Contributory fault of passenger jumping from runaway truck requires damage reduction; insurer's appeal upheld, award quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 24 martie 2022

După deliberare, asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 21 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. şi intervenientul C., obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând contravaloarea daunelor materiale provocate prin accidentul rutier din 21 iunie 2014; constatarea existenţei unui prejudiciu nepatrimonial, în baza art. 1391 C. civ. şi obligarea pârâtei la repararea acesta, fiind evaluat la suma de 500.000 RON; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate, începând cu data producerii faptului delictual, până la achitarea efectivă a acestora; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1357, art. 1385 şi art. 1391 C. civ., art. 24 alin. (2) lit. b) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011, ale Ordinului CSA nr. 22/2012 şi ale Legii nr. 136/1995.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă.

2. Hotărârea Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă

Prin sentinţa nr. 225 din 14 decembrie 2017, Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale invocate de pârâta S.C. B. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei secţiei I civile a aceleiaşi instanţe.

3. Hotărârea Tribunalului Bihor, secţia I civilă

Prin încheierea nr. 5 din 22 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Curtea de Apel Oradea pentru soluţionarea acestuia.

4. Hotărârea Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă în regulator de competenţă

Prin sentinţa nr. 28 din 23 martie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secţia I civilă.

5. Hotărârea Tribunalului Bihor, secţia I civilă

La 28 noiembrie 2018, reclamantul a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 RON, reprezentând contravaloarea daunelor materiale provocate prin accidentul rutier din 21 iunie 2014; constatarea existenţei unui prejudiciu nepatrimonial, în baza art. 1391 C. civ. şi obligarea pârâtei la repararea acestui prejudiciu, evaluat la suma de 400.000 RON; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate, începând cu data producerii faptului delictual, 21 iunie 2014, până la achitarea efectivă a acestora; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a luat act de precizarea de acţiune formulată de reclamant.

Prin sentinţa nr. 92 din 11 iunie 2019, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B.. L-a obligat pe reclamant să plătească intervenientului C. suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Hotărârea Curţii de Apel Oradea

Prin decizia nr. 507 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. şi cu intimatul-intervenient C., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea civilă, obligând pârâta să achite reclamantului suma de 50.000 RON reprezentând daune morale, cu penalităţi de 0,2 % pe zi de întârziere pentru această sumă, calculate începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, până la plata integrală a debitului. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, a obligat-o pe intimata-pârâtă S.C. B. să plătească Statului Român suma de 2.102 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru. A obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către reclamant a sumei de 3.670 RON, constând în cheltuieli de judecată parţiale în fond şi în apel.

7. Recursul

Împotriva deciziei nr. 507 din 15 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a declarat recurs, în termenul legal, pârâta S.C. B..

Prin critica încadrată în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 din acelaşi act normativ, prin faptul că a dispus obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, până la plata integrală a debitului, în temeiul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, deşi reclamantul a solicitat acordarea dobânzii legale aferente sumelor solicitate.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reclamat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1371 C. civ. şi art. 28 din Ordinul CSA nr. 14/2011, privind nereţinerea unei contribuţii a victimei la producerea prejudiciului, deşi, din probatoriul administrat în cauză, a reieşit că leziunile suferite de către reclamant au fost cauzate de decizia sa de a sări din autovehiculul aflat în mers.

Conform art. 500, art. 643 şi art. 723 C. proc. civ., recurenta a solicitat desfiinţarea actelor de executare a despăgubirilor efectuate în baza deciziei nr. 507 din 15 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017 şi întoarcerea executării silite.

În dezvoltarea motivelor de recurs, referitor la încălcarea principiului disponibilităţii, recurenta a susţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate, începând cu data survenirii evenimentului rutier, până la achitarea efectivă a sumelor solicitate. A afirmat recurenta că, prin precizarea de acţiune depusă la 28 noiembrie 2018, acest capăt de cerere nu a fost modificat, ci completat cu data producerii evenimentului rutier, reclamantul solicitând plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate, începând cu data survenirii faptului delictual, 21 iunie 2014, până la achitarea efectivă a sumelor solicitate, acest petit nefiind motivat în fapt sau în drept.

