Rescission of assignment contracts: statute of limitations and standing under prior res judicata

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 18 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamantele S.C. A. S.R.L. Sibiu şi S.C. B. S.A. Sibiu, în contradictoriu cu pârâţii C., D., în calitate de moştenitoare a cedentei E., F., G., H., I., J., K., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună rezoluţiunea contractului de cesiune de creanţă încheiat între pârâta K. în calitate de cedentă şi reclamanta S.C. B. S.A. Sibiu, în calitate de cesionară, autentificat sub nr. x/2007 de Biroul notarial L. şi a contractului de cesiune de creanţă încheiat de pârâţii C., F., G., H., I., J. şi de E., în calitate de cedenţi, cu cesionara S.C. B. S.A. Sibiu, contract autentificat sub nr. x/2007 de Biroul notarial M.; să fie obligaţi pârâţii să restituie reclamantei S.C. A. S.R.L. Sibiu preţul cesiunii în valoare de 1.420.000 euro în echivalent RON, astfel: C. -710.000 euro, J.-71000 euro, I. -71000 euro, H.-142000 euro,G.-47333 euro, F.-94667 euro, D.-142.000 euro, K.- 142000 euro; să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 166/28.03.2019, Tribunalul Sibiu a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor S.C. B. S.A. Sibiu şi S.C. A. S.R.L., excepţie invocată de pârâţii C., K., F., H..

A admis excepţia lipsei de interes a reclamantei S.C. B. S.A. Sibiu, excepţie invocată de pârâţii F. şi H..

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată de C., J., F., H., K..

A respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Sibiu, S.C. A. S.R.L. Sibiu şi S.C. B. S.A. Sibiu, în contradictoriu cu pârâţii C., D., în calitate de moştenitoare a cedentei E., F., G., H., I., J., K..

S-a luat act de renunţarea reclamantelor S.C. A. S.R.L. Sibiu şi S.C. B. S.A. Sibiu la judecarea acţiunii civile formulate în contradictoriu cu pârâţii C., I. şi G..

A obligat pe fiecare dintre reclamantele S.C. A. S.R.L. Sibiu şi S.C. B. S.A. Sibiu să plătească pârâtei F. suma de 4.994,82 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

S-a luat act de declaraţia pârâţilor J., H. şi K. în sensul că înţeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, prin decizia nr. 1679 din 8 decembrie 2020 a respins excepţiile inadmisibilităţii apelului, a lipsei de interes şi prescripţia dreptului material la acţiune.

A admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 166/2019 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2018, pe care a anulat-o în parte şi a trimis dosarul aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea cauzei.

A menţinut dispoziţiile referitoare la renunţarea la judecată şi cele referitoare la excepţia lipsei de interes si calităţii procesual active.

A respins apelul incident declarat de către pârâta F. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia au declarat recurs pârâţii J. şi H. la data de 11 februarie 2021 (data expedierii recursului prin poştă electronică e-mail, dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), pârâta F. la data de 8 februarie 2021 (plicul de la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), precum şi pârâta K. la data de 10 februarie 2021 (plicul de la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În cuprinsul cererii de recurs, pârâţii J. şi H. au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel; aceştia au dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este evident că relaţiile dintre părţi, respectiv dintre persoanele fizice, pârâţi în dosar şi societatea B. S.A. s-au născut din contractul de cesiune a unui drept litigios, încheiat la data de 03 aprilie 2007 şi autentificat sub nr. x de către M., iar răspunderea recurenţilor faţă de cesionara B. S.A. nu se poate naşte decât din eventuala încălcare a unei obligaţii concrete, stabilită prin contractul menţionat, încheiat cu partea menţionată. Instanţa de apel omite să menţioneze care ar fi obligaţia contractuală pe care recurenţii ar fi încălcat-o şi nu indică în mod concret înscrisurile, paginile la care ar fi depuse aceste documente care ar putea justifică o eventuală încălcare a obligaţiilor contractuale.

Instanţa de apel reţine că producerea evicţiunii s-ar fi realizat la încasarea de către pârâţi a "sumelor de bani ce au format obiectul cesiunii de creanţa" (decizia 1679/2020 pag. 8, alin. (1), rând 2), cu omiterea faptului că din contractul încheiat între părţi rezultă că nu a fost cesionată nicio creanţă, niciun drept patrimonial preexistent, ci doar componenta litigioasă a dreptului pârâţilor la măsuri reparatorii dobândite în calitatea lor de moştenitori. Prin indicarea în contractul de cesiune a numărului dosarului aflat pe rolul instanţei de judecată, este evident că cesiunea a vizat doar obiectul acelui dosar.

