Paulian action: scope of inoposability, land registry effects, and pre-execution partition of co-owned assets under Romanian Civil Code

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Sălaj în data de 21 februarie 2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bocşa, reprezentată legal prin primar A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., a solicitat instanţei să declarare inopozabilitatea actului de partaj încheiat de către pârâţi, autentificat prin încheierea nr. 296/22.02.2018 emisă de către Biroul Individual Notarial E. şi, în consecinţă, să dispună anularea încheierilor CF nr. x, prin care s-a înscris actul de partaj nr. 296/22.02.2018 în CF nr. x Zalău nr. cad. x, CF nr. x Bocşa nr. cad. x şi nr. cad. x, CF nr. x Bocşa nr. cad. x şi, respectiv, în CF nr. x Bocşa nr. cad. x.

A solicitat, totodată, sistarea stării de indiviziune şi respectiv, partajarea în natură a bunurilor dobândite de către pârâţii de rândul 1 şi 2 în codevălmăşie în timpul căsătoriei, aşa cum sunt acestea sunt indicate în actul de partaj nr. 296/22.02.2018, prin atribuirea lor în întregime pârâtului B., cu plata unei sulte către pârâta C., corespunzătoare cotei sale de 3/4 din masa partajabilă şi obligarea aceluiaşi pârât B. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare formulată de reclamantă la data de 8.05.2019 aceasta a solicitat ca, prin aceeaşi hotărâre, să se constate inopozabilitatea faţă de UAT Comuna Bocşa şi a contractului de împrumut cu fideiusiune (garanţie), încheiat între pârâtul B. (debitor), pârâta C. (garant fideiusor) şi F. (creditor); de asemenea, s-a solicitat să se dispună anularea încheierilor de carte funciară nr. x/4.03.2019, nr. y/4.03.2019, nr. z/4.03.2019, nr. w/4.03.2019 prin care s-a înscris în CF interdicţia de înstrăinare, grevare şi dezmembrare şi respectiv un drept de ipotecă pentru suma de 150.000 euro în favoarea pârâtului F..; s-a solicitat obligarea tuturor pârâţilor, în solidar, la achitarea cheltuielilor de judecată

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 720 din 1 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca neîntemeiată, astfel cum a fost completată.

Au fost obligaţi pârâţii B. şi C. să achite reclamantei suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, constând în onorariu avocaţial.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 60/A din 04 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă:

S-a admis în parte apelul declarat de reclamanta Comuna Bocşa prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 720 din 1 octombrie 2020 a Tribunalului Sălaj, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acţiunii civile formulate de reclamanta Comuna Bocşa, prin Primar, împotriva pârâţilor B., C., D. şi F. şi, în consecinţă:

S-a constatat inopozabilitatea, faţă de reclamantă, a actului de partaj încheiat între pârâţii Barou, autentificat sub nr. x din 22.02.2018 BNP E., precum şi a contractului de împrumut cu fidejusiune, încheiat între pârâtul F., în calitate de creditor, pârâtul B. şi pârâta C., în calitate de debitor, respectiv garant fidejusor, autentificat sub nr. x din 04.03.2019 de BNP E., până la concurenţa sumei de 66.696 RON.

S-a dispus rectificarea înscrierilor în CF nr. x, în limitele inopozabilităţii mai sus constatate.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

S-a respins ca nefondat apelul incident.

Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în primă instanţă şi, în apel, parţiale, în sumă de 10.000 RON, după cum urmează: B. şi C. câte 3.000 RON fiecare, D. 100 RON şi F. 3.000 RON.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bocşa, prin Primar.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-reclamantă, prin memoriul de recurs s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prealabil, recurenta a precizat că intimatul-pârât B. a deţinut funcţia de primar al comunei Bocşa, în perioada 2008-2015, astfel cum reiese din sentinţa civilă nr. 510/C/20.06.2008 şi încheierea nr. 1287/C/19.06.2012 de validare a intimatului în funcţia de primar.

Urmare a condamnării intimatului prin decizia penală nr. 954/A/2014 a Curţii de Apel Cluj, la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice şi, respectiv, 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual, Prefectul Judeţului Sălaj a emis Ordinul nr. 36/05.05.2015 privind constatarea încetării de drept, înainte de termen, a mandatului intimatului de Primar al comunei Bocşa.

Ulterior încetării de drept a mandatului intimatului, cu ocazia controalelor exercitate de către Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi a Judeţului Sălaj, au fost sesizate o serie de abateri imputabile intimatului (săvârşite de acesta în perioada în care a deţinut funcţia de Primar al Comunei Bocşa) care au prejudiciat bugetul local al Comunei Bocşa, motiv pentru care s-a pus în vedere conducătorului instituţiei să facă demersurile necesare recuperării prejudiciului. Drept urmare, au fost iniţiate o serie de acţiuni privind antrenarea răspunderii patrimoniale a intimatului B., unele dintre ele soluţionate definitiv de către instanţele de judecată (dosarele nr. x/2017, nr. y/2018 şi nr. 570/84/2018), iar altele, aflate încă pe rolul instanţelor de judecată, respectiv în rejudecare după casare; dosarul nr. x/2018 (aflat actualmente în etapa apelului înregistrat în dosarul Curţii de Apel Cluj nr. 118/33/2021) şi dosarul nr. x/2018 (aflat actualmente în etapa apelului înregistrat în dosarul Curţii de Apel Cluj nr. 582/84/2018*/al*).

De asemenea, în cuprinsul cererii de recurs recurenta reclamantă face un scurt istoric al cauzei de faţă.

În susţinerea motivului de casare ce constituie fundamentul cererii de recurs (art. 488 alin. (1) pct. 8), recurenta arată că hotărârea atacată este dată cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, se arată că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că ex lege titlul executoriu al creditorului nu este o condiţie necesară pentru exercitarea acţiunii pauliene.

Pe de altă parte, s-a arătat că dacă se are în vedere faptul că prejudiciul creditorului nu decurge întotdeauna din provocarea sau agravarea unei stări de insolvabilitate, acestea fiind menţionate cu titlul exemplificativ în cuprinsul art. 1562 alin. (1) din C. civ., apare justificată omisiunea legiuitorului de a stipula o astfel de condiţie în raport cu dispoziţiile art. 1417 alin. (2) din C. civ., proba insolvabilităţii poate fi făcută prin orice mijloace, inclusiv prin prezumţii simple, iar nu doar prin declanşarea procedurii de executare silită.

Prin urmare, dacă stabilirea insolvabilităţii debitorului nu depinde de o prealabilă declanşare a executării silite, rezultă că nici titlul executoriu (de care depinde iniţierea executării silite) nu reprezintă o cerinţă de admisibilitate a acţiunii pauliene.

Cu toate acestea, arată recurenta, la constatarea inopozabilităţii celor două acte încheiate de către intimaţi în frauda sa, instanţa de apel s-a raportat doar la creanţele cu privire la care există în prezent hotărâri judecătoreşti, fiind ignorate complet creanţele solicitate în dosarele nr. x/2021 (provenind din dosarul x/2018 al Tribubalului Sălaj) şi nr. 582/84/2018*/al*, cauze aflate în etapa apelului la data pronunţării deciziei recurate şi neluate în considerare de curtea de apel.

Pe de altă parte, în condiţiile în care art. 1565 din C. civ. nu prevede că inopozabilitatea actului fraudulos operează doar în limita creanţei creditorului, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel care stabileşte suma până la concurenţa căreia operează inopozabilitatea actelor atacate cu acţiunea pauliană reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material, ceea ce, din nou, face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În opinia recurentei, chestiunea întinderii creanţei creditorului prezintă importanţă doar în cele două situaţii reglementate de: a) art. 1565 alin. (1) teza a II-a, respectiv momentul valorificării bunului urmărit când, din preţul obţinut, creditorul va avea dreptul de a fi plătit cu prioritate; b) art. 1565 alin. (2) teza I, respectiv momentul când terţul dobânditor, pentru a păstra bunul, plăteşte creditorului "o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului."