Recurenta a susţinut că nu este incidentă ipoteza în care reclamantul a solicitat obligarea recurentei la plata penalităţilor de întârziere şi în situaţia aplicării Legii nr. 132/2017, acordarea dobânzii legale fiind un capăt de cerere accesoriu, distinct faţă de penalităţile de întârziere şi fiind reglementată de O.G. nr. 13/2011.

Contrar celor reţinute în decizia recurată, penalităţile de întârziere nu se încadrează în categoria dobânzilor penalizatoare, curtea acordând altceva faţă de ce s-a cerut.

Recurenta a specificat că regimul penalităţilor de întârziere este supus dispoziţiilor art. 37 din Ordinul CSA 14/2011 (în vigoare la data emiterii poliţei RCA), iar instanţa le-a analizat prin prisma art. 21 din Legea nr. 132/2017. Prin raportare la considerentele instanţei de apel, recurenta a susţinut că, în timp ce dobânda legală penalizatoare, prevăzută de O.G. nr. 13/2011, are ca scop repararea prejudiciului înregistrat de creditor sub forma beneficiului nerealizat, penalităţile reglementate de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 prevăd o sancţiune pentru asigurător pentru neîndeplinirea obligaţiilor expres prevăzute în sarcina sa la art. 4 din actul normativ menţionat.

În privinţa solicitării de acordare a dobânzii legale de la data producerii evenimentului rutier, până la data plăţii efective, recurenta a precizat că nu datorează un astfel de accesoriu.

A arătat, în dezvoltarea criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel în mod nelegal nu a aplicat dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ. şi art. 28 din Ordinul CSA nr. 14/2011, sub aspectul reţinerii unei contribuţii a victimei la producerea prejudiciului, leziunile suferite de reclamant datorându-se deciziei acestuia de a sări din autivehicului aflat în mers. Invocă aspecte de fapt referitoare la dinamica accidentului, considerând că, deşi răspunde şi pentru cazul fortuit, instanţa trebuia să reţină în cauză şi dispoziţiile art. 1371 C. civ. care reglementeză situaţia în care victima contribuie la cauzarea sau agravarea prejudiciului. Menţionează considerentele formulate în acest sens prin Decizia nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept, potrivit cărora "art. 1371 alin. (1) C. civ. nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă, în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie, doar examinarea atitudinii victimei din perspectiva vinovăţiei acesteia. (...) Astfel, ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, astfel cum acestea sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) C. civ., iar nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, cât timp se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului."

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 28 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în raport de care a afirmat că instanţa de apel, în mod nelegal, nu a aplicat art. 1371 C. civ. şi nu a reţinut că reclamantul a contribuit decisiv la producerea prejudiciului prin faptul că a sărit din autovehiculul aflat în mers, finalitatea faptei sale având consecinţele prevăzute de normele legale menţionate, despăgubirile acordate reclamantului trebuind a fi diminuate corelativ cu gradul de contribuţie la producerea prejudiciului reţinut.

8. Înregistrarea cererii de recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 4 iunie 2021, sub nr. x/2017, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin rezoluţia completului din 28 iunie 2021, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

9. Întâmpinarea

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

10. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia la 24 martie 2022.

11. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În esenţă, în cauză, reclamantul, victimă a unui accident de circulaţie, solicită despăgubiri materiale şi morale asigurătorului de răspundere civilă pentru prejudiciul suferit prin accident.

În speţa dedusă judecăţii, s-a reţinut că în data de 21.06.2014, intervenientul forţat C., se afla în cursă, conducând autotractorul cu nr. x, în cabină aflându-se şi reclamantul. La un moment dat, acesta a apăsat pedala de frână şi a constatat faptul că aceasta nu răspunde la comandă şi pentru a evita un dezastru pe autostradă a considerat că este mai sigur să o părăsească şi a ieşit pe un drum încercând să oprească camionul. Ca urmare a intrării în localitate, fără sistem de frânare, acesta a pierdut controlul autotractorului intrând în coliziune cu diferite obstacole, oprindu-se, în final, într-un sens giratoriu prin lovirea unui scuar. Intervenientul forţat, imediat ce a observat faptul că sistemul de frânare nu mai funcţionează, i-a comunicat acest aspect reclamantului, despre care se precizează că nu purta centura de siguranţă. Reclamantul i-a comunicat intervenientului forţat că acesta va sări din maşină şi, deşi acesta l-a sfătuit să nu facă acest lucru, a deschis portiera şi a sărit. Urmare a evenimentului rutier, intervenientul forţat nu a suferit nicio leziune însă reclamantul, căzând pe trotuar, şi-a provocat leziuni.