Pe de alta parte, instanţa de apel, deşi indică în mod generic momentul producerii evicţiunii de la care s-ar naşte dreptul de acţiune a reclamantei, nu arată datele concrete - pe zile/luni/ani - de la care fiecare dintre recurenţi ar fi evicţionat - şi nu indică niciun fel de dovezi care ar putea susţine aceste date.

Menţionează recurentele că apelanta nu este partenera lor contractuală. arătând că fiecare dintre ei au beneficiat de despăgubiri materiale din partea statului la moment diferite.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta F. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru ca aceasta sa dispună admiterea excepţiilor inadmisibilităţii şi, respectiv, a lipsei de interes a apelului, invocate de recurentă faţă de apelul declarat în cauza de către apelanta-reclamanta A., respingerea apelului declarat de apelanta-reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 166/28.03.2019, pronunţată în cauză în faza fondului de către Tribunalul Sibiu, în principal, în temeiul excepţiilor invocate şi, în subsidiar, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei ca legală şi temeinică, admiterea apelului incident formulat de recurentă împotriva sentinţei civile nr. 166/28.03.2019, pronunţată în cauză în faza fondului de către Tribunalul Sibiu, cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, în cauză, a reclamantei A..

Aceasta a afirmat nelegalitatea deciziei recurate cu privire la soluţia de respingere a excepţiilor inadmisibilităţii şi, respectiv, a lipsei de interes a apelului declarat în cauză de A. - motiv de recurs circumscris cazului prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul acestei critici de recurs, recurenta a invocat nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii apelului în raport de dispoziţiile art. 480. alin. (3) si (6) C. proc. civ.

Instanţa de apel, cu aplicarea greşită a art. 480 alin. (3) si (6) C. proc. civ., a considerat şi a dispus în mod nelegal trimiterea cauzei spre rejudecare, deşi instanţa de fond se pronunţase, în mod evident şi deplin, şi pe fondul cauzei, ceea ce putea determina exclusiv reţinerea cauzei spre rejudecare, nesolicitată însă de apelantă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a validat fără o analiză proprie şi fără rezerve teza originală a apelantei A. S.R.L., potrivit căreia, în condiţiile în care instanţa de fond se pronunţase pe excepţie, respingând acţiunea ca prescrisă, analiza şi soluţia pronunţate pe fondul cauzei ar fi "neavenite".

Normele procesual civile nu prevăd o astfel de sancţiune sau de motiv de nulitate/anulare/invalidare a unei hotărâri judecătoreşti; niciun text din legea de procedură nu stabileşte că o soluţie pronunţată de o instanţă de judecată poate fi considerată neavenită şi lipsită pur şi simplu de efecte dintr-un astfel de motiv. Pe de alta parte, câtă vreme soluţia pronunţată de prima instanţă pe fondul cauzei este certă, evidentă şi indiscutabil cuprinsă în considerentele şi în dispozitivul sentinţei, singura modalitate prin care aceasta putea fi modificată era atacarea directă cu apel şi, subsecvent, timbrarea în consecinţă.

Intimata A. S.R.L. nu a formulat apel şi împotriva soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, rezumându-se să o considere, fără nicio justificare sau temei legal, "neavenită"; ulterior, şi instanţa de apel, constatând că apelul vizează doar soluţia pe excepţie, nu şi cea pronunţată pe fondul cauzei, a stabilit taxa judiciară de timbru doar aferent acestei critici, la suma fixă de 50 de RON.

Pentru aceste motive, solicită instanţei de control judiciar să constate că în mod nelegal a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii apelului, de către instanţa de apel, şi să dispună, în consecinţă, admiterea recursului formulat pe acest aspect.

A mai arătat recurenta că nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes a apelului trebuie reţinută şi în raport de dispoziţiile art. 430 C. proc. civ.

Singura soluţie din sentinţa pronunţată de prima instanţă, ce a făcut obiectul apelului declarat de intimata A. S.R.L, a fost cea de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Fondul cauzei, de asemenea soluţionat în mod direct şi nemijlocit de către instanţa de fond, nu a fost apelat, acesta intrând astfel în autoritatea de lucru judecat prevăzută de dispoziţiile art. 430 C. proc. civ.

Neapelarea fondului cauzei rezultă cu evidenţă atât din faptul că nu există o declarare formală a căii de atac împotriva soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, cât şi din aceea că nu există nicio critică, în cuprinsul apelului, de nelegalitate şi/sau netemeinicie a soluţiei date pe fond.