Recurenta subliniază faptul că dacă s-ar constata inopozabilitatea celor două acte frauduloase fără a se indica o limită a creanţei, iar apelurile pe care le-a declarat în cele două dosare anterior menţionate (aflate încă pe rolul Curţii de Apel Cluj) ar fi respinse, intimaţii nu ar fi prejudiciaţi, deoarece este evident faptul că executarea silită a bunurilor s-ar putea cere doar pentru creanţele rezultate în urma soluţionării definitive a cauzelor.

Pe de altă parte, dacă s-ar respinge recursul declarat în cauza de faţă, iar apelurile declarate în cele două dosare anterior menţionate ar fi admise, recurenta învederează că ar avea calitatea de creditor pentru o creanţă substanţială de 689.326,70 RON (la care se adaugă dobânda legală, calculată până la data recuperării integrale a prejudiciului), care astfel ar deveni imposibil de recuperat de la intimatul B..

Având în vedere creanţa restantă la acest moment şi, respectiv, creanţele solicitate în dosarele de apel nr. x/2018 şi nr. y/2021, recurenta susţine că subzistă în continuare interesul său pentru admiterea acţiunii, aşa cum a fost completată prin modificată, întrucât insolvabilitatea debitorului intimat B. face imposibilă stingerea şi a acestor creanţe prin executare silită.

Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar reţine faptul că, în ceea ce priveşte creanţele solicitate în dosarele de apel nr. x/2018 şi nr. y/2021 (născute din fapte ilicite săvârşite de către intimatul B. în perioada în care a avut calitatea de primar al comunei Bocşa) nu era pronunţată o hotărâre judecătorească (titlu executoriu) la momentul demarării prezentului litigiu sau a soluţionării apelului, în condiţiile în care actele frauduloase au fost încheiate de către intimaţi pentru a împiedica recuperarea acestor creanţe, recurenta consideră că în cauză sunt întrunite condiţiile legale pentru a fi declarată inopozabilitatea faţă de recurentă cu luarea în considerare şi a acestor creanţe.

Printr-o a treia critică, susceptibilă de analizare pe temeiul aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor C. civ. în soluţionarea capătului de cerere în anularea încheierilor de carte funciară, dispunând rectificarea acestor încheieri "în limitele inopozabilităţii constatate".

Potrivit art. 907 din C. civ.: "Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia."

Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută de către titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond.

Acţiunea de fond poate fi, după caz, o acţiune în anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic.

În opinia recurentei, după cum se poate observa din lecturarea art. 907 C. civ., legiuitorul nu a prevăzut soluţia rectificării unor înscrieri efectuate în cartea funciară "în limitele inopozabilităţii, faţă de creditor, a actului juridic ce a stat la baza înscrierii", situaţie în care curtea de apel a pronunţat soluţia asupra acestui capăt de cerere cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din cuprinsul art. 1565 C. civ. reiese concluzia că, odată declarat inopozabil actul de dobândire al terţului, creditorul poate urmări acest bun (ce a format obiectul material al actului) fără ca terţul să poată opune dreptul său dobândit în puterea actului fraudulos.

Or, în situaţia declarării inopozabilităţii celor două acte frauduloase faţă de recurentă, aceasta apreciază că se impune restabilirea situaţiei anterioare, respectiv anularea încheierilor de carte funciară prin care s-au înscris actul de partaj şi contractul de împrumut cu fideiusiune în evidenţele de carte funciară, astfel încât să poată fi demarată executarea silită împotriva debitorului intimat B. pentru stingerea creanţelor restante.

Recurenta învederează că la dosar de fond şi, respectiv, la dosar de fond, a depus extrase CF cu privire la imobilele dobândite de către intimata C. în urma încheierii actului de partaj şi, respectiv: încheierile CF nr. x/2019, nr. 7995/04.03.2019, nr. 8003/04.03.2019 şi nr. 8006/04.03.2019 prin care s-au înscris în CF nr. x Zalău nr. cad. x, în CF nr. x Bocşa nr. cad. x şi nr. cad. x -CI, în CF nr. x Bocşa nr. cad. x şi, respectiv, în CF nr. x Bocşa nr. cad. x, în baza contractului de împrumut cu fidejusiune aut. sub nr. x/04.03.2019, o "interdicţie de înstrăinare, grevare şi dezmembrare" şi, respectiv, un drept de ipotecă pentru suma de 150.000 Euro în favoarea intimatului F..

Or, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că admiterea cererii principale, conduce la admiterea cererii accesorii, aceea care are ca obiect rectificarea intabulării, în condiţiile art. 908 alin. (1) pct. 3 din C. civ., cu privire la acele înscrieri care vizează actul de partaj voluntar, fiind astfel necesară restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.

Recurenta subliniază că fără anularea încheierilor de carte funciară, astfel cum a solicitat, nu va fi posibilă scoaterea la licitaţie a imobilelor ce au făcut obiectul partajului şi al garanţiei constituite pentru garantarea împrumutului, în vederea executării creanţelor sale, astfel că soluţia instanţei de apel nu va putea fi pusă în aplicare.

Printr-un ultim motiv de recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, prin soluţia dată capătului de cerere prin care a solicitat să se dispună o nouă sistare a stării de indiviziune cu privire la totalitatea bunurilor comune ale G., evidenţiate în actul de partaj voluntar, bunuri dobândite de aceştia în timpul căsătoriei.

Asupra acestei cereri, curtea de apel a apreciat că prima instanţă în mod legal a dispus respingerea acesteia, în raport de prevederile art. 1565 alin. (1) din C. civ., întrucât prin admiterea acţiunii pauliene, actul este declarat inopozabil faţă de creditorul care a avut iniţiativa declanşării demersului judiciar.

S-a apreciat că actul de partaj (actul atacat) nu este anulat, ci este doar lipsit de efectele juridice specifice acestuia în raporturile dintre creditorul reclamant, pe de o parte, şi terţul pârât, pe de altă parte.

Curtea de apel a considerat că bunul aflat în mâinile terţului va putea fi urmărit silit (pe temeiul titlului executoriu şi a hotărârii de admitere a acţiunii pauliene), ca şi cum el nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului, înstrăinarea nefiind opozabilă creditorului. S-a mai reţinut că hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii pauliene indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei care a justificat pronunţarea ei, cu precizarea că terţul poate păstra bunul, dacă va plăti creditorului o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit prin actul atacat, astfel cum este el constatat prin hotărârea de admitere a acţiunii pauliene, sens în care prevede art. 1565 alin. (2) din C. civ.

Prin actul de partaj încheiat în formă autentică notarială, a cărui inopozabilitate se pretinde, G. au procedat la împărţirea bunurilor comune, în timpul regimului comunităţii de bunuri, iar admiterea acţiunii pauliene formulate de creditorul prejudiciat prin încheierea acestui act nu are ca efect desfiinţarea actului cu efect retroactiv. Numai un astfel de efect ar fi permis realizarea unui nou partaj al bunurilor comune ale soţilor, de această dată, un partaj judiciar, în sensul celor solicitate de reclamantă.

Pornind de la aceste argumente pertinente ale instanţei de apel, recurenta învederează că, totuşi, instanţa de apel a omis din analiza sa, incidenţa art. 818 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia:

"(1) Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi partajul acestora. La cererea creditorului, acţiunea în împărţeală poate fi notată în cartea funciară."

