Annulling an appeal challenging a revision request based on alleged conflicting judgments and procedural defects

Şedinţa publică din data de 23 martie 2022

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, revizuentul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 292 din 19 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 17 iunie 2021, şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, recurentul a învederat că, în temeiul art. 29 alin. (1)-(6) din Legea nr. 47/1992, art. 248 şi art. 483-502 C. proc. civ., formulează recurs împotriva deciziei din data de 01 martie 2021, pe care o consideră nelegală, dar şi împotriva soluţiei de respingere nemotivată a cererilor privind excepţiile de neconstituţionalitate, a refuzului transmiterii acestor cereri la Curtea Constituţională şi împotriva refuzului transmiterii actelor false la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, recurentul a susţinut că atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, care au respins, ca neîntemeiată, contestaţia la executare silită, au refuzat să analizeze actele depuse la dosar, au respins toate cererile şi excepţiile, de exemplu, excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 2361/27.10.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi de familie faţă de sentinţa civilă nr. 5269/01.07.2004 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, care trebuiau judecate prioritar, cu respectarea art. 237 şi art. 248 C. proc. civ., cererile de suspendare a executării silite, de restituire a cauţiunii şi a taxei plătite pentru cererea de suspendare respinsă, cererea de judecare a dosarului conform art. 29 alin. (1)-(6) din Legea nr. 47/1992 cu soluţionarea prioritară a excepţiilor de neconstituţionalitate, a cererii de anulare şi cercetare a actelor false şi de trimitere a acestor acte la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi alin. (2) C. proc. civ., recurentul a solicitat casarea "hotărârilor mai înainte menţionate", ca urmare a încălcării excepţiei autorităţii de lucru judecat de către instanţa anterioară, recursul vizând două hotărâri potrivnice, respectiv decizia nr. 2361/27.10.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi sentinţa civilă nr. 5269/01.07.2004 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

A mai solicitat recurentul ca instanţa să se sesizeze din oficiu în şedinţă publică cu privire la existenţa motivelor de casare care sunt de ordine publică, instanţele anterioare refuzând să constate că soluţiile din dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi până la decizia nr. 292/19.03.2021 sunt nelegale, date în baza unor acte false, de aceeaşi membri ai completului care au judecat în mai multe rânduri acest dosar şi care au refuzat să formuleze cerere de abţinere, deşi li s-a cerut acest lucru.

Prin decizia atacată, instanţa a refuzat să răspundă la capătul de cerere privind incompatibilitatea instanţei de judecată cu încălcarea art. 42 alin. (1) pct. 2 şi 13 C. proc. civ., refuzând să analizeze şi să anuleze actele false de la dosar, procedând în acelaşi mod şi în alte dosare, deşi judecătorul avea obligaţia să formuleze cerere de abţinere, potrivit art. 43 C. proc. civ. raportat la art. 45 din acelaşi cod.

Pentru aceste motive, recurentul a solicitat schimbarea hotărârilor atacate, casarea hotărârii şi, potrivit art. 500 C. proc. civ., desfiinţarea de drept a tuturor actelor de executare silită, rejudecarea pentru încălcarea regulilor de procedură conform art. 501 din acelaşi cod, să se constate că are dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare, conform art. 722 C. proc. civ., rejudecarea cauzei cu cercetarea tuturor capetelor de cerere şi trimiterea la organul competent a actelor false care au format dosarul de executare.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, recurentul a precizat că instanţele anterioare, începând cu Judecătoria Sector 2, au refuzat să se pronunţe asupra acesteia, iar referitor la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2361/27.10.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie faţă de sentinţa civilă nr. 5269/01.07.2004 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a arătat că instanţa de judecată a luat act de această cerere aşa cum a fost formulată, reţinând "că nu s-a pus problema comparării deciziei nr. 2361/2003 cu vreo altă hotărâre, ci doar cu sentinţa civilă nr. 5269/01.07.2004, situaţia prezentată mereu în şedinţele de judecată, inclusiv la data de 01.03.2021."

Autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2361/2003 a fost ignorată încă din anul 2008 în dosarul de urmărire penală nr. 1138/P/2008, pentru ca sentinţa nr. 5269/2004 să beneficieze de autoritate de lucru judecat ca fiind prima hotărâre, iar apoi această situaţie a fost menţinută în dosarul nr. x/2013 şi în cele care au urmat, inclusiv în prezentul dosar.

În acest sens, recurentul a arătat că solicită, din nou, să se constate că decizia nr. 2361/27.10.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie are autoritate de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 5269/01.07.2004 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, fiind îndeplinită condiţia triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, însă această solicitare a fost ignorată încă de la deschiderea dosarului, iar instanţele au refuzat să compare cele două hotărâri şi să spună care dintre ele are autoritate de lucru judecat.

La judecarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, după amânări succesive pentru lipsa dosarelor nr. x/2014, instanţa s-a pronunţat fără ca aceste dosare să fie ataşate şi fără a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate invocate; astfel, în mod greşit, instanţa a reţinut că nu se impune ataşarea dosarului nr. x/2019 pentru că nu evocă fondul.