Intimata A. S.R.L s-a rezumat a califica drept "neavenită" analiza fondului cauzei şi soluţia pronunţată de prima instanţă pe fond, alegând astfel să ignore această soluţie; în mod evident, o astfel de atitudine şi susţinerea aferentă nu pot fi asimilate unei veritabile critici făcute pe calea apelului.

Mai mult decât atât, prin modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru aferente apelului, se confirmă faptul că A. S.R.L. nu a criticat şi soluţia pronunţată pe fond. Astfel, instanţa a apreciat în mod corect, în stabilirea taxei de timbru la valoarea de 50 RON, că doar excepţia prescripţiei face obiectul apelului, nu şi soluţia pronunţată pe fondul cauzei - în caz contrar, taxa de timbru ar fi trebuit stabilită la valoarea pretenţiilor.

Consecinţa acestui fapt este că soluţia pronunţată de prima instanţă pe fondul cauzei şi neapelată de către niciuna dintre cele două reclamante a devenit definitivă prin neapelare, dobândind autoritate de lucru judecat, potrivit dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ.

Este nelegală decizia recurată şi cu privire la soluţia de admitere a apelului declarat în cauză de A. S.R.L. - motiv de recurs circumscris cazurilor prevăzute de art. 488, alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În pronunţarea soluţiei nelegale de admitere a apelului formulat în cauză de intimata A., instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii şi, de asemenea, a interpretat şi aplicat în mod greşit mai multe texte legale, cu privire la natura juridică a actului dedus judecăţii, momentul de la care, în speţă, a început să curgă termenul de prescripţie, precum şi efectul pozitiv al lucrului judecat (greşit reţinut ca fiind incident în cauză).

Motivele contradictorii din decizia recurată sunt reprezentate de faptul că instanţa de apel, pe de o parte, stabileşte implicit că apelul declarat de A. S.R.L. a vizat exclusiv soluţia pronunţată de către instanţa de fond pe excepţia prescripţiei (în consecinţă şi timbrajul fiind stabilit ca atare, la suma fixă de 50 RON) însă, pe de altă parte, instanţa intră şi în analiza fondului cauzei (neapelat şi netimbrat în calea de atac), în temeiul reţinerii unui pretins caracter "neavenit" al soluţiei pronunţate de prima instanţă pe fondul cauzei;

O eroare esenţială pe care o face instanţa de apel este aceea a calificării greşite a actului juridic dedus judecăţii, în sensul că acesta ar reprezenta o cesiune de creanţa (pag. 8. parag. 1 din decizia recurată) în loc de cesiune a unui drept litigios, aşa cum în mod evident rezultă atât din denumirea cât şi din clauzele contractului şi cum corect a reţinut şi prima instanţa, calificarea eronată a naturii juridice a contractului a fost făcută, astfel, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1301 şi urm., din C. civ. din 1864;

Instanţa de apel, în mod greşit şi fără niciun fundament, pleacă de la premisa eronată că prima instanţă ar fi avut în vedere disp. art. 8 din Decretul nr. 167/1958, şi nu pe cele ale art. 7, alin. (1) din acelaşi act normativ. în realitate, în speţă nici nu este neapărat relevant care dintre cele două texte legale s-ar aplica, soluţia fiind aceeaşi din această perspectivă; esenţiale sunt, însă, stabilirea corecta a faptei (indiferent dacă este de natură delictuală sau contractuală) care se pretinde a reprezenta actul de evingere, precum şi a datei, a momentului de la care aceasta a fost cunoscuta de către intimatele-reclamante;

O altă eroare fundamentală a instanţei de apel, şi aceasta preluată fără nicio analiză critică din susţinerile apelantei-reclamante A. S.R.L. este cea a reţinerii incidenţei, în cauză, a unui pretins efect pozitiv al lucrului judecat, în temeiul prevederilor art. 431, alin. (2) C. proc. civ. astfel, reţine instanţa de apel, cu greşita aplicare a prevederilor legale menţionate, că în cauză s-ar impune considerentele cuprinse în decizia civilă nr. 82/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, pronunţată în dosarul nr. x/2006. - Nelegalitatea deciziei recurate cu privire la soluţia de respingere a apelului incident formulat în cauză de recurentă - motiv de recurs circumscris cazului prevăzut de art. 488. alin. (1). pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanţa de apel a respins în mod nelegal apelul incident promovat de recurentă împotriva soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., decizia recurată fiind pronunţată astfel cu aplicarea greşită a art. 32 şi 40 C. proc. civ. şi a art. 973 C. civ. din 1864. În speţă, contractul de cesiune a unui drept litigios ce face obiectul litigiului a fost încheiat între recurentă, împreuna cu alte persoane, în calitate de cedenţi, cu societatea B. S.A. în calitate de cesionară;