Prin urmare, pentru a putea fi executate silit bunurile comune indicate ca atare în Actul de partaj nr. 296/22.02.2018 declarat inopozabil, recurenta susţine că este necesară sistarea stării de indiviziune şi, respectiv, partajarea în natură a bunurilor dobândite de către intimaţii Barou în codevălmăşie, în timpul căsătoriei, prin atribuirea bunurilor în întregime în lotul intimatului B., cu excepţia apartamentului nr. x, situat în mun. Zalău, Bd. x, jud. Sălaj înscris în CF nr. x Zalău nr. cad. x şi a garajului nr. 749, situat în mun. Zalău, Bd. x, jud. Sălaj, în spatele blocului C1, cu privire la care apreciază că ar putea reveni intimatei C. (în măsura în care aceasta ar opta pentru o atare modalitate de partajare), cu plata sultei de 65.249,25 RON către intimatul B..

Astfel, având în vedere faptul că intimata C. a dobândit prin moştenire cota de 1/2 din acest apartament şi garaj, iar diferenţa de 1/2 a fost cumpărată cu contribuţie egală de 50% de cei doi soţi, acesteia i-ar reveni o cotă de 3/4 din aceste imobile, iar intimatului B. (debitorul recurentei), o cotă de 1/4.

Prin urmare, recurenta învederează că este de acord ca intimata să păstreze apartamentul şi garajul în urma partajului, cu plata unei sulte către intimatul B. corespunzătoare cotei de 1/4 din valoarea impozabilă a bunurilor, respectiv 1/4 din 251.799 RON (valoarea apartamentului) şi 1/4 din 9.198 RON (valoarea garajului), rezultând o sultă totală de 65.249,25 RON (62.949,75 RON + 2.299,50 RON).

Având în vedere aceste critici de nelegalitate, probaţiunea administrată în cauză ce a dovedit, dincolo de orice îndoială, intenţia intimaţilor de fraudare a recurentei creditoarei Comuna Bocşa şi, respectiv, prejudiciul cauzat acesteia prin actele frauduloase încheiate de către intimaţi, recurenta consideră că sunt întrunite cerinţele necesare pentru admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii, aşa cum a fost modificată.

II.2. Pârâtul B. a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantei şi recurs incident împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Referitor la recursul declarat de UAT Comuna Bocşa, pârâtul solicită respingerea acestuia ca nefondat, arătând în principal că acesta este nemotivat, întrucât simpla reluare a unei stări de fapt, precum şi simpla reproducere a unor texte de lege (art. 907, art. 1562, art. 1563 şi art. 1565 C. civ.) fără a argumenta în ce anume constă netemeinica interpretare şi aplicare a acestora de către instanţa de apel la cauza supusă judecăţii, nu presupun şi motivarea recursului.

Adevărata critică susţinută prin motivele de recurs ale reclamantei vizează doar interpretarea dată de Curtea de Apel Cluj textului de lege cuprins în art. 1562 din C. civ., motiv al respingerii pretenţiilor reclamantei de a considera şi sumele în cuantum de 16.704,70 RON (diferenţă neadmisă la fond în dosarul nr. x/2018) şi suma în cuantum de 672.622 RON, plus dobânda legală, în dosarul nr. x/2018, ca parte a creanţei sale, în condiţiile în care cererea în cel din urmă dosar a fost respinsă la fond ca prescrisă.

În opinia recurentului-pârât, în mod legal instanţa de apel a considerat că sumele pretinse în aceste două dosare nu întrunesc cerinţa caracterului cert al creanţei.

Referitor la nemulţumirea recurentei-reclamante cu privire la "rectificarea înscrisurilor (...) în limitele inopozabilităţii mai sus menţionate", recurentul pârât susţine că rectificarea cărţii funciare are un caracter accesoriu şi, drept urmare, este limitată la ceea ce a afectat principalul, astfel că, şi din acest punct de vedere,soluţia curţii de apel este legală.

Nici ultima critică a recurentei nu poate fi primită, susţine recurentul-pârât, întrucât admiterea acţiunii pauliene nu afectează existenţa actului de partaj şi a contractului de împrumut şi a garanţiei constituite, ambele acte juridice rămânând valabile, însă doar faţă de creditoare devin inopozabile şi nu îşi vor produce efectele.

În consecinţă, pârâtul solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

Pe calea recursului incident, pârâtul solicită modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de declarare ca inopozabil faţă de UAT Comuna Bocşa a contractului de împrumut cu fideiusiune (garanţie) încheiat între pârâtul F. - în calitate de creditor, pârâtul B. - în calitate de beneficiar debitor şi pârâta C., în calitate de garant fidejusor, autentificat sub nr. x/04.03.2019 de BNP E..

Recurentul-pârât susţine că principala cauză a prejudiciului pretins de reclamantă o reprezintă faptele ilicite, iar nu actele juridice (negotium juris).

Pe calea recursului incident, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1563 din C. civ. şi a art. 662 din C. proc. civ.

Curtea de Apel Cluj reţine că deşi prevederile art. 1563 din C. civ. stabilesc cerinţa caracterului cert al creanţei, a apreciat că acest lucru nu exclude atributele exigibilităţii şi lichidităţii, care trebuie îndeplinite, la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, prin care se declară inopozabilitatea actului atacat.

Recurentul-pârât susţine, în primul rând, că acest caracterul cert al creanţei semnifică o existenţă sigură, neîndoielnică, instanţa de judecată fiind cea care, în concret, va verifica această cerinţă a acţiunii pauliene.

Problema apare în momentul în care aşa-zisa creanţă rezultă din fapte ilicite a căror existenţă, caracter prejudiciabil şi legătură de cauzalitate sunt date în competenţa exclusivă a unei alte instanţe sau a altui complet de judecată (competent să soluţioneze de litigii de muncă).

În aceste condiţii, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii pauliene nu se putea pronunţa asupra unui raport juridic cu care nu a fost învestită şi cu privire la care nu are competenţă.

Pe de altă parte, nu este posibil a se constata caracterul cert al creanţei câtă vreme titlul executoriu invocat a fost desfiinţat ori atât timp cât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, precum şi raportul de cauzalitate între acestea nu sunt constatate de către o instanţă competentă.

Recurentul-pârât mai impută instanţei de apel aplicarea greşită a art. 1562 alin. (2) din C. civ., reţinând că acea condiţie a participării terţului la fraudarea creditorului nu este decât un aspect pur teoretic şi că "starea de fapt stabilită în prezentul litigiu, în urma analizei şi sintezei tuturor probelor care au fost administrate, pune în evidenţă îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii pauliene."

Pe de altă parte, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel deşi a recunoscut împrumutul de consumaţie, a înlăturat efectele acestuia, întrucât a constatat că "împrumutul de consumaţie evidenţiat are o valoare semnificativă şi cu toate acestea el apare ca fiind unul gratuit."

Or, art. 2158 din C. civ. defineşte contractul de împrumut ca fiind contractul prin care "împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani . . . . . . . . . . . .", astfel că, în opinia recurentului, chiar dacă împrumutul este un contract unilateral, acesta nu este unul gratuit, de esenţa lui fiind obligaţia de restituire a sumei de bani sau a bunurilor primite de la împrumutător.

Or, faptul că nu se menţionează în cuprinsul înscrisului modalitatea de restituire a sumelor de bani sau termenul de restituire a acestora, nu lipseşte de efecte juridice împrumutul şi nu afectează în niciun fel acordul de voinţă al părţilor actului; mai mult decât atât, cu referire la termenul de restituire sunt operante prevederile art. 2161 şi art. 2162 din C. civ.

Curtea de apel a reţinut şi "lipsa garanţiilor personale" drept argument pentru calificarea contractului de împrumut ca fiind unul cu titlu gratuit, ceea ce, în opinia recurentului, reprezintă, de asemenea, o interpretare greşită a textelor de lege şi o aplicare greşită a acestora.