De asemenea, instanţa a constatat că există o cerere de suspendare motivată pe existenţa actelor false, care nu au fost analizate şi care trebuie aduse la dosar, că există o cerere de suspendare până la soluţionarea tuturor excepţiilor conform art. 248 C. proc. civ. şi o cerere de suspendare până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, conform Legii nr. 47/1992, dar pe care le-a ignorat în totalitate.

A mai arătat recurentul că, potrivit art. 510 alin. (2) şi art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cerut ca cererea de revizuire să fie judecată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este competentă şi care trebuie să stabilească care dintre cele două hotărâri (decizia nr. 2361/2003 sau sentinţa civilă nr. 5269/01.07.2004) are autoritate de lucru judecat.

Astfel, Înalta Curte este instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii de revizuire întemeiate pe punctul 8 al art. 509 C. proc. civ., iar la pagina a doua din decizia atacată s-a reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat a celor două decizii poate fi soluţionată de orice instanţă, deci şi de Curtea de Apel Bucureşti, dar a refuzat să o soluţioneze şi să precizeze care dintre hotărâri are autoritate de lucru judecat.

Recurentul a mai arătat că, în mod nereal, la pagina 2 din decizia atacată s-a susţinut că nu a cerut şi pretins "să se constate că decizia nr. 2361/27.10.2003 are autoritate de lucru judecat asupra deciziei nr. 26 din 10.01.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a respins ca tardivă contestatia în anulare, deşi era în termenul legal de depunere a acţiunii, asupra deciziei nr. 427/13.09.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie sau asupra vreunei alte hotărâri a altei instante luate anterior acestor date în dosarele nr. x/2014 sau în dosarele care au plecat de la acestea aşa cum în mod eronat susţine instanţa de judecată".

Dosarul nr. x/2014 a ignorat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2136/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie faţă de sentinţa nr. 5269/2004 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, iar prin decizia atacată, deşi s-a reţinut că această excepţie poate fi soluţionată de orice instanţă, nu a fost soluţionată şi se susţine că ar fi tardivă, cu toate că poate fi formulată oricând.

De altfel, instanţa de judecată a luat act de această cerere aşa cum a fost formulată, respectiv că nu s-a cerut compararea deciziei nr. 2361/2003 cu o altă decizie din acest dosar, ci numai cu sentinţa nr. 5269/01.07.2004, situaţie ignorată la pagina 2 din decizia atacată.

În recurs, recurentul a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 si alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că instanţa a respins cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reanalizarea şi judecarea în mod corect a cererii sale.

Asupra verificării motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., recurentul a arătat că, legat de autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri, au fost omise precizările sale în acest sens, cu încălcarea art. 483 alin. (3) şi (4) din cod, refuzându-se analiza acestei excepţii şi a celorlalte cereri, iar în sedinţa din 19 martie 2021, având în vedere că cererea nu a fost soluţionată, a solicitat trimiterea dosarului la Înalta Curte pentru judecare, însă instanţa a refuzat cererile recurentului şi depunerea celor două hotărâri judecătoreşti.

Astfel, nu au fost soluţionată cererea de suspendare a procesului până la soluţionarea tuturor excepţiilor invocate, cererea de numire a unui avocat din oficiu, omisiunea ca avocatul din oficiu să se ocupe de aducerea în faţa instanţei a tuturor actelor false care au dus la formarea acestui dosar, cererea de trimitere a actelor false la organul competent.

Instanţele nu au respectat art. 489 alin. (3) C. proc. civ., deşi trebuiau să constate că există motive de ordine publică şi că aceste dispoziţii legale se opun nu numai la analiza unor veritabile motive de ordine publică, ci chiar la invocarea lor de către părţile din proces.

În etapa procesuală a recursului, motivele de casare de ordine publică, invocate recurent şi ignorate mereu de instanţele anterioare, nu pot fi invocate decât de instanţă din oficiu, nu şi de părţile cauzei sau, mai precis de către recurent, întrucât o parte nu poate invoca un motiv de casare de ordine publică (nevalorificat prin motivarea recursului în condiţiile art. 485 C. proc. civ.), în absenţa declarării căii de atac.

Decizia atacată este nelegală pentru că în cuprinsul ei nu se menţionează că a contestat refuzul instanţei de a cere de la asociaţia de proprietari actele contabile din ultimii 6 ani.

Recurentul a mai arătat că a formulat cererea de recurs pentru că s-a refuzat constatarea faptului că decizia nr. 2361/2003 are autoritate de lucru judecat faţă de sentinţa nr. 5269/2004, iar instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor cererilor nesoluţionate, a actelor false care au dus la deschiderea acestui dosar şi care nu au fost analizate de instanţele anterioare, care au dus la executarea silită nedreaptă care impune întoarcerea executării.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2136/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie faţă de sentinţa nr. 5269/2004 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, recurentul a solicitat să se constate nulitatea hotărârilor luate în acest dosar, cererea fiind justificată de motivele invocate anterior în recurs, contestaţie în anulare şi revizuire, dar apreciate de acesta ca nefiind soluţionate, pe care le-a reiterat.

Cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate nesoluţionate, recurentul a susţinut că toate instanţele, începând cu Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, au încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, refuzând, fără motivare, trimiterea cererilor la Curtea Constituţională.

În continuare, recurentul