În aceste condiţii, faţă de contractul de cesiune al unui drept litigios încheiat între recurentă şi B. S.A., intimata-reclamanta A. este o terţă persoană, între recurentă şi această din urmă societate neexistând niciun contract, în consecinţă niciun raport juridic de drept material;

Conform principiului relativităţii efectelor contractului prevăzut de art. 973 C. civ. 1864, efectele contractului se produc numai între părţile contractante. Actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să dăuneze şi nici să profite altor persoane. Părţile sunt singurele îndreptăţite să solicite rezoluţiunea contractului sau aducerea la îndeplinire a obligaţiilor stipulate în contract, aspect evidenţiat şi de reglementarea situaţiei prin art. 1281 actualul C. civ..: "contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract". Astfel, este evident că societatea A. S.R.L. nu are calitate procesuală activă în prezentul litigiu, nefiind parte în contractul a cărui rezoluţiune o solicită şi neavând niciun fel de raporturi juridice cu recurenta. Aşadar, între A. S.R.L. în calitate de reclamantă, şi persoana titulară a dreptului afirmat nu există identitate, iar în lipsa identităţii nu există calitate procesuală activă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta K. a solicitat instanţei să admită recursul, să caseze în tot hotărârea atacată şi să trimită cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 480 alin. (3) şi alin. (6) C. proc. civ.., atunci când a respins excepţiile inadmisibilităţii apelului şi lipsei de interes invocate de către intimata F..

Deşi în decizia supusă recursului instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a analizat şi fondul cauzei, iar apelanta a criticat aceste considerente, totuşi a stabilit că aceste aspecte nu fac inaplicabile dispoziţiile art. 480 alin. (3) şi alin. (6) C. proc. civ.

Atât timp cât se recunoaşte de către instanţa de apel că prima instanţă a judecat şi fondul cauzei, consideră recurenta că numai printr-o aplicare greşită a textelor legale sus-menţionate se puteau respinge excepţiile invocate şi dispune anularea în parte a hotărârii apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 3 alin. (1), (7) alin. (1) şi (8) din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reformat hotărârea atacată în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În opinia recurentei, reţinerile şi statuările instanţei de apel făcute cu privire la apelul reclamantei sunt nelegale întrucât aceasta şi-a însuşit afirmaţiile apelantei, fără să verifice cu atenţie tot ceea ce era necesar, după cum urmează.

Astfel, instanţa a reţinut ca certă producerea evicţiunii, fără să analizeze natura contractului, obiectul acestuia şi dacă răspunderea pentru evicţiune există sau nu.

Instanţa de apel a făcut şi o greşită aplicare şi a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ. şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a observat că la pagina 25 din hotărârea primei instanţe, aceasta a analizat, chiar dacă nu într-un mod explicit, aspectele legate de autoritatea de lucru judecat, invocată în cererea de chemare în judecată.

Consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi a dispoziţiilor art. 245 şi art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta a constatat că sunt nelegale toate statuările referitoare la fondul acţiunii făcute de instanţa de fond, în condiţiile în care acesta a admis excepţia dreptului material la acţiune.

5. Apărările formulate în cauză

Pârâta K. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Reclamanta A. S.R.L. Sibiu a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

Pârâtul H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor formulate de pârâţii F. şi K., casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Pârâta J. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor.

Pârâta F. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de A. S.R.L. prin care a solicitat respingerea apărărilor acesteia.

Pârâtul H. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de A. S.R.L. prin care a solicitat respingerea apărărilor acesteia.

Pârâta J. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de A. S.R.L. prin care a solicitat respingerea apărărilor acesteia.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâta K., de pârâţii J. şi H. şi de pârâta F., împotriva deciziei nr. 1679 din 8 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 22 martie 2022, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Cu caracter prealabil, prezenta instanţă menţionează că întrucât situaţia juridică a pârâţilor prezintă elemente de asemănare sau chiar similare, iar unele dintre criticile formulate în cadrul recursurilor sunt identice, va răspunde în comun recursurilor declarate, iar nu separat fiecăruia dintre ele.

Contrar susţinerilor formulate, respingerea de către instanţa de apel a excepţiei inadmisibilităţii apelului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este legală.