Prima instanţă calificase contractul de împrumut încheiat în anii 2014 -2015 şi consemnat într-un înscris în anul 2019, drept un contract fictiv fără să fi fost învestită în acest sens şi fără nicio probă administrată în acest scop, considerente neconfirmate în apel.

Aşadar, analizarea caracterului real sau fictiv al contractului de împrumut nu este necesară în această cauză, deoarece, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, împrumutul s-a consumat în anii 2014-2015, iar nu în 2019, după înregistrarea cererii de chemare în judecată din acest dosar.

De asemenea, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a ignorat şi dispoziţiile art. 2158 şi art. 2280 din C. civ. care erau aplicabile în cauză.

Având în vedere cele arătate, recurentul-pârât concluzionează că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut îndeplinirea cerinţelor de admisibilitate a acţiunii pauliene promovate de reclamantă şi în privinţa contractului de împrumut aut. sub nr. x/4.03.2019 de BNP E., solicitând admiterea recursului incident.

II.2. Apărările formulate în cauză

La 31 ianuarie 2022 recurentul - reclamant Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bocşa a formulat întâmpinare faţă de recursul incident declarat de către intimatul B. împotriva deciziei civile nr. 60/A/2021, pronunţată în apel de către Curtea de Apel Cluj prin care solicită instanţei de recurs să dispună în principal, anularea recursului incident pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. anularea recursului incident ca nemotivat sau, dacă se va trece peste aceste excepţii, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs, constând în onorariu avocaţial în cuantum de 4.000 RON, dovedite cu înscrisurile depuse la grefa Curţii de Apel Cluj la data de 19.10.2021.

Analizând excepţia nulităţii recursului incident, invocată de către recurenta-reclamantă pe temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) - neindicarea motivelor de casare şi e) - lipsa semnăturii recurentei-reclamante sau a reprezentantului său legal ori convenţional, Înalta Curte de Casaţie apreciază că niciunul dintre motivele de nulitate a cererii de recurs nu poate fi reţinut.

Astfel, nulitatea recursului pentru neindicarea motivelor de casare, faţă de prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., nu poate interveni în situaţia în care criticile dezvoltate de către recurent pot fi analizate pe temeiul unuia dintre motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit unei calificări pe care urmează a o realiza instanţa de recurs, în situaţia unei greşite încadrări efectuate de titularul căii de atac sau în absenţa acestei încadrări.

Or, din cuprinsul cererii de recurs incident, Înalta Curte constată că pot fi identificate critici susceptibile de analizare din perspectiva art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Sancţiunea anulării cererii de recurs pentru nesemnare intervine în condiţiile în care cererea nu poartă semnătura titularului căii de atac sau a reprezentantului său legal ori convenţional, situaţie ce presupune absenţa manifestării de voinţă a părţii în discuţie de a uza de calea de atac.

Înalta Curte constată că nici această sancţiune nu este incidentă, având în vedere că din cuprinsul înscrisului de la dosar recurs, reiese că întâmpinarea şi recursul incident (redactate prin aceluiaşi act de procedură), formulate de către recurentul-intimat-pârât B., poartă semnătura reprezentantului său convenţional, avocat H., cu împuternicire avocaţială nr. 79/2.12.2021, aflată la dosar recurs.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul incident este nefondat, iar recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bocşa, prin primar este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce urmează.

În ceea ce priveşte recursul-declarat de către reclamanta UAT Comuna Bocşa, Înalta Curte constată că deşi aceasta se prevalează doar de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile dezvoltate de aceasta cuprind, în concret, şi susţineri apte a fi analizate pe temeiul motivului de casare consacrat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - anume, cele referitoare la confirmarea de către instanţa de apel a respingerii cererii de partaj al bunurilor comune ale soţilor B. şi C., la cererea reclamantei, având în vedere că acestea privesc aplicarea unor norme de procedură, iar nu a unor norme de drept material, anume art. 818 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se constată că recurenta-reclamantă susţine că într-o greşită interpretare şi aplicarea a prevederilor art. 1562 şi art. 1563 din C. civ., instanţa de apel nu a luat în considerare şi existenţa unor alte două creanţe care îndeplineau aceleaşi condiţii cu cele pentru care s-a stabilit suma corespunzătoare totalităţii creanţelor reclamantei împotriva pârâtului B., pentru a constata inopozabilitatea celor două acte juridice atacate cu acţiunea pauliană sau revocatorie, creanţe care constituie obiectul dosarelor nr. x/2021 (provenind din dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Maramureş) şi, respectiv dosarul nr. x/2018, ambele cauze aflate în apel pe rolul Curţii de Apel Cluj, la data declarării prezentului recurs.

De asemenea, în cadrul unei critici ulterioare, recurenta a invocat greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1565 din C. civ., instanţa de apel stabilind în mod greşit limita sumei până la concurenţa căreia operează inopozabilitatea celor două acte juridice (66.696 RON), cerinţă neprevăzută de această normă; s-a arătat că suma totală reţinută de instanţa de apel a fost stabilită cu ignorarea celor două creanţe ce fac obiectul dosarelor anterior menţionate, invocate încă de la prima instanţă, precum şi prin motivele de apel.

Înalta Curte apreciază că pentru o evaluare comprehensibilă a motivelor de recurs este necesară redarea contextului analizei juridice efectuate de instanţa de apel.

Astfel, potrivit celor reţinute de instanţele de fond, se constată că cererea de chemare în judecată formulată pe rolul instanţei la 21.02.2019 şi completată ulterior, a avut ca obiect constatarea inopozabilităţii faţă de reclamantă a două acte juridice încheiate de debitorul său, fostul primar al comunei Bocşa din judeţul Sălaj, B., cu terţe persoane, chemate în judecată în calitate de pârâţi, anume a actului de partaj voluntar aut. sub nr. x/22.02.2018 de BNP E., ce a avut ca efect lichidarea, în timpul căsătoriei, a comunităţii de bunuri cu soţia sa C., precum şi a unui contract de împrumut de consumaţie cu fideiusiune aut. sub nr. x/04.03.2019 de BNP E., încheiat între pârâtul F., în calitate de creditor, pârâtul B., în calitate de debitor, şi pârâta C., în calitate de garant fideiusor.

În acest din urmă act juridic, cu caracter recongnitiv, s-a consemnat că F., în calitate de creditor a dat cu titlul de împrumut debitorului B., în cursul anilor 2014-2015, suma de 150.000 euro, cu termen de restituire a întregii sume până la data de 21 octombrie 2019. Restituirea împrumutului a fost garantată de pârâta C. cu imobilele înscrise în cartea funciară proprietatea exclusivă a acesteia, dobândite prin actul de partaj încheiat în timpul căsătoriei, anterior evocat.

Recurenta-reclamantă UAT Comuna Bocşa, în calitate de creditor al pârâtului B., s-a prevalat de acţiunea revocatorie pauliană, reglementată de dispoziţiile art. 1562-1565 din C. civ., pentru a declara inopozabilitatea acetelor juridice atacate, având în vedere că prin încheierea acestora, pârâtul şi-a creat o stare de insolvabilitate care o pune pe reclamantă în imposibilitate de realizare a creanţelor sale, decurgând din recuperarea unor prejudicii cauzate de pârât în timpul exercitării mandatului de primar; mandatul de primar al pârâtului B. a încetat înainte de termen, prin Ordin al Prefectului jud. Sălaj, urmare a condamnării acestuia pentru săvârşirea unor infracţiuni (abuz în serviciu contra intereselor publice şi fals intelectual) prin hotărâre penală definitivă, pronunţată în anul 2014.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a avut în vedere configuraţia juridică autonomă a acţiunii revocatorii, aceasta fiind reglementată şi în dispoziţiile noului C. civ. cu valoarea unui mijloc de protecţie a drepturilor creditorului prin care acesta tinde la obţinerea revocării (desfiinţării) pe cale judiciară a actelor juridice încheiate de debitor în scopul prejudicierii sale; spre deosebire însă de acţiunea oblică, dreptul la acţiunea revocatorie aparţine creditorului chirografar, pe când acţiunea oblică este exercitată de către creditorul chirografar în numele debitorului său.

