Eviction warranty claim time-barred by failure to frame specific illegality critiques in extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2020 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantele A. şi B. au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata diferenţei de preţ dintre contravaloarea preţului de piaţă a apartamentului nr. x situat în Bucureşti, str. x, estimată la 630.000 euro şi preţul actualizat stabilit prin sentinţa civilă nr. 1195/19.09.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2014, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1718 din 03 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a calificat excepţia autorităţii de lucru judecat ca fiind o apărare de fond; a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune; a respins cererea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1229 A din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1718/03.11.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1229 A din 30 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele B. şi A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 09 decembrie 2021, sub nr. x/2020, fiind repartizată în mod aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii apelului, schimbarea sentintei civile nr. 1718/03.11.2020 pronunţate de Tribunalul Bucuresti, sectia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei, admiterii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, anularea sentinţei, cu consecinţa reţinerii cauzei spre judecare şi admiterii cererii de chemare în judecată.

În terţiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii apelului, respingerii excepţiei prescripţiei şi trimiterii cererii la instanţa de fond spre rejudecare, având în vedere că a soluţionat cauza pe excepţie şi nu a intrat în cercetarea fondului, neadministrând probatoriul, inclusiv proba cu expertiză.

În motivarea căii de atac, a arătat că, în mod nelegal şi netemeinic, instanţa a reţinut că dreptul la acţiune s-ar fi născut în momentul producerii evenimentului care a cauzat evingerea din punct de vedere juridic, deşi în realitate dreptul la acţiune s-a născut la momentul la care s-a produs în mod efectiv evacuarea din imobil, deci cea a deposedării, respectiv la data de 12 iunie 2017, iar acţiunea a fost introdusă la data de 31 ianuarie 2020, nefiind împlinit termenul de prescripţie de 3 ani.

Au arătat, în fapt, că au dobândit apartamentul nr. x situat în Bucureşti în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.11.1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În baza sentinţei civile nr. 15378/29.07.2010 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă, prin decizia civilă nr. 326A/27.03.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi irevocabilă, prin decizia civilă nr. 110/23.01.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantele au fost executate silit, conform procesului-verbal de predare imobil nr. x/12.06.2017 încheiat de BEJ Raportoru C., acesta fiind momentul în care au fost evinse (deposedate) reclamantele.

Au susţinut că sunt titulare ale unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., care include în noţiunea de bun şi pe titularul unui drept de creanţă, dreptul lor de creanţă rezultând din faptul că au cumpărat apartamentul în baza Legii nr. 112/1995.

Au apreciat că este aplicabil, în speţă, art. 1344 C. civ., în baza căruia li se cuvine valoarea de piaţă a imobilului, care include atât preţul reactualizat al locuinţelor pe care este instituită răspunderea prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât şi excedentele valorii din timpul evicţiunii, acordate prin art. 1344 C. civ.

Prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care instituie dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului pentru proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au fost incluse în conţinutul Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, astfel încât reclamantele au dreptul la plata integrală a acestui preţ, prin pierderea bunului s-a născut dreptul la daune interese şi au devenit incidente dispoziţiile care reglementează condiţiile de acordare a despăgubirilor.

Dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 nu reglementează în mod expres situaţia în care chiriaşii cumpărători pierd dreptul de proprietate ca urmare a unei acţiuni în revendicare iniţiată de fostul proprietar al imobilului, însă în practica judecătorească au fost aplicate aceste dispoziţii.

Dispozitiile legii sunt contradictorii, întrucât şi în ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) şi în cea prevăzută de art. 50 alin. (21) contractele sunt desfiinţate, deşi unele sunt încheiate cu respectarea legii, iar altele nu, deşi în primul caz dacă există o fraudă la lege, nu există temei legal pentru a se dispune desfiinţarea lor.

Faţă de această incoerenţă legislative, este necesară aplicarea principiului potrivit căruia o normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum şi dispoziţiile art. 9 alin. (3) Noul C. civ. şi art. 22 pct. 7 Noul C. proc. civ., potrivit cărora judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau este neclară.

Au învederat aplicarea art. 6 din C.E.D.O., care dispune că este necesar să se asigure tuturor părţilor un proces echitabil, precum şi incidenţa prevederilor art. 1337 din vechiul C. civ., referitoare la obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului, evicţiune rezultată din fapta unui terţ, iar potrivit art. 1341 pct. 1 din vechiul C. civ., vânzătorul este obligat să restituie preţul bunului, iar conform art. 1344 să plătească reclamanţilor diferenţa dintre preţ şi valoarea lucrului la momentul evicţiunii.

Au arătat că potrivit raportului de expertiză întocmit în luna mai 2017, înainte de momentul evicţiunii(12 iunie 2017), când reclamantele au fost executate silit, preţul de piaţă al apartamentului 2 era de 630.000 euro (echivalent 2.873.808 RON).

Garanţia contra evicţiunii este reglementată şi prin art. 1695 şi urm. din Noul C. civ., iar art. 1701 alin. (3) din Noul C. civ. prevede că dacă lucrul vândut are la data evicţiunii o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului pe lângă preţul vânzării sporul de valoare acumulat până la data evicţiunii.