Din examinarea dispoziţiilor art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. rezultă cu claritate că, în planul soluţiilor pe care le poarte pronunţa o instanţă de apel, regula este aceea că evocarea fondului constituie nu doar o prerogativă, ci o veritabilă obligaţie a instanţei de apel, una subsumată, desigur, limitelor efectului devolutiv al apelului.

Cu caracter de excepţie, alin. (3) al art. 480 C. proc. civ. stabileşte şi unele situaţii în care, ca efect al anulării hotărârii apelate, cauza poate fi trimisă spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe, o astfel de situaţie fiind aceea în care prima instanţă, în mod greşit, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar părţile au solicitat în mod expres, prin cererea de apel ori prin întâmpinare, trimiterea spre rejudecare.

Per a contrario, când prima instanţă a intrat în cercetarea fondului, regula de principiu este aceea că, exceptând situaţia de mai sus, precum şi aceea în care judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, trimiterea spre rejudecare nu apare ca posibilă.

Această rezolvare de principiu trebuie însă raportată la particularităţile cauzei deduse judecăţii, fiind necesar ca aplicarea regulii sus-evocate să se facă într-o manieră care să corespundă intenţiei legii şi, după caz, să nu conducă la ignorarea ori încălcarea altor dispoziţii legale care, şi ele, contribuie în mod specific la buna desfăşurare a judecăţii, constituindu-se într-un element de legalitate a acesteia.

Astfel fiind, observă Înalta Curte că în prezentul proces prima instanţă a hotărât, prin dispozitivul sentinţei, respingerea acţiunii civile formulate de reclamantele S.C. A. S.R.L. Sibiu şi S.C. B. S.A. Sibiu împotriva pârâţilor D., F., H., I., J. şi K., ca urmare a admiterii excepţiei lipsei de interes a reclamantei S.C. B. S.A. Sibiu, respectiv ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta din urmă excepţie fiind invocată de pârâţii persoane fizice.

Rezultă, aşadar, că în sensul celor arătate în dispozitivul sentinţei, respingerea acţiunii reclamanţilor nu s-a făcut pe fondul ei, ci în temeiul unor excepţii procesuale, această particularitate a soluţiei impunând, prin ea însăşi, o adecvată motivare în cuprinsul considerentelor sentinţei, adică o motivare care să aibă aptitudinea de a susţine în mod direct şi într-o insuficientă măsură soluţia din dispozitiv, iar nu o altă soluţie, oricare ar fi fost aceasta din urmă.

Legătura logică şi necesară dintre soluţia cuprinsă în dispozitivul unei hotărâri şi considerente reprezintă, în sensul legii, o esenţială condiţie a legalităţii hotărârii, raţionamentul judiciar expus în considerente trebuind să fie de natură a oferi soluţiei afirmate prin dispozitiv suportul argumentativ (în fapt şi drept) care să tindă la a convinge părţile de legalitatea şi temeinicia soluţiei pe care instanţa a adoptat-o.

Rezultă, totodată, că atâta vreme cât pertinenţa considerentelor se verifică în raport cu soluţia cuprinsă în dispozitiv, sunt neavenite orice alte argumente, statuări ori aprecieri ale instanţei care nu îşi verifică o necesară legătură cu soluţia arătată în dispozitiv, ele fiind, prin inaptitudinea lor de a constitui un eşafodaj util al dispozitivului, neavenite, adică, altfel spus, lipsite de valoare juridică efectivă.

O asemenea concluzie poate fi cu uşurinţă desprinsă din prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii se vor arăta "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia"; per a contrario, motivele care nu sunt apte a susţine soluţia, fiind străine de aceasta în virtutea aspectelor pe care le dezleagă sau afirmă, nu ar trebui să se regăsească în hotărâre, ele plasându-se în afara conţinutului necesar (adică legal) al unei hotărâri judecătoreşti. Ar fi vorba, aşadar, despre considerente pe care. în mod obişnuit, doctrina şi jurisprudenţa le califică drept indiferente (supraabundente).

Concluzia de mai sus este consolidată şi de alte dispoziţii legale, precum, spre exemplu, cele ale art. 461 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora pot fi supuse căilor de atac inclusiv considerentele "prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces", sau, ceva mai subtil, precum sunt cele ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat "priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care aceasta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

În aceste circumstanţe de reglementare, este îndeajuns de evident că atâta vreme cât în prezentul proces prima instanţă respinsese acţiunea reclamanţilor în temeiul unor excepţii procesuale, expunerea în cuprinsul considerentelor sentinţei a unor aprecieri ale instanţei cu privire la caracterul neîntemeiat şi pe fondul ei al acţiunii reclamantelor era una pe care legea nu doar că nu o pretindea, dar pe care, din raţiuni de rigoare procedurală, o dezavua. Prin urmare, statuarea instanţei de apel potrivit căreia aceste considerente erau neavenite apare ca justificată, ea dând satisfacţie şi protejând dispoziţiile legale privitoare la conţinutul cu adevărat util (adică necesar şi înzestrat cu autoritate de lucru judecat) al oricărei hotărâri judecătoreşti.