Conform art. 1562 din C. civ.: "(1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.

(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate."

În acest context, se constată că în mod corect curtea de apela analizat condiţiile acţiunii revocatorii, respectiv: a) prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor; b) frauda debitorului; c) complicitatea terţului la fraudă, cea din urmă condiţie fiind prevăzută de lege doar în legătură cu contractele cu titlu oneros sau a plăţii facute în executarea unui contract, potrivit art. 1562 alin. (2) din C. civ. d) cerinţa caracterului cert al creanţei creditorului la data introducerii acţiunii revocatorii, stabilită prin prevederile art. 1563 din C. civ.

Cerinţa prejudiciului priveşte un prejudiciu personal şi actual al creditorului constând în faptul că debitorul şi-a creat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate prin încheierea actului juridic fraudulos.

Îndeplinirea acestei condiţii a fost constatată în speţă de instanţa de apel prin raportare la prevederile art. 1417 alin. (2) din C. civ.: "(2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite faţă de valoarea totală a crenţelor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea."

Din conţinutul art. 1417 alin. (2) teza a doua, rezultă că această stare de insolvabilitate a debitorului poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, iar curtea de apel constatat îndeplinirea acestei cerinţe prin raportare la împrejurarea că în data de 05.02.2019, executorul judecătoresc I. a emis, în dosarul de executare silită, dovada insolvabilităţii debitorului B., înregistrată la Primăria Bocşa sub nr. x/07.02.2019; aşadar, anterior promovării cererii în această cauză, executorul judecătoresc a dispus încetarea executării silite initiate la solicitarea creditoarei Comuna Bocşa, ca urmare a constatării lipsei oricăror bunuri ale debitorului B. care să poată fi executate silit pentru creanţa stabilită în dosar nr. x/2017 al Tribunalului Sălaj.

În privinţa cerinţei fraudei debitorului s-a reţinut de curtea de apel că aceasta decurge în mod direct din conţinutul prevederilor art. 1562 alin. (1) C. civ., are un caracter larg şi vizează nu numai intenţia calificată a debitorului de a-l prejudicia pe creditorul (reclamant în acţiunea pauliană), dar condiţia se consider îndeplinită şi atunci debitorul cunoaşte faptul că prin încheierea actului atacat îşi crează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate; instanţa de apel a constatat îndeplinirea acestei cerinţe în privinţa ambelor acte juridice atacate cu acţiunea revocatorie.

Complicitatea terţului la fraudă este o condiţie legală ce trebuie verificată numai în privinţa contractelor cu titlu oneros sau a plăţilor făcute de debitor în temeiul unui asemenea contract, pe când în privinţa actelor cu titlu gratuit, legea consideră că este suficientă frauda debitorului, întrucât terţul ar avea de apărat doar un avantaj patrimonial gratuit, spre deosebire de creditor care are de evitat sau de diminuat un prejudiciu.

În considerarea acestei cerinţe, se observă că instanţa de apel în mod just a procedat la o atare verificare doar în privinţa actului de partaj voluntar prin care G. au procedat la lichidarea, în timpul căsătoriei, a comunităţii de bunuri, constatând complicitatea la fraudă a terţului (intimata C.). Sub acest aspect, s-a reţinut că intimata C., cunoscând situaţia juridică soţului său şi anticipând promovarea unor acţiuni în scopul recuperării prejudiciului creat unităţii admnistrativ-teritoriale al cărei primar a fost, a acceptat încheierea actului de partaj prin care i-a revenit totalitatea bunurilor imobile dobândite de ei în timpul căsătoriei (părţile evaluând masa partajabilă la nivelul sumei de 294.600 RON), iar intimata i-a achitat acestuia o sultă de doar 5.000 RON, în schimbul atribuirii întregii mase partajabile, desi părţile şi-au recunoscut reciproc o cotă de contribuţie de 1/2 la dobândirea bunurilor comune.

În aceste condiţii, date fiind şi raporturile dintre părţi, curtea de apel a reţinut complicitatea intimatei la fraudarea drepturilor creditoarei

În ceea ce priveşte însă contractul de împrumut de consumaţie cu fideiusiune aut. sub nr. x/04.03.2019 de BNP E., curtea de apel nu a analizat condiţia participării terţului (intimatul F.) la fraudarea drepturilor recurentei creditoare, dat fiind caracterul de act juridic cu titlu gratuit al acestui contract.

Asupra celei din urmă dezlegări date de instanţa de apel sunt formulate critici prin recursul incident, astfel încât acestea vor fi ulterior analizate.

În sfârşit, ultima cerinţă a acţiunii revocatorii este cea stipulată prin prevederile art. 1563 din C. civ., potrivit cărora: "Creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii."

În legătură cu această condiţie a caracterului cert al creanţei recurenta-reclamantă a conceput criticile circumscrise primului motiv de recurs, considerând că acest caracter cert se verifică şi în privinţa unor pretenţii deduse judecăţii în două dosare pe care instanţa de apel nu le-a analizat - dosarul nr. x/2018 şi nr. y/2021 (provenind din dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Maramureş), ambele cauze aflate la data declarării recursului de faţă în etapa apelului, pe rolul Curţii de Apel Cluj.

Cu referire la această cerinţă, curtea de apel a reţinut în mod corect că o atare condiţie nu se verifică prin raportare la definiţia legală a creanţei certe din C. proc. civ. - art. 663 alin. (2) - când existenţa ei neîndoielnică rezultă din titlul executoriu, având în vedere că accepţiunea noţiunii de creanţă certă, în contextul acţiunii revocatorii, este una autonomă.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, sigura condiţie prevăzută de norma citată se referă la caracterul cert al creanţei creditorului care recurge la acţiunea revocatorie, ceea ce permite a se reţine o primă semnificaţie că aceasta la data formulării acţiunii revocatorii are o existenţă sigură şi că încă nu este stinsă.

De asemenea, se constată că norma nu trimite la necesitatea existenţei, la data promovării acţiunii pauliene, a unui titlu executoriu al creditorului fraudat împotriva debitorului, având în vedere că aceasta nu este o măsură de executare, ci doar un mijloc de protecţie pus de lege la dispoziţia creditorului chirografar care nu dispune de o garanţie reală sau personală în vederea realizării creanţe sale, ci are la dispoziţie doar garanţia comună a creditorilor (gajul general), conform celor prevăzute de art. 2324 alin. (1) din C. civ.

Prin acest mijloc legal creditorul tinde la readucerea în patrimoniul debitorului său a unor bunuri urmăribile şi asupra cărora să poată declanşa executarea silită la momentul la care va fi în posesia titlului executoriu, în condiţiile în care prin actul juridic a cărui inopozabilitate o solicită, debitorul şi-a creat sau mărit starea de insolvabilitate, cu consecinţa imposibilităţii sau diminuării posibilităţii de realizare, totală sau parţială, a creanţei creditorului fraudat.

Astfel cum corect a reţinut curtea de apel, creanţa creditorului-reclamant trebuie să fie, în principiu, anterioară actului sau actelor juridice prin care drepturile creditorului sunt fraudate.

Cu toate acestea, s-a reţinut că deşi art. 1563 din C. civ. stabileşte caracterul cert al creanţei, totuşi, a considerat că la data pronunţării asupra acţiunii, creanţa va trebui să îndeplinească şi condiţia lichidităţii şi exigibilităţii, verificare pe care instanţa de apel a realizat-o la momentul soluţionării apelului.