Instanţa de fond a respins acţiunea, reţinând că evenimentul rutier a fost consecinţa unei defecţiuni tehnice la sistemul de frânare, adusă la cunoştinţă reclamantului imediat după intervenire, astfel că nu poate fi imputată intervenientului o vinovăţie în producerea evenimentului rutier, fiind vorba despre un caz fortuit care este o cauză exoneratoare de răspundere civilă, raportat la lipsa de vinovăţie a intervenientului forţat în producerea evenimentului rutier. S-a apreciat că în prezenta cauză leziunile suferite de către reclamant nu au fost provocate de producerea evenimentului rutier, respectiv de impactul cu diferite obstacole sau cu scuarul în care s-a oprit autocamionul condus de către intervenientul forţat, ci ca urmare a faptei victimei de a sări din autocamion - respectiv culpei sale exclusive.

Instanţa de apel a infirmat soluţia şi a admis acţiunea cu motivarea potrivit căreia gestul reclamantului a fost o consecinţă a unui cumul de factori (sistemul de frânare nu era funcţional, vehiculul în care se afla ca şi şofer înlocuitor rula în localitate cu viteză mare de 115 km/h, vizibilitatea era mult diminuată datorită faptului că în încercarea de oprire au fost loviţi pomi iar fragmente din aceştia au rămas pe parbriz) şi a avut în vedere încercarea de a-şi salva viaţa, apelantul suferind vătămări corporale grave generate de starea de panică în care a intrat, greşit instanţa de fond reţinând existenţa unei culpe exclusive şi implicit cauza de neacordare a despăgubirilor, prevăzută de ordinul sus menţionat în art. 27, alin. (1), lit. b). A considerat că nu se poate reţine că reclamantul a contribuit cu vinovăţie la cauzarea sau la mărirea prejudiciului şi că nu l-a evitat deşi ar fi putut să o facă, decizia de părăsire a cabinei autotractorului fiind generată de instinctul de conservare, de dorinţa de a-şi salva viaţa, câtă vreme sistemul de frânare nu era funcţional, astfel că, nu se poate vorbi de incidenţa în speţă a situaţiei stabilite de art. 1371 alin. (1) C. civ.

Recurenta a criticat acest raţionament, susţinând că instanţa de apel în mod nelegal nu a aplicat dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ. şi art. 28 din Ordinul CSA nr. 14/2011, sub aspectul reţinerii unei contribuţii a victimei la producerea prejudiciului şi a invocat dezlegările de principiu date prin decizia Înaltei Curţi nr. 12/2016.

Critica este întemeiată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1357 C. civ., "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare". Conform dispoziţiilor art. 1352 C. civ., fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

Potrivit art. 28 din Ordinul CSA 14/2011, în situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună.

Prin decizia nr. 12/2016 Înalta Curte a statuat că dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ. nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă, în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie, doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului, aşa încât, fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite.

În acest context interpretativ trebuie analizate împrejurările în care s-a produs prejudiciul reclamantului. Chiar dacă nu se poate reţine, precum instanţa de fond, culpa exclusivă a victimei, nici nu poate fi înlăturată contribuţia acesteia la producerea prejudiciului, în condiţiile în care, în lanţul cauzal, pot exista mai mulţi factori care concurează la survenirea acestuia, atât factori care au declanşat cauzalitatea, cât şi cei care au favorizat-o sau nu au împiedicat-o. Or, în cauză, este de reţinut existenţa unui concurs de împrejurări care au constituit un complex cauzal, care a inclus atât acţiunea cauzală, cât şi pe cele care au făcut-o posibilă, în sensul că defecţiunea tehnică asimilată cazului fortuit, coroborat cu acţiunile şi circumstanţele particulare în care a acţionat victima, au dus la vătămarea acesteia.

Instanţa de apel a indicat factorii care au concurat la adoptarea de către victimă a hotărârii de a părăsi vehiculul în mers, invocând starea de panică şi instinctul de conservare ca elemente subiective de natură a înlătura vinovăţia acesteia.

