Work card loss notice in Official Gazette: authority of employer’s agent to publish under Decree 92/1976

Şedinţa publică din data de 24 martie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 8 ianuarie 2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Monitorul Oficial al României, cercetarea falsului de către instanţa civilă privind publicarea anunţului de pierdere a carnetului de muncă seria x nr. x în Monitorul Oficial, Partea a III-a, nr. 157 din 19 martie 2009, poziţia 12705, respectiv anularea anunţului de publicare a pierderii carnetului de muncă.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi excepţiile de litispendenţă, autorităţii de lucru judecat, în raport cu dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B.

2. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti

Prin sentinţa nr. 4742 din 24 iulie 2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

3. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2540 din 7 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia de litispendenţă. A respins excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport cu dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, ca neîntemeiată. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B.. A respins cererea formulată de reclamantul B., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. A respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Monitorul Oficial al României, ca neîntemeiată.

4. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 1588 din 20 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2540 din 7 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Autonomă Monitorul Oficial al României. A stabilit că doamna avocat C. are dreptul la un onorariu în cuantum de 627 RON, care urmează a fi avansat de Ministerul Justiţiei din fondul pentru ajutor public judiciar.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1588 din 20 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 124 din Constituţie, art. 4 alin. (1), art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi art. 397 C. proc. civ.

Aceste norme de ordine publică au fost invocate prin răspunsul la întâmpinare, depus pentru termenul din 13 septembrie 2019, în cadrul căruia a invocat şi excepţia nulităţii absolute a anunţului de publicare a pierderii carnetului de muncă în Monitorul Oficial asupra căreia instanţa a omis să se pronunţe.

A susţinut că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 92/1976, coroborat cu art. 23 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, precum şi Ordinul nr. 136/1976, potrivit cărora cererile adresate Monitorului Oficial şi Direcţiei judeţene pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale trebuie întocmite numai de titularul carnetului de muncă sau de unitatea care se face vinovată de pierdere sau distrugere pentru a se putea face aplicarea prevederilor art. 23 alin. (1) şi (2) din decret cu privire la sancţiunile contravenţionale.

A menţionat că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 20 din Decretul nr. 92/1976, pentru a se putea constata că legiuitorul a prevăzut expres că răspunderea în privinţa carnetelor de muncă este în sarcina conducerii unităţilor şi nu în sarcina subordonaţilor. A arătat că la dosar nu se regăseşte fişa postului secretarei unităţii, din care să rezulte incidenţa textului de lege menţionat.

6. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 13 mai 2021, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin rezoluţia din 20 mai 2021 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului după efectuarea procedurii de comunicare prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

7. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

Prin întâmpinare, intimata Regia Autonomă Monitorul Oficial a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că aspectele invocate în cuprinsul cererii de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate.

Recurenţii A. şi B. au depus răspuns la întâmpinare.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a anulat recursul declarat de reclamantul B. şi admis în principiu recursul declarat de reclamanta A., stabilind termen de judecată la 24 martie 2022.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1588 din 20 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de reclamanta A. este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea eronată a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa reţine textele de lege care sunt de natură să conducă la soluţionarea cauzei, însă, fie le încalcă, fie le interpretează greşit.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 23 alin. (2) lit. b) din Decretul nr. 92/1976, precum şi ale Ordinului nr. 136/1976, conform cărora, în baza art. 9 din decret, cererile către Monitorul Oficial, Partea a III-a şi Direcţia judeţeană pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale trebuie formulate numai de titularul carnetului de muncă sau de unitatea care se face vinovată de pierderea sau distrugerea acestuia, pentru ca organele direcţiei să poată face aplicarea prevederilor art. 23 alin. (1) sau alin. (2) referitoare la sancţiunile contravenţionale.

Această critică, examinată din perspectiva dispoziţiilor legale reclamate a fi fost încălcate de către instanţa de apel, este nefondată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 9 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976, "În caz de furt, pierdere sau distrugere a carnetului de munca, se va elibera celui în cauză un carnet de muncă duplicat, de către ultima unitate la care acesta a lucrat sau lucrează. Dacă ultima unitate a fost supusă reorganizării, duplicatul se va elibera de către unitatea care deţine scriptele unităţii reorganizate."