O astfel de concluzie este permisă de caracterul devolutiv al apelului, în condiţiile în care instanţa de apel este nu numai instanţă de control judiciar, ci realizează şi o nouă judecată asupra fondului, în limitele stabilite prin dispoziţiile art. 477 şi 478 din C. proc. civ.

Pe de ală parte însă, s-a reţinut că, la nivel teoretic, funcţionează regula anteriorităţii creanţei creditorului, însă, curtea de apel a admis că atare regulă permite şi excepţia unui creditor ulterior care va putea introduce acţiunea pauliană şi atunci când creanţa sa există în principiu la data încheierii actului fraudulos, moment la care exista perspectiva certă a intrării creditorului într-un raport juridic cu debitorul.

Aceasta este situaţia în care debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, caz în care acesta poate ataca actul respectiv chiar dacă este vorba despre un act anterior naşterii dreptului său de creanţă.

De regulă, în doctrină, pentru ilustrarea acestei ipoteze, se face trimitere la exemplul înstrăinării unui bun în scopul sustragerii lui de la confiscare sau de la urmărire silită, astfel că, într-o astfel de situaţie, actul de înstrăinare este revocabil, chiar dacă a fost încheiat înainte de începerea urmăririi penale, dar după săvârşirea faptei care a dus la condamnarea făptuitorului, cu confiscarea averii şi/sau obligarea lui la plata de despăgubiri civile.

Or, în speţa de faţă, actele a căror inopozabilitate s-a solicitat au fost perfectate nu numai după începerea urmăririi penale, ci chiar după condamnarea pârâtului pentru săvârşirea unor infracţiuni care au avut ca rezultat cauzarea unor prejudicii în dauna bugetului local - abuz în serviciu contra intereselor publice şi fals intelectual şi la a căror reparare tinde recurenta.

În privinţa celor patru dosare civile finalizate cu pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti prin care s-a constituit în favoarea recurentei-creditoare mai multe titluri executorii (deci, pentru care, la data soluţionării apelului, aceasta deţinea nu numai o creanţă certă, ci şi lichidă şi exigibilă, deci, chiar titluri executorii în sensul dispoziţiilor art. 663 din C. proc. civ.), excepţia anterior enunţată este irelevantă.

Însă, această primă critică recurentei aduce în discuţie o situaţie în care pretinde că două dintre creanţele sale, deşi certe la momentul promovării acţiunii revocatorii, ele nu au devenit lichide şi exigibile până la data pronunţării instanţei de apel, având în vedere că dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2021 (provenind din dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Maramureş) nu s-au finalizat cu pronunţarea unor hotărâri definitive.

Înalta Curte constată, astfel cum corect susţine recurenta, că asupra acestor pretinse creanţe invocate prin motivele de apel, instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Cum evaluarea acestora din perspectiva prevederilor art. 1563 din C. civ. nu poate fi realizată direct în această etapă procesuală, întrucât se opun prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., o atare verificare va reveni instanţei de apel în rejudecare.

În acest sens, va fi util ca în rejudecare să se stabilească dacă, având în vedere premisele promovării acţiunii - condamnarea pârâtului B. printr-o hotărâre penală definitivă încă din anul 2014 pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice şi fals intelectual, urmată de controalele ulterioare ale Curţii de Consturi a României prin Camera de Conturi a Judeţului Sălaj prin care au fost sesizate o serie de abateri imputabile intimatului (săvârşite de acesta în perioada în care a deţinut funcţia de Primar al Comunei Bocşa), care au prejudiciat bugetul local al Comunei Bocşa, punându-se în sarcina conducătorului instituţiei să facă demersurile necesare recuperării prejudiciului - caracterul cert al creanţei (totalitatea prejudiciului de recuperat de la pârâtul B., deci inclusiv partea de creanţe deduse judecăţii în cale două cauze) nu rezultă din aceste împrejurări.

Astfel, se va analiza dacă această condamnare a recurentului-pârât, urmată de constatarea de către o autoritate publică (Curtea de Conturi a României) a prejudiciilor cauzate bugetului local prin faptele pentru care s-a dispus condamnarea, dar şi reţinând obligaţia stabilită în sarcina recurentei-reclamante (conducătorului unităţii) de a proceda la recuperarea prejudiciilor de la pârât, nu constituie împrejurări care au aptitudinea prin ele însele de a confirma caracterul cert al creanţei.

Către o atare finalitate, se va aprecia şi dacă săvârşirea faptelor juridice ilicite de către pârât (ilicitul penal fiind deja stabilit cu autoritate de lucru judecat) nu poate avea semnificaţia, în contextul pricinii de faţă, de a fi izvorul creanţei certe cu care recurenta reclamantă se legitimează în formularea acţiunii pauliene, având în vedere prevederile art. 1357 din C. civ. sau, altfel spus, caracterul faptului juridic ilicit de a fi izvor de obligaţii, deci, al unei creanţe.

Deşi în primul motiv de recurs recurenta reclamantă se raportează doar la pretenţiile afirmate în cele două dosare menţionate, prin cel de-al doilea motiv de recurs - întemeiat, de asemenea, pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 - prin care se susţine că indicarea sumei până la concurenţa căreia s-a constatat inopozabilitatea celor două acte juridice civile (întinderea creanţei) ca fiind contrară prevederilor art. 1565 din C. civ. - recurenta se raportează la sumele adiţionate de către instanţa de apel şi care au fost considerate că provin din creanţe certe (la data promovării acţiunii), lichide şi exigibile (până la pronunţarea deciziei recurate), creanţe care nu au fost stinse prin plată până la dezînvestirea instanţei de apel (ca efect al plăţilor făcute de pârât pe parcursul soluţionării cauzei).

Înalta Curte apreciază a fi fondat şi acest motiv de recurs al recurentei, întrucât dispoziţiile art. 1565 din C. civ. care reglementează efectele admiterii acţiunii revocatorii nu impun în mod explicit o astfel de condiţie, aspect însă insuficient cercetat de curtea de apel.

Astfel, textul evocat prevede:

"(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei.

(2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător."

Astfel cum s-a arătat deja, acţiunea revocatorie nu reprezintă un act de executare, ci constituie un mijloc legal pus la îndemâna creditorilor pentru a readuce în patrimoniul debitorului insolvabil bunuri urmăribile, în vederea realizării creanţei pe care o are împotriva debitorului fraudulos.

Întinderea creanţei creditorului are relevanţă în procedura executării silite. Potrivit legii ori menţiunilor ce vor fi cuprinse în titlul executoriu, creanţa poate avea o anumită întindere pe parcursul soluţionării acţiunii pauliene (anterior promovării acţiunii insolvabilitatea debitorului putând fi numai parţială, atunci când totalitatea bunurilor sale este de o valoare inferioară creanţei creditorului) şi o altă întindere la momentul executării silite (de exemplu, pentru că au fost se adaugă dobânda moratorie sau că valoarea creanţei a fost actualizată la momentul executării ori ca efect al unor plăţi parţiale etc.).

În aceste condiţii, se apreciază că efectul de inopozabilitate faţă de creditor a actului fraudulos nu este în necesară legătură cu întinderea creanţei, ci doar cu existenţa certă a acesteia.

Ca urmare a admiterii acţiunii revocatorii, actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi inopozabil între creditor şi terţul dobânditor, astfel încât creditorul va putea urmări bunul sau bunurile care formau obiectul actului, ca şi cum acestea nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului.

Având în vedere că acţiunea revocatorie este proprie creditorului care o intentează, admiterea ei va produce efecte relative, în sensul că va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant şi, dacă este cazul, de creditorii intervenienţi, potrivit art. 1565 alin. (1) din C. civ. (ipoteză ce nu se verifică în speţa pendinte).