Toate cele de mai sus trimit, în directă consecinţă, şi la concluzia că atâta vreme cât statuările primei instanţe asupra fondului cauzei erau neavenite (adică, altfel spus, nelegale şi, deci, anulabile), ele nu puteau avea, precum pretind recurenţii, semnificaţia unei soluţionări a cauzei pe fondul ei, deci care, în sensul prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., să împiedice, în prezentul proces, trimiterea cauzei spre rejudecare.

Conchide, deci, Înalta Curte că excepţia inadmisibilităţii apelului reclamantei a fost în mod corect respinsă.

Fără temei se afirmă de către unul dintre recurenţi şi că hotărârea primei instanţe nu ar fi fost atacată cu apel şi cu privire la dezlegările privitoare la fondul pricinii, căci din examinarea cererii de apel a reclamantei S.C. A. S.R.L. Sibiu rezultă (pag. 7 din cerere, dosar apel, vol. I) că s-au formulat critici şi sub acest aspect, afirmându-se, între altele, următoarele:

"Considerentele privind fondul cauzei, în condiţiile în care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune sunt neavenite. Instanţa nu putea să se pronunţe pe aspectele ce ţin de temeinicia acţiunii atâta timp cât a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune."

Acestor afirmaţii le sunt adăugate în acelaşi paragraf şi altele care, şi ele, se constituie, dincolo de orice îndoială, într-o critică a statuărilor făcute de Tribunalul Sibiu cu privire la fondul cauzei. Este certă, aşadar, intenţia reclamantei de a ataca sentinţa şi cu privire la dezlegările care vizează fondul cauzei.

Legală este, în aceste condiţii, şi respingerea de către instanţa de apel a excepţiei lipsei de interes a reclamantei S.C. A. S.R.L. Sibiu în declararea apelului, câtă vreme, aşa cum s-a arătat mai sus, prin apelul său reclamanta a criticat inclusiv dezlegările care vizau fondul pretenţiilor.

Nu s-ar putea, deci, reţine, sub aspectele de mai sus, încălcarea unor norme legale de către instanţa de apel, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum recurenţii au învederat.

Neîntemeiat este şi motivul de recurs prin care se afirmă, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. că decizia instanţei de apel ar conţine motive contradictorii.

Are în vedere Înalta Curte că examinarea în întregul ei a deciziei date în apel nu susţine critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi stabilit "implicit" că apelul declarat de S.C. A. S.R.L. Sibiu ar fi vizat exclusiv soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că întregul raţionament judiciar al instanţei de apel, atât în fapt, cât şi în drept, este caracterizat prin coerenţă logică şi juridică, neîndreptăţind constatarea că, în mod implicit, ar rezulta că instanţa de apel a apreciat că obiectul apelului reclamantei ar fi reprezentat exclusiv de soluţia dată excepţiei prescripţiei. Împrejurarea că, aferent acestei cereri de apel, s-ar fi stabilit o taxă judiciară de timbru într-un cuantum care, potrivit unora dintre recurenţi, corespunde exclusiv atacării soluţiei privitoare la excepţia prescripţiei nu poate, prin ea însăşi, să conducă la concluzia că instanţa de judecată nu s-ar fi considerat învestită cu verificarea legalităţii statuărilor pe care prima instanţă le făcuse cu privire la fondul cauzei.

Limitele de învestire a unei instanţe de apel sunt cele ce rezultă din obiectul şi motivele cererii de apel, iar nu din măsura şi felul în care s-a stabilit taxa de timbru, câtă vreme, în concret, nu există nici un alt argument care îngăduie constatarea că instanţa s-ar fi considerat învestită în alte limite decât cele afirmate în conţinutul cererii de apel, conţinut care a primit analiză şi dezlegări în cuprinsul deciziei pronunţate.

