Exclusion of dual compensation for detention conditions where statutory sentence reduction under Law 254/2013 already reparaied the injury

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la 15 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, să se constate că i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 80 din Legea nr. 254/2013 şi obligarea pârâţilor la plata daunelor morale în valoare de 500.000 euro.

2. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti

Prin sentinţa nr. 3665 din 3 mai 2018, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

3. Judecata la Tribunalul Bucureşti şi hotărârea acestei instanţe

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 8 iunie 2018, sub nr. x/2018.

Prin cererea depusă la 5 iulie 2018, reclamantul a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu pârâţii Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Penitenciarul Bucureşti Jilava. Aceşti pârâţi au fost introduşi în cauză prin încheierea din 11 iunie 2019, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Prin sentinţa nr. 2928 din 16 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Bucureşti Rahova, Penitenciarul Bucureşti Jilava, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

4. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 274 din 24 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei nr. 2928 din 16 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Penitenciarul Bucureşti Jilava.

5. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 274 din 24 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

6. Înregistrarea cererilor de recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs formulată de reclamantul A. a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 4 iunie 2021, sub nr. x/2018, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin rezoluţia din 24 iunie 2021, s-a dispus întocmirea raportului prevăzut de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

La 16 iulie 2021, a fost înregistrat, pe rolul aceleiaşi instanţe, recursul incident formulat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Prin rezoluţia din 21 iulie 2021, s-a dispus comunicarea acestei cereri de recurs recurentului-reclamant şi intimaţilor.

7. Motivele de recurs

7.1 În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul A. a arătat că a beneficiat de recurs compensatoriu în baza Legii nr. 254/2013 pentru unele condiţii improprii de detenţie.

Pentru alte condiţii degradante şi umilitoare, prin care i-au fost încălcate drepturile garantate de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a considerat că se impune să fie despăgubit prin atragerea răspunderii civile delictuale a intimaţilor, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege în acest sens.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, recurentul-reclamant a arătat că aceasta constă în faptul că în perioada de detenţie nu i-au fost asigurate condiţii corespunzătoare de cazare, fiind supus la tratamente inumane şi degradante, prin lipsa apei potabile, a alimentaţiei adecvate, a dezinsecţiilor repetate sau a unor umilinţe suferite din partea angajaţilor penitenciarului.

Cât priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a susţinut că aceasta există, întrucât drepturile care i-au fost încălcate i-au produs o mare suferinţă.

Recurentul-reclamant a susţinut vinovăţia intimaţilor-pârâţi care nu i-au asigurat condiţii de detenţie adecvate.

A invocat incidenţa dispoziţiilor art. 1357 C. civ., în baza cărora a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a intimaţilor pentru nealocarea fondurilor de la buget şi crearea unor condiţii decente în penitenciar, deşi dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică şi dreptul la ocrotirea sănătăţii sunt garantate prin Constituţie, prin art. 11, 12, 20, 34 şi 35.

Referitor la prejudiciul moral, a susţinut că acesta nu poate fi dovedit prin probe materiale. A considerat că, în analiza acestui tip de prejudiciu, pot fi avute în vedere criterii variabile, cum ar fi circumstanţele în care s-a produs fapta ilicită şi cele particulare ale victimei, consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea acţiunilor vătămătoare şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

A susţinut că instanţele de fond şi de apel au reţinut corect că pentru cazarea în penitenciar acesta a fost recompensat, nemaiputând fi despăgubit. Însă, condiţiile de detenţie la care a fost supus depăşesc sfera celor prevăzute limitativ de art. 55 1 din Legea nr. 254/2013, nepunându-se problema unei duble reparaţii, ci a unei reparaţii distincte, separate de cele descrise în legea menţionată.

A solicitat să se facă o apreciere corecta a cuantumului despăgubirilor, prin raportare la suferinţa produsă.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7.2 În cuprinsul recursului incident, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a criticat soluţia instanţei de apel din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în raport cu obligaţiile care îi revin în domeniul aplicării regimului de executare a pedepselor.

A arătat că, în materia răspunderii civile delictuale, calitatea procesuală pasivă aparţine persoanei căreia i se impută săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa sau inexistenţa condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale reprezentând o chestiune de fond, subsecventă analizei calităţii procesuale.