Or, aceste elemente nu pot fi asimilate legitimei apărări sau stării de necesitate, cazuri care duc la înlăturarea vinovăţiei, ci pot constitui circumstanţe în aprecierea factorilor intelectivi şi volitivi în raport de care se stabileşte forma de vinovăţie, pentru a se putea decela, astfel, între imprudenţă sau neglijenţă, ca forme ale culpei. În cazul unei fapte ce este comisă din imprudenţă, autorul prevede urmarea păgubitoare a activităţii sale, dar crede şi speră că ea nu va interveni, iar atunci când prejudiciul se produce din cauza unei activităţi neglijente, autorul nu prevede consecinţa, deşi trebuia şi putea să o prevadă.

Ceea ce caracterizează acţiunea victimei în cazul de faţă este culpa sub forma imprudenţei. În acest sens, nu se poate considera că victima a fost lipsită total de capacitatea de a înţelege semnificaţia conduitei sale şi de a evalua corect consecinţele acesteia şi nici că nu ar fi avut libertatea de deliberare şi de decizie întrucât demersul său a fost luat după evaluarea factorilor care au condus la declanşarea evenimentului rutier şi i-au determinat cursul, victima acceptând riscul ca, renunţând la habitaclul ce conţine elemente de siguranţă pentru protecţia vieţii pasagerului, să fie expusă unor vătămari cauzate de impactul cu elementele solide din exterior, impact a cărui intensitate este amplificată de viteza de deplasare a vehiculului.

Prin urmare, reţinând că instanţa de apel a constatat, eronat, lipsa totală a culpei victimei atunci când a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, Înalta Curte va admite recursul în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., aceasta vizează capătul de cerere accesoriu privind plata unor daune interese moratorii. Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 din acelaşi act normativ, prin faptul că a dispus obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, până la plata integrală a debitului, în temeiul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, deşi, pe de o parte, reclamantul a solicitat acordarea dobânzii legale aferente sumelor solicitate, iar, pe de altă parte, regimul penalităţilor de întârziere este supus dispoziţiilor art. 37 din Ordinul CSA 14/2011 (în vigoare la data emiterii poliţei RCA), nu art. 21 din Legea nr. 132/2017.

Critica formulată de recurentă în ceea ce priveşte legea aplicabilă este întemeiată. Astfel, în soluţionarea cererii de acordare a dobânzii legale de la data producerii accidentului, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, apreciind că reclamantul nu poate obţine penalităţi de la o dată anterioară comunicării hotărârii judecătoreşti definitive prin care au fost stabilite despăgubirile în sarcina societăţii de asigurare, deoarece acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil anterior stabilirii lor de către instanţa de judecată, acesta fiind îndreptăţit la penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive şi până la plata integrală a debitului, nu la dobânda legală cum s-a solicitat. A considerat că, în materia răspunderii civile delictuale cauzate de producerea unui eveniment rutier, a riscului asigurat, daunele interese moratorii sunt stabilite prin lege, ca fiind penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere, acestea se încadrează în categoria dobânzilor penalizatoare ce pot fi astfel acordate, acordarea acestora nefiind însă de natură a duce la concluzia că s-a dat altceva decât s-a cerut, ci doar că s-a făcut o aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale în această materie.

Deşi instanţa de apel a făcut, de principiu, o corectă distincţie între norma generală şi norma specială derogatorie de la dreptul comun aplicabilă în materia asigurărilor, în mod greşit a constatat incidenţa Legii nr. 132/2017, în condiţiile în care data survenirii cazului asigurat a fost 21.06.2014, acesta fiind momentul în raport de care se identifică legea aplicabilă. Or, la acea dată în vigoare era Legea nr. 136/1995 în baza a fost emis, de către preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ordinul privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, respectiv Ordinul nr. 14/2011.

Prin urmare, Înalta Curte va admite recursul şi din această perspectivă, urmând ca instanţa de apel să soluţioneze capătul accesoriu de cerere în conformitate cu legea în vigoare la data săvărşirii faptei ilicite ce reprezintă cazul asigurat din perspectiva legislaţiei speciale edictate în această materie, urmând ca, la rejudecare, să ţină cont şi de motivele invocate în recurs referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii şi de eventualul concurs dintre norma generală şi cea specială.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. Voluntari împotriva deciziei nr. 507 din 15 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2022.