În ce priveşte criticile din recurs potrivit cărora instanţa de apel ar fi calificat greşit actul dedus judecăţii - cesiune de creanţă în loc de cesiune de drept litigios - motiv pentru care s-ar fi ajuns la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1391 şi urm. C. civ. 1864, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte înţelege să menţioneze, cu caracter preliminar, că judecata în recurs, dat fiind caracterul extraordinar al acestei căi de atac, îngăduie un control de legalitate limitat la motivele expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Acest control nu ar putea fi extins către alte aspecte ale cauzei, limitele stabilite prin aceste dispoziţii legale fiind obligatoriii.

Astfel fiind, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, nu ar putea proceda la interpretarea unor clauze contractuale pentru a stabili ea însăşi - şi, eventual, în dezacord cu instanţa de apel - care ar trebui să fie natura ori înţelesul unui act juridic pe care părţile îşi întemeiază pretenţiile sau apărările, căci a proceda astfel înseamnă a stabili, în sens larg, fapte, iar nu a verifica doar legalitatea hotărârii atacate.

Or, stabilirea faptelor este dată de lege în puterea instanţelor fondului, adică primei instanţe şi celei de apel, însă nu şi instanţei de recurs.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte nu ar putea, în cauză, să ofere o proprie interpretare a contractelor încheiate între părţile din prezentul proces, fiind ţinută, sub aceste aspecte, să preia şi să accepte cele stabilite de instanţa de apel cu privire la obiectul contractelor de cesiune încheiate şi la conţinutul drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Solicitându-i-se Înaltei Curţi să stabilească, prin raportare la denumirea contractelor încheiate şi la clauzele neechivoce ale acestora, că "doar dreptul litigios a fost cesionat (nu şi dreptul consolidat de creanţă cu privire la despăgubiri), aşa cum în mod corect a stabilit şi prima instanţă . . . . . . . . . . . . ." din cererea de recurs formulată de pârâta F.), se ajunge la a se pretinde depăşirea limitelor de verificare îngăduite instanţei de recurs prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Acest motiv de recurs nu poate, deci, să fie cercetat pe fondul său.

În legătură cu motivul de recurs prin care se afirmă că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă doar de la datele la care pârâţii au încasat din partea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor sume de bani aferente dreptului lor la măsuri reparatorii în echivalent, conform legilor speciale în materie, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat.

Astfel cum a arătat instanţa de apel, dispoziţiile de acordare a despăgubirilor către pârâţii persoane fizice au devenit definitive în anul 2012, urmare a respingerii (prin decizia nr. 3597/31 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) a recursului declarat împotriva deciziei nr. 82/2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia.

A mai reţinut instanţa de apel, ca element factual, că reclamanta S.C. A. S.R.L. Sibiu a purtat corespondenţă cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând a-i fi plătite ei, în calitate de parte în contractul denumit "de vânzare-cumpărare a unui drept litigios" pe care îl încheiase la data de 31 iunie 2008 cu S.C. B. S.A., despăgubirile stabilite în temeiul Legii nr. 10/2001. Această solicitare a reclamantei fusese formulată în condiţiile în care la data de 23 februarie 2007, respectiv la data de 03 aprilie 2007, pârâta K., respectiv J., I., F., G. şi H. încheiaseră cu S.C. B. S.A. contracte denumite "de cesiune a unui drept litigios", cu privire la care instanţa de apel a considerat că prin ele S.C. B. S.A. (şi ulterior S.C. A. S.R.L. - Sibiu) au dobândit toate drepturile la măsuri reparatorii ce aparţinuseră cedenţilor, iar nu doar dreptul la restituire în natură a imobilelor.

Pentru a conchide astfel, instanţa de apel a avut în vedere că prin decizia civilă nr. 82/2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia s-a statuat, în cuprinsul considerentelor, că:

"Având în vedere contractele de cesiune a drepturilor litigioase intervenienta are calitatea de persoană îndreptăţită în temeiul Legii 10/2001, în calitate de cesionar dobândind toate drepturile care au aparţinut cedentului.

Prin cesiune nu se naşte un nou raport obligaţional, el rămâne acelaşi, dar se schimbă titularul dreptului de creanţă. Sub acest aspect sunt nefondate motivele de apel formulate de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu şi de Teatrul Naţional Radu Stanca în sensul că intervenienta nu ar avea calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 3-4 din Legea 10/2001. Aceasta a dobândit calitatea de persoană îndreptăţită în temeiul contractelor de cesiune, iar dacă imobilul se restituia în natură, restituirea trebuia să se facă în favoarea cesionarului. Atâta timp cât a fost respinsă însă cererea de restituire în natură a imobilului, se va respinge primul motiv din apelul intervenientei S.C. A. S.R.L., chiar dacă s-a constatat că aceasta ar avea calitate procesuală activă, putând fi considerată persoană îndreptăţită la restituire în baza Legii 10/2001".