Faţă de ceilalţi creditori ai debitorului, ca şi între debitor şi terţul dobânditor, admiterea acţiunii pauliene nu produce niciun efect, ceea ce înseamnă că în raport cu aceştia actul se consideră că nu a fost revocat (desfiinţat); drept urmare, eventualul excedent care ar rămâne după satisfacerea creanţei creditorului care a promovat acţiunea pauliană va aparţine terţului dobânditor.

Înalta Curte constată că ar putea fi luată în considerare împrejurarea că întinderea exactă a creanţei ar putea prezenta relevanţă şi în situaţia în care terţul dobânditor al bunurilor prin actul fraudulos doreşte să păstreze bunurile, astfel încât este necesar să achite creditorului, căruia îi profită admiterea acţiunii, o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de creditor prin încheierea actului, astfel cum prevede art. 1565 alin. (2) teza I din C. civ. teza a II-a din art. 1562 alin. (2) din C. civ. reglementează însă şi cazul contrar, în care terţul abandonează bunul în mâinile creditorului, terţul având la dispoziţie un drept de opţiune între cele două conduite prevăzute de lege.

Într-o astfel de ipoteză pare a se verifica cerinţa unei utilităţi a menţionării în dispozitivul hotărârii de soluţionare a acţiunii revocatorii a sumei până la concurenţa căreia este operantă ficţiunea actului revocat între creditor şi terţul dobânditor.

Cu toate acestea, în mod real o astfel de utilitate nu se confirmă, întrucât, pe de o parte, acest aspect priveşte procedura de executare silită (ulterioară rămânerii definitive a soluţiei de admitere a acţiunii pauliene), iar pe de altă parte, ar mai trebui precizat că întinderea creanţei menţionate de instanţa de apel, pentru a stabili limitele inopozabilităţii actului revocat între creditor şi terţul dobânditor, nu va putea avea efectul reducerii sumei în care se concretizează creanţa certă, lichidă şi exigibilă, potrivit titlului executoriu pe care acesta îl va deţine împotriva debitorului pentru declanşarea executării silite împotriva acestuia (dacă aceasta va fi superioară sumei menţionate în dispozitivul de admitere a acţiunii revocatorii), după cum nici nu va da dreptul creditorului să execute o creanţă de o valoare mai mare decât cea care rezultă din însuşi titlul executoriu (pentru cazul în care aceasta ar inferioară celei menţionate în dispozitivul hotărârii de admitere a acţiunii revocatorii).

Înalta Curte apreciază că şi al treilea motiv de recurs fundamentat tot pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este fondat, recurenta invocând greşita aplicare de instanţa de apel a prevederilor art. 908 alin. (1) pct. 3 din C. civ., pe temeiul cărora a dispus rectificarea încheierilor de carte funciară.

Cu referire la acest capăt de cerere accesoriu, se reţine că instanţa de apel a dispus, în temeiul art. 908 alin. (1) pct. 3 din C. civ. "rectificarea înscrierilor în cartea funciară în limitele inopozabilităţii mai sus constatate".

Astfel cum corect susţine recurenta, potrivit prevederilor art. 907 din C. civ.: "(1) Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.

(2) Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară."

Iar art. 908 alin. (1) pct. 3 din C. civ. stabileşte: "(1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:

3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea."

Înalta Curte constată că potrivit art. 881 din C. civ. înscrierile în cartea funciară sunt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea (alin. (1); intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referă la înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară (alin. (2); înscrierea provizorie şi notarea se fac numai în cazurile prevăzute de lege (alin. (3).

Astfel cum instanţa de apel a reţinut, litigiul de faţă a fost notat în cartea funciară, având în vedere că această înscriere are caracter obligatoriu, potrivit art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ. care enumeră în mod explicit şi acţiunea revocatorie ca fiind supusă notării.

Se apreciază astfel că admiterea acţiunii revocatorii nu poate conduce la rectificarea înscrierii de carte funciară care reflectă drepturile tabulare ale pârâtei C., precum şi ipoteca ce a fost constituită în favoarea intimatului F. asupra bunurilor dobândite în proprietate exclusivă de către această intimată, în urma partajului efectuat în timpul căsătoriei, întrucât nu este întrunită nici condiţia normei generale de la de la art. 907 alin. (2) - nefiind vorba despre o înscriere eronată sau inexactă în cartea funciară, dar nici a celei de la art. 908 alin. (1) pct. 3 din C. civ., întrucât actele juridice inopozabile în raporturile dintre creditor şi terţul dobânditor, continuă să aibă existenţă juridică valabilă între debitor şi terţul dobânditor, precum şi faţă de oricare alt terţ care nu a intervenit în acţiunea pauliană potrivit art. 1565 alin. (1) din C. civ.

Aşa cum s-a arătat, prin admiterea acţiunii revocatorii, actele frauduloase devin inopozabile faţă de recurenta-reclamantă, astfel încât, aceasta va putea urmări bunurile ca şi cum niciodată nu ar fi ieşit din patrimoniul debitorului său; altfel spus, acţiunea revocatorie produce, din acest punct de vedere, efecte identice anulării actului, ducând la desfiinţarea acestuia între creditor şi terţul dobânditor; cu toate acestea, se deosebeşte de acţiunea în anulare care produce efecte faţă de orice persoană, întrucât acţiunea revocatorie produce numai efecte relative, respectiv doar între creditor şi terţul dobânditor.

Actele atacate în speţă (actul de partaj în timpul căsătoriei şi contractul de împrumut cu fideiusiune) rămân valabile între părţile care le-au încheiat şi deplin opozabile faţă de toate celelalte persoane.

În aceste condiţii, înscrierile de carte funciară prin care se asigură opozabilitatea faţă de terţi a celor două acte juridice nu pot fi supuse rectificării pe temeiul art. 908 alin. (1) pct. 3 din C. civ., întrucât ele sunt în continuare corespunzătoare realităţii juridice faţă de orice alţi terţi, având în vedere că între părţi nu au încetat efectele actelor juridice în baza cărora s-au înscris.

Aşa fiind, operaţiunea de carte funciară determinată de admiterea acţiunii pauliene nu viza rectificarea înscrierii în cartea funciară a drepturilor intimaţilor C. şi F. (şi cu atât mai puţin anularea pretinsă de recurentă), astfel încât, instanţa de apel era ţinută ca prin menţiunile de carte funciară pe care le dispunea, să dea efect celor prevăzute de art. 1565 alin. (2) teza a II-a din C. civ., anume să se asigure "indisponibilizarea bunului până la încetarea executării silite a creanţelor pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător."

Drept urmare, în rejudecare, instanţa de apel, în soluţionarea cererii reclamantei de anulare a menţiunilor de carte funciară, va identifica operaţiunea de carte funciară ce va corespunde scopului prevăzut de norma citată, sens în care va interpreta această solicitare a reclamantei în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Ultima critică formulată de recurenta-reclamantă - recalificată de Înalta Curte în teza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - se consideră, de asemenea, a fi fondată.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material prin soluţia dată capătului de cerere prin care a solicitat să se dispună o nouă sistare a stării de indiviziune cu privire la totalitatea bunurilor comune ale G., evidenţiate în actul de partaj voluntar, bunuri dobândite de aceştia în timpul căsătoriei.

Curtea de apel a reţinut că deşi actul de partaj încheiat între G. în timpul căsătoriei este inopozabil între creditor (recurenta-reclamantă) şi intimata-pârâtă C. (terţ), nu se poate proceda la o nouă sistare a proprietăţii devălmaşe a soţilor pe calea unui partaj judiciar, întrucât admiterea acţiunii pauliene nu are ca efect desfiinţarea cu efect retroactiv a actului de partaj voluntar.