Jurispridenţa C.E.D.O., în cauza Raicu contra României, consacră principiul unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunicăţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamantale ale persoanei, Curtea reafirmând că acest echilibru este ca regula generală atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

Prin concluziile scrise depuse la data de 07 martie 2022, recurentele-reclamante au reiterat criticile deduse judecăţii recursului şi solicitarea de admitere a recursului, astfel cum a fost formulat.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 31 ianuarie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din data de 17 februarie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., completul de judecată a stabilit primul termen de judecată la data de 29 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, şi concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conţină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Ca atare, instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

Procedând la analiza cererii de recurs, prin raportare la principiile de ordin teoretic expuse anterior, Înalta Curte constată că recurentele-pârâte nu au invocat incidenţa vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi nici nu au expus critici apte a susţine nelegalitatea deciziei recurate şi a combate raţionamentul instanţei de apel, ci s-au rezumat la a reitera, în întregime, motivele de apel, prin care au expus situaţia de fapt dedusă judecăţii şi dispoziţiile legale incidente ce ar susţine demersul judiciar iniţiat în ceea ce priveşte obligarea pârâtului Municpiul Bucureşti, prin primarul general, la plata unei sume decurgând din aplicarea efectelor obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, reprezentând diferenţa de preţ dintre contravaloarea preţului de piaţă a apartamentului nr. x situat în Bucureşti şi preţul actualizat stabilit prin sentinţa civilă nr. 1195/19.09.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2501 alin. (1) C. civ. sub aspectul prescripţiei dreptului dedus judecăţii, reţinut ca fiind un drept de creanţă, precum şi faptul că pretenţiile reclamate prin cererea de chemare în judecată nu pot avea ca temei executarea obligaţiei legale de garanţie în condiţiile constatării irevocabile a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.11.1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, de către B. şi D., în calitate de cumpărători, şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Herăstrău S.A., prin sentinţa civilă nr. 15378/29.07.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2009, prin care au fost obligaţi să-i lase adevăratului proprietar liniştita folosinţă şi posesie, hotărâre care a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 326A/27.03.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 110/23.01.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Într-un atare context, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, a apreciat că nu prezintă relevanţă data când cumpărătorii au fost tulburaţi efectiv în exercitarea stăpânirii asupra imobilului de către terţul al căruia drept de proprietate a fost recunoscut, ci data la care au încetat raporturile juridice între părţi, respectiv 23.01.2013, dată la care s-a pronunţat decizia civilă nr. 110 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel că termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la data de 23.01.2016, iar acţiunea a fost înregistrată la data de 31.01.2020.

Recurentele-reclamante, în cuprinsul memoriului de recurs, după redarea circumstanţelor factuale ce au avut drept consecinţă pierderea apartamentului nr. x situat în Bucureşti, str. x, precum şi a prevederilor art. 1337, art. 1341 pct. 1 şi art. 1344 vechiul C. civ., referitoare la obligaţia de garanţie pentru evicţiune, la restituirea preţul bunului şi a diferenţei dintre preţ şi valoarea lucrului la momentul evicţiunii, obligaţii prevăzute în sarcina vânzătorului bunului ce decurg din fapta unui terţ în raport de contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată printr-o hotărâre irevocabilă, au arătat că dreptul la acţiune s-a născut la momentul la care s-a produs în mod efectiv evacuarea din imobil, deci a deposedării, la data de 12.06.2017, acţiunea fiind introdusă la 31.01.2020, nefiind împlinit termenul de prescripţie de 3 ani, cu toate că instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal, a apreciat că dreptul la acţiune s-ar fi născut în momentul producerii evenimentului care a cauzat evingerea din punct de vedere juridic.

Or, motivarea recursului implică obligaţia părţilor de a arăta, în concret, în ce constă greşeala instanţei care a pronunţat hotărârea atacată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., raportat la argumentele pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia, exigenţă care nu este îndeplinită în speţa de faţă în ceea ce priveşte susţinerile evocate în cererea de recurs, în condiţiile în care, printre altele, criticile pe aspectul neîmplinirii termenului de prescripţie al dreptului la acţiune sunt identice cu cele din motivele de apel, asupra cărora instanţa de apel s-a aplecat deja, iar o verificare a acestora ar impune practic o reevaloare a situaţiei de fapt deduse judecăţii şi a probatoriului administrat, aspect ce excedează controlului de legalitate permis instanţei de recurs, cât timp dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevăd în mod imperativ că recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate statuate expres în ipotezele de la pct. 1 - 8 ale aceluiaşi articol.

Aşadar, în condiţiile în care nu au prezentat nicio critică punctuală la adresa deciziei recurate şi nu au formulat critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentele-reclamante au nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului în cadrul căruia nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecăţii îl constituie examinarea legalităţii hotărârii pronunţate în apel cu regulile de drept aplicabile.

Cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ, va constata nul recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1229 A din 30 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1229 A din 30 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.