, se apreciase necompetentă să soluţioneze pricina.

Prezentul conflict negativ de competenţă materială a fost generat de aprecierile diferite ale instanţelor cu privire la obiectul cauzei şi, implicit, a dispoziţiilor legale în temeiul cărora se stabileşte instanţa competentă a soluţiona litigiul, astfel cum acestea au fost arătate anterior.

Se reţine că, în prezenta cauză, între reclamant, în calitate de prestator, pe de o parte, şi Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor Vâlcea, în calitate de achizitor, pe de altă parte, a fost încheiat Acordul-cadru de servicii nr. x din 23 iunie 2017, care are ca obiect, în principal, activităţile sanitar veterinare de interes public naţional, respectiv achiziţia de servicii de supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor, ecvideelor şi carnasierelor.

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative prevede că: "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun."

Obiectul acţiunii în contencios administrativ este configurat de dispoziţiile exprese ale art. 52 din Constituţia României şi ale art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorităţi publice poate sesiza instanţa de contencios administrativ pentru anularea, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei.

Cu alte cuvinte, în contencios administrativ, cererea privind recunoaşterea unui drept sau a unui interes legitim şi repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar, competenţa revenind instanţelor civile.

În speţă, Înalta Curte constată că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ având în vedere că raporturile contractuale dintre părţi se circumscriu noţiunii de contract de concesiune de servicii publice, adică, obiect al contestării, în acţiunea de faţă, îl reprezintă, astfel cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată, executarea contractului încheiat între părţi, în concret, executarea obligaţiei de plată a sumei de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020.

Aşadar, litigiul dintre părţi priveşte executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenţei materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu şi cele ale art. 10 din acelaşi act normativ, consecinţa fiind aceea că le revine instanţelor civile de drept comun competenţa materială de soluţionare a prezentei cauze.

Totodată, se mai reţine şi că, din cuprinsul acţiunii cu care a fost învestită instanţa de judecată, rezultă că reclamantul, deşi a invocat faptul că, în speţă, conţinutul adresei ce reprezintă răspunsul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, la solicitarea sa, exprimă în mod neîndoielnic şi explicit refuzul autorităţii publice de a-i soluţiona cererea, acesta, în realitate, nu solicită anularea unui act administrativ asimilat, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, ci obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, respectiv la executarea obligaţiilor contractuale.

În concluzie, având în vedere prevederile legale anterior menţionate, precum şi dispoziţiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., raportat la criteriul valoric, apreciat de către reclamantă la suma de 70.000 RON, sumă pretinsă ca fiind exigibilă până la data sesizării instanţei, Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze cauza este instanţa de drept comun, respectiv Râmnicu Vâlcea, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.