În acest sens, s-a făcut trimitere la prevederile art. 1565 alin. (2) teza a II-a C. civ. şi la drepturile creditorului de a executa silit imobilul (pe temeiul titlului executoriu şi a hotărârii de admitere a acţiunii pauliene), ca şi cum el nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului, înstrăinarea nefiind opozabilă creditorului.

Înalta Curte apreciază că soluţia dată acestei cereri încalcă efectele admiterii acţiunii pauliene, întrucât în raporturile dintre creditor şi terţul dobânditor, actul de partaj voluntar este inopozabil (sau revocat ori desfiinţat), creditorul putând să ignore încheierea actului şi să adopte, în vederea realizării creanţelor sale, aceeaşi conduită permisă de lege, precum în situaţia în care actele frauduloase nu ar fi fost încheiate, dar cu luarea în considerare a efectelor specifice redate la art. 1565 C. civ.

Or, situaţia anterioară încheierii actelor frauduloase (actul de partaj şi actul de împrumut cu fideiusiune), inopozabile recurentei-reclamante, era aceea a proprietăţii devălmaşe a G. asupra imobilelor şi a celorlalte bunuri cu privire la care au încheiat actul de partaj voluntar aut. sub nr. x/22.02.2018 a BNP E., astfel încât, pentru reclamantă, ele au redevenit bunuri comune ale soţilor, în timp ce creanţele pe care s-a întemeiat în formularea acţiunii de faţă, sunt datorii personale ale recurentului-pârât B., nefiind datorii comune (deci, şi ale intimatei C.).

Ca atare, pentru a se da eficienţă dispoziţiilor art. 1565 alin. (2) teza a II-a C. civ., astfel încât recurenta-reclamantă să poată trece la executarea silită a imobilelor ce au făcut obiectul partajului voluntar, pentru realizarea creanţelor împotriva debitorului său B., era necesar a se observa dispoziţiile art. 818 din C. proc. civ. care interzic urmărirea silită a bunurilor proprietate devălmaşă de către creditorii personali ai unui debitor codevălmaş:

"(1) Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi partajul acestora. La cererea creditorului acţiunea în împărţeală poate fi notată în cartea funciară. (...)"

Or, instanţa de apel, respingând această cerere a reclamantei, a nesocotit această normă şi caracterul imperativ al acesteia, lipsind demersul recurentei-reclamante de orice finalitate, dată fiind imposibilitatea legală a acesteia de a executa silit bunuri comune pentru datoriile personale ale unuia dintre soţi.

Înalta Curte nu va analiza şi criticile reclamantei privind modalitatea de partajare pe care o propune în soluţionarea acestui capăt de cerere, având în vedere soluţiile procedurale ce se află la îndemâna Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, conform art. 497 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul incident, Înalta Curte constată că recurentul-pârât formulează critici cu privire la condiţiile acţiunii pauliene (cerinţa creanţei certe la data formulării acţiunii, dar lichidă şi exigibilă la data pronunţării asupra acţiunii), precum şi referitoare la semnificaţia dată de curtea de apel noţiunii de prejudiciu al creditorului, în contextul acţiunii pauliene.

Însă, aceste critici şi-au găsit deja dezlegarea în analizarea recursului declarat de reclamantă, astfel încât sunt valabile aceleaşi argumente şi dezlegări ale acestei instanţe, ce nu vor fi reluate.

Referitor însă la chestiunea încălcării competenţei materiale procesuale a unei instanţe specializate în soluţionarea cauzelor ce constituie litigii sau conflicte de muncă (dosarele în care se tinde angajarea răspunderii sale materiale pentru acte săvârşite în exercitarea mandatului de primar, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile din Codul muncii, potrivit deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nr. 16/2016), Înalta Curte constată că recurentul-pârât invocă pentru prima dată în această etapă procesuală o atare critică, astfel încât ea nu ar putea fi analizată direct în recurs, aşa cum rezultă din prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Subsidiar, se constată că analizându-se caracterul cert al creanţei la data promovării acţiunii pauliene, instanţa învestită cu soluţionarea acesteia nu dă o rezolvare pe fondul raportului juridic litigios la care recurentul-pârât face referire; în plus, astfel cum s-a arătat, curtea de apel a reţinut caracterul cert al creanţelor recurentei împotriva sa, care deja erau lichide şi exigibile la data pronunţării deciziei recurate, fiind vorba despre creanţe recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţele competente.

Referitor la contractul de împrumut cu fideiusiune aut. sub nr. x/4.03.2019 de BNP E., recurentul-pârât contestă calificarea dată de instanţa de apel acestui act juridic ca fiind un act cu titlu gratuit, ceea ce, în analiza curţii de apel a atras neincidenţa cerinţei complicităţii terţului (intimatul-pârât împrumutător F.) la fraudarea drepturilor creditoarei (recurenta-reclamantă).

Definiţia legală a contractului de împrumut de consumaţie se regăseşte la art. 2158 din C. civ.: "(1) Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate."

Or, în condiţiile în care din cuprinsul clauzelor contractuale curtea de apel a constatat că împrumutul a fost acordat fără dobândă (în oricare dintre modalităţile permise de art. 2168 din C. civ.), în mod corect a fost calificat acesta contract de împrumut ca fiind un contract cu titlu gratuit.

Este cu titlu oneros acel act juridic în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial.

În schimb, este cu titlu gratuit acel act juridic prin care se procură un folos patrimonial fără a se urmări în schimb obţinerea altui folos patrimonial.

Or, contractul de împrumut de consumaţie fără dobândă se suprapune celei din urmă definiţii, instanţa de apel reţinând în mod corect că intimatul-pârât F., deşi a furnizat un folos patrimonial recurentului-pârât B. (suma de bani împrumutată) nu a primit în schimb un alt folos patrimonial (dobândă), ca preţ al folosinţei sumei împrumutate.

Obligaţia de restituire a sumei împrumutate vizează efectele contractului sau obiectul obligaţiei împrumutatului, nu acesta fiind criteriul legal pentru calificarea contractului ca fiind cu titlu cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ci absenţa folosului patrimonial pentru împrumutător.

În realitate, recurentul-pârât face confuzie între actele juridice cu titlu gratuit (precum contractul de împrumut fără dobândă) şi liberalităţi (precum donaţia sau legatul).

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că "absenţa garanţiilor personale" ale recurentului-creditor pentru garantarea restituirii împrumutului către F. nu a constituit un argument pentru calificarea contractului de împrumut ca fiind cu titlu gratuit, ci a reprezentat o circumstanţă reţinută de instanţa de apel pentru a se constata inopozabilitatea faţă de reclamantă şi a contractului de fideiusiune încheiat de către soţia debitorului, după promovarea prezentei acţiuni revocatorii, care a şi renunţat la beneficiul de discuţiune şi la cel de diviziune, circumstanţe care au condus la concluzia că şi prin această operaţiune juridică recurentul-pârât şi-a "conservat", în raport cu reclamanta cauzei de faţă, starea de insolvabilitate generată de partajul bunurilor comune, punând-o pe aceasta în imposibilitatea executării silite a bunurilor care fac obiectul actului de partaj voluntar, chiar şi pentru ipoteza admiterii acţiunii revocatorii şi declarării inopozabilităţii partajului.

În contextul criticilor formulate de recurentul-pârât prin recursul incident, Înalta Curte constată că sunt lipsite de obiect susţinerile privind caracterul simulat al contractului de împrumut, având în vedere că în apel au fost înlăturate considerentele din cuprinsul sentinţei referitoare la caracterul fictiv al acestui act juridic.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul principal declarat de reclamantă, se va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, având în vedere caracterul fondat al criticilor întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost analizate în decizia de faţă, iar recursul incident va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului incident, invocată de recurenta-reclamantă.

Admite recursul principal declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bocşa, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 60/A din 04 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.