Contrar susţinerilor recurenţilor, aceste dezlegări se bucură de autoritate de lucru judecat, în sensul prevederilor art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., căci prin raportare la obiectul judecăţii în procesul soluţionat prin decizia nr. 82/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia şi la limitele în care instanţa de apel fusese învestită în respectivul proces, ele apăreau ca dezlegări necesare soluţionării cauzei, având aptitudinea de a sprijini soluţia cuprinsă în dispozitiv. Pe cale de consecinţă, pe deplin legal a apreciat instanţa de apel că ele se impun în prezentul proces prin forţa prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ("Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă"), ca efect pozitiv al lucrului anterior judecat.

Prin aceste statuări s-a stabilit inclusiv că S.C. A. S.R.L. - Sibiu, în calitate ei de cesionar, a dobândit toate drepturile care i-au aparţinut cedentului, precum şi că S.C. S.C. A. S.R.L. Sibiu poate fi considerată persoană îndreptăţită la restituire (adică la acordarea de măsuri reparatorii), astfel că devine necesar a considera, precum a făcut instanţa de apel în prezentul proces, că reclamanta S.C. A. S.R.L. Sibiu s-a considerat îndreptăţită la a purta corespondenţă cu autorităţile statului competente a dispune acordarea de măsuri reparatorii şi de a spera că acestea îi vor fi ei acordate, iar nu persoanelor fizice care, încă din anul 2007, îşi cedaseră drepturile către S.C. B. S.A..

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanţa de apel că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii în prezentul proces a început a curge faţă de reclamantă doar de la data la care Comisia Naţională pentru Compunerea Imobilelor a început a face plata de despăgubiri către pârâţi, respectiv din anul 2017, căci doar de la această dată reclamanta a dobândit certitudinea că nu ea va fi beneficiara plăţilor. În virtutea acestui fapt, reclamanta S.C. A. S.R.L. Sibiu a putut cunoaşte că se află în situaţia unei persoane evinse, dobândind interesul (unul născut şi actual) de a acţiona în justiţie pentru apărarea drepturilor sale.

Este lipsit de relevanţă că instanţa de apel nu a indicat în concret datele la care pârâţii au încasat despăgubiri, căci indiferent care ar fi fost aceste date în cursul anului 2017, esenţial este că la data promovării acţiunii în prezentul proces, respectiv 18 iulie 2018, termenul de prescripţie de 3 ani nu era încă împlinit.

Nu există, aşadar, nicio încălcare a dispoziţiilor acestui act normativ, care să atragă nelegalitatea deciziei recurate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nefondată este şi critica potrivit căreia în mod nelegal ar fi fost respins apelul declarat de pârâta F., căci deşi este real că această pârâtă a încheiat contract de cesiune cu S.C. B. S.A., iar nu cu S.C. A. S.R.L. - Sibiu, esenţial este în cauză că atâta vreme cât acesteia din urmă i-au fost cedate de către S.C. B. S.A. (prin contractul încheiat la 31 ianuarie 2008) toate drepturile pe care la rândul ei le dobândise de la pârâta F., S.C. A. S.R.L. Sibiu a preluat, prin transmisiune, întreaga situaţie juridică a cedentei. Prin urmare, pârâta nu ar putea susţine că este un simplu terţ faţă de contractul încheiat între cele două reclamante, terţ care să poată pretinde că ar fi vorba despre un contract inopozabil lui ori în virtutea căruia nu ar putea ajunge, în nicio formă, să fie legat juridic de S.C. A. S.R.L. Sibiu.

Aceeaşi este şi situaţia juridică a celorlalţi pârâţi recurenţi, în contra lor S.C. A. S.R.L. Sibiu dobândind toate drepturile pe care, anterior ei, le deţinuse S.C. B. S.A..

În fine, arată Înalta Curte că este fără relevanţă că în contractele încheiate între pârâţi şi S.C. B. S.A. nu s-ar afla stipulată în mod expres o clauză care să se refere la răspunderea pentru evicţiune a pârâţilor, căci o asemenea clauză nu era necesară, în condiţiile în care, în materie de vânzare-cumpărare, răspunderea pentru evicţiune este impusă de lege. Astfel, potrivit art. 1337 C. civ. 1864, "Vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului".

Faţă de toate cele ce preced, recursurile urmează a fi respinse în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta K., de pârâţii J. şi H. şi de pârâta F., împotriva deciziei nr. 1679 din 8 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.