Aceste dispoziţii legale se coroborează cu cele ale art. II din Metodologia de întocmire, completare, păstrare şi evidenţă a carnetului de muncă din 26 iulie 1976, aprobată prin Ordinul nr. 136/1976, conform cărora, în executarea prevederilor art. 9 din decret, "eliberarea carnetului de muncă duplicat de către unitate se face pe baza aprobării date de direcţia judeţeană pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale sau a municipiului Bucureşti, ca urmare a cererii titularului sau a unităţii, din care să rezulte împrejurările în care s-a produs pierderea, degradarea sau, după caz, distrugerea carnetului de muncă. Cu această ocazie organele direcţiei respective vor face aplicarea art. 23 (1) din decret sau vor stabili dacă este cazul să aplice prevederile art. 23 (2) din decret, referitoare la sancţiunile contravenţionale."

Examinând conţinutul normelor legale evocate, se constată că acestea nu indică în mod expres persoana care trebuie să formuleze cererea de publicare a anunţului privind pierderea carnetului de muncă, astfel că susţinerile recurentei în sensul că anunţul putea fi promovat doar de titularul carnetului de muncă sau de unitatea care se face vinovată de pierdere sau distrugere sunt neîntemeiate.

În acest context, devine aplicabil principiul reţinut de instanţa de apel, conform căruia "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", ceea ce înseamnă că, dacă legea nu distinge, lămurirea înţelesului acesteia se face prin interpretarea, conform principiilor generale, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei.

Reţinând aceste considerente, Înalta Curte constată că anunţul putea fi promovat atât de titularul carnetului de muncă pierdut, cât şi de unitatea angajatoare prin prepuşii săi, în această categorie fiind şi numita D., în calitatea sa de angajată a Grupului Şcolar Petre P. Carp din comuna Ţibăneşti, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu şi în considerarea faptului că, la această instituţie, recurenta avea carnetul de muncă.

Potrivit argumentelor expuse, Înalta Curte nu va primi nici critica recurentei, în sensul că răspunderea în privinţa carnetelor de muncă aparţine numai conducătorului unităţii unde se află carnetul de muncă, iar nu subordonaţilor acestuia, întrucât, prin art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976, s-a stabilit, în sarcina conducerilor unităţilor, atribuţii cu privire la întocmirea, completarea, păstrarea şi evidenţa carnetelor de muncă.

Prin art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976, legiuitorul a stabilit ca activităţile enumerate să fie desfăşurate de un compartiment însărcinat cu evidenţa personalului, de persoane cu pregătire corespunzătoare, desemnate în acest scop de conducerea unităţii. Analog, se poate interpreta că şi pierderea carnetului de muncă putea fi anunţată de un prepus al unităţii angajatoare, însărcinat de conducerea unităţii cu îndeplinirea unei astfel de activităţi.

Cât priveşte susţinerea recurentei, în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nulitate absolută a anunţului de publicare a pierderii carnetului de muncă, invocată de recurentă prin răspunsul la întâmpinare formulat în apel, din perspectiva faptului că acesta este fals, Înalta Curte nu o va primi, întrucât, prin considerente, curtea a arătat motivul pentru care nu a îmbrăţişat această critică a recurentei.

Astfel, la pct. 5.6 din decizie, curtea a arătat că, în urma cercetării penale care a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2011, finalizate prin încheierea nr. 202/P din 23 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2015, s-a reţinut că directorul Grupului Şcolar Petre P. Carp din comuna Ţibăneşti, E., nu a săvârşit infracţiunea de fals intelectual în legătură cu pierderea carnetului de muncă al recurentei, în cursul anului 2008, din actele dosarului penal rezultând că nu există vreun indiciu cu privire la declararea în fals, în Monitorul Oficial, a pierderii carnetului de muncă.

În raport de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 23 alin. (2) lit. b) din Decretul nr. 92/1976, ale Ordinului nr. 136/1976, ale art. 124 din Constituţia României şi ale art. 4 alin. (1) şi art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 C. proc. civ., astfel cum a susţinut recurenta.

Concluzionând, în baza considerentelor ce preced şi a prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1588 A din 20 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1588 A din 20 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Anulează recursul declarat de reclamantul B. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2022.