Recurenta-pârâtă a susţinut, faţă de motivele de fapt şi de drept menţionate în cererea de chemare în judecată, că recurentul-reclamant a invocat existenţa faptei ilicite constând în atingerea demnităţii sale prin condiţiile precare de detenţie din penitenciar. Din modalitatea de expunere a situaţiei de fapt prin cererea de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a reţinut că pretinsa faptă ilicită îi este atribuită exclusiv penitenciarului în care acesta a fost încarcerat.

Faptul că recurentul-reclamant a înţeles să se judece în contradictoriu şi cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor, pe motiv că penitenciarul nu i-a respectat drepturile, a fost apreciat ca nefiind de natură să îi confere recurentei-pârâte legitimare procesuală pasivă, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează în funcţie de raportul juridic dedus judecăţii în cauză. Or, prin cererea de chemare în judecată acesta nu i-a imputat recurentei-pârâte săvârşirea unei fapte ilicite, atragerea ei în proces nefiind justificată de reclamant.

A susţinut că, în realitate, chemarea în judecată a recurentei-pârâte nu a fost justificată de recurentul-reclamant în plan delictual, ci prin raportare la o răspundere generică, atribuită acestei entităţi pentru instituţiile aflate în subordinea sa. Însă această răspundere nu se justifică, faţă de dispoziţiile art. 222 C. civ.

În considerarea principiului disponibilităţii, recurenta-pârâtă a susţinut că se impune a se avea în vedere împrejurarea că recurentul-reclamant nu a solicitat angajarea răspunderii directe a acestei entităţi, ca subiect activ generic al raportului juridic execuţional penal, ci a invocat săvârşirea unor delicte civile de către penitenciar, care are personalitate juridică.

Recurenta-pârâtă a reiterat afirmaţiile din întâmpinarea formulată la fond, cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive, dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1849/2004, în vigoare la data depunerii reclamantului la Penitenciarul Rahova, 01.07.2014, şi ale art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 (act normativ ce a abrogat Hotărârea Guvernului nr. 1849/2004).

A invocat, de asemenea, prevederile art. 10 alin. (6) din H.G. nr. 1849/2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, cu modificările şi completările ulterioare, pe cele ale art. 11 alin. (7) din H.G. nr. 756/2016, precum şi pe cele ale art. 1 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, aprobat prin decizia directorului general nr. 507/2012 (în prezent abrogată prin OMJ nr. 2724/2018), în vigoare la data încarcerării reclamantului, 01.07.2014, prin care s-a stabilit că penitenciarele sunt instituţii publice de interes naţional, cu personalitate juridică, ce asigură executarea pedepselor privative de libertate, a măsurii arestării preventive şi a intervenţiei recuperative, în condiţii ce garantează respectarea demnităţii umane, facilitând responsabilizarea şi reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate şi contribuind la creşterea gradului de siguranţă a comunităţii, menţinerea ordinii publice şi securităţii naţionale.

În sensul celor arătate, recurenta-pârâtă a susţinut că responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate revine, în primul rând penitenciarelor, ca structuri funcţionale ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, şi numai cu titlu subsidiar acesteia din urmă. În aceste condiţii, a afirmat că nu se poate reţine în sarcina sa obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat de unităţile penitenciare subordonate, prin nerespectarea uneia dintre atribuţiile instituite prin H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Referitor la supraaglomerarea din penitenciare, a susţinut că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor bune de detenţie, însă eventualele inacţiuni în acest sens nu reprezintă consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci a dificultăţilor întâmpinate de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

Recurenta-pârâtă a solicitat analizarea pretenţiilor recurentului-reclamant şi prin prisma art. 3 din Convenţie, conform căruia statul are obligaţia să organizeze sistemul penitenciar, astfel încât să asigure deţinuţilor respectarea demnităţii umane a acestora. A susţinut că răspunderea statului nu poate fi exclusă, iar textele de lege invocate de recurent nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă, prin art. 221-224 C. civ. s-a reglementat răspunderea civilă delictuală a persoanelor juridice de drept public şi a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar, pentru obligaţiile autorităţilor publice.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, faptul că printre atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se numără şi acelea că organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, având şi atribuţia de ordonator secundar de credite, nu îi conferă calitate procesuală pasivă, întrucât nu este obligată în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care responsabilitatea organizării activităţii modului de executare a pedepselor privative de libertate revine penitenciarelor, iar pentru probleme de ordin structural (supraaglomerarea), responsabilitatea revine Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor.

8. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

La 28 iulie 2021, intimatul-pârât Penitenciarul Rahova a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant, prin care a invocat "inadmisibilitatea" motivelor de recurs încadrate formal în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., susţinând că acestea reprezintă argumente noi, străine de fondul cauzei, care nu au fost invocate la fond şi în apel, nefiind analizate de instanţe în aceste etape procesuale.

Prin întâmpinarea la recursul declarat de recurentul-reclamant, formulată la 3 august 2021, intimatul-pârât Penitenciarul Jilava a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, din perspectiva neîncadrării motivelor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

La 11 august 2021, intimatul-pârât Penitenciarul Jilava a depus întâmpinare la recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, solicitând admiterea acestuia.

Aceleaşi concluzii au fost formulate şi de intimatul-pârât Penitenciarul Rahova prin întâmpinarea la recursul incident formulată la 11 august 2021.

La 9 august 2021, recurentul-reclamant a depus răspunsuri la întâmpinările formulate în cauză, solicitând respingerea apărărilor formulate prin intermediul acestor act procedurale.

La 11 august 2021, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Rahova, arătând că achiesează la concluziile acestuia.

La aceeaşi dată, intimatul-pârât Penitenciarul Jilava a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimatul-pârât Penitenciarul Rahova şi de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, susţinând că îşi însuşeşte apărările expuse de aceste părţi.

9. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile art. 483 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civila a admis în principiu recursurile.

10. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor

10.1 Examinând recursul reclamantului A., din perspectiva criticilor invocate, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin memoriul de recurs, reclamantul a susţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite cerinţele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru condiţiile degradante şi umilitoare din perioada de detenţie, prin fapta ilicită a acestora fiindu-i încălcate drepturile garantate de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Totodată, a arătat că, deşi a fost despăgubit prin recursul compensatoriu pentru condiţiile degradante în care a executat pedeapsa privativă de libertate, daunele produse depăşesc sfera celor prevăzute limitativ de art. 551 din Legea nr. 254/2013, nepunându-se problema unei duble reparaţii, ci a unei reparaţii distincte, separate de cea descrisă în legea menţionată.

Analizând aceste critici din perspectiva circumstanţelor factuale reţinute de instanţele de fond şi apel pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa penală nr. 709/2015 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 430A din 10 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, recurentul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 4 ani, din care a fost dedusă perioada reţinerii şi a arestării preventive, de la 4 martie 2015 la 10 martie 2016.

Prin sentinţa penală nr. 2229 din 26 iulie 2018, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, fiind chemată a se pronunţa asupra cererii de eliberare condiţionată a recurentului, s-a raportat la procesul-verbal nr. x din 20 iulie 2018 întocmit de Comisia de individualizare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, prin care s-a reţinut că, de la începerea executării pedepsei, 4 martie 2015, până la 20 iulie 2018, recurentul executase un număr total de 1.429 zile, dintre care 1.235 zile erau efectiv executate, 26 zile fiind câştigate prin muncă, iar 168 de zile fiind obţinute prin compensare, în baza Legii nr. 169/2017.

Acest ultim aspect este relevant în ceea ce priveşte soluţionarea prezentului recurs, prin care recurentul a reclamat încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., în temeiul cărora a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor aferente condiţiilor degradante în care a executat pedeapsa privativă de libertate.

Înalta Curte observă, potrivit consemnărilor din cuprinsul sentinţei penale nr. 2229 din 26 iulie 2018 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, că recurentul a fost beneficiarul recursului compensatoriu instituit de legiuitor prin Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2014 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, act normativ în cuprinsul căruia, la art. 551 se prevede că, la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare.

Înalta Curte constată că tocmai această deficienţă a fost reglată prin recursul compensatoriu, recurentul fiind beneficiarul unui număr de 168 de zile, care i-au fost scăzute din totalul pedepsei cu executare la care a fost condamnat, perioada de detenţie, care s-ar fi împlinit la 4 martie 2019, fiind redusă la 4 septembrie 2018.

Astfel, prejudiciul reclamat în cauza pendinte a fost reparat integral, diminuarea pedepsei de executat pentru condiţiile improprii de detenţie având rolul de a-i oferi recurentului o satisfacţie echitabilă pentru suferinţele cauzate.

Din acest motiv, acordarea daunelor morale solicitate prin cererea de chemare în judecată ar echivala cu o dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu, aspect ce ar conduce la încălcarea normelor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, care deschid dreptul la reparaţie al persoanei vătămate numai în cazul în care paguba nu a fost acoperită.

Prin urmare, prin raportare la limitele obiective ale învestirii instanţei, recurentul nu poate beneficia de o nouă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu pentru care a obţinut, anterior, avantajul legal de reducere a perioadei de executare a pedepsei penale în baza recursului compensatoriu pentru condiţiile improprii de detenţie reclamate în cuprinsul cererii de chemare în judecată pendinte.

Aceasta întrucât, prin reglementarea art. 1381 alin. (1) C. civ., conform căruia "orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie", legiuitorul a dat prejudiciului valenţele unui element esenţial al răspunderii civile delictuale.

Însă, chiar dacă legiuitorul statuează, de principiu, că orice prejudiciu este susceptibil de reparaţie (art. 1381 alin. (1) C. civ.), această reparaţie poate surveni doar în condiţiile prevăzute de lege, respectiv atunci când prejudiciul este cert, adică existenţa sa actuală este neîndoielnică.

Această ipoteză nu este întrunită însă în cauză, de vreme ce, pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie recurentul a fost despăgubit prin reducerea pedepsei privative de libertate cu un număr de 168 de zile, prin compensare, în baza Legii nr. 169/2017.

Faţă de aceste constatări, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile recurentului cu privire la încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., curtea de apel stabilind în mod judicios că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 80 din Legea nr. 254/2013.

Cât priveşte criticile referitoare la faptul că instanţele anterioare nu i-au acordat recurentului despăgubiri pentru condiţiile improprii de detenţie, rezultate din încălcarea drepturilor constituţionale prevăzute de art. 22 şi 35 din Constituţia României (dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică/dreptul la un mediu sănătos), expuse pe larg în memoriul de recurs, se constată că acestea au fost susţinute de recurent pentru prima dată prin memoriul de recurs, nefiind deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, pentru a fi supuse analizei de către instanţele de fond şi apel în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată recurentul a solicitat repararea prejudiciului rezultat din nerespectarea drepturilor prevăzute de art. 80 din Legea nr. 254/2013 (dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare), iar nu a condiţiilor degradante de detenţie enumerate pe larg în memoriul de recurs.

Din acest motiv, realizarea în recurs a controlului judiciar asupra unor pretenţii care nu au fost invocate în cererea de chemare în judecată şi în calea de atac a apelului nu este posibilă, astfel că, din această perspectivă, criticile nu pot fi primite, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.

Prin urmare, este inadmisibil acest motiv de recurs formulat omisso medio, critica urmând a fi respinsă ca atare.

10.2 Examinând recursul pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., căruia i se subsumează criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs invocate, pârâta a susţinut, în esenţă, că nu are calitate procesuală în cauză, întrucât recurentul-reclamant nu a solicitat angajarea răspunderii directe a acestei entităţi, ca subiect activ generic al raportului juridic execuţional penal, ci a invocat săvârşirea unor delicte civile de către penitenciar, care are personalitate juridică.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a înţeles să solicite daunele morale pentru pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 254/2013 în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Rahova şi Penitenciarul Jilava.

În rezolvarea chestiunii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte, Înalta Curte se va raporta la dispoziţiile H.G. nr. 1849/2004, respectiv la cele ale H.G. nr. 756/2016 (cu care a fost înlocuit primul act normativ menţionat), prin care s-a stabilit, în atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti.

Prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016 s-a statuat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Potrivit aceluiaşi act normativ, Administraţia Naţională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că despăgubirile solicitate de recurent prin acţiunea dedusă judecăţii provin din imposibilitatea obiectivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condiţiilor de detenţie, prejudiciul reclamat survenind din condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate de posibilităţile de decizie şi control ale acestei instituţii.

Prin urmare, în mod legal recurentei-pârâte i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, aceasta fiind considerată responsabilă, prin omisiunea de a acţiona în scopul eliminării condiţiilor precare de detenţie din penitenciarele din România.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 274 A din 24 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 274 A din 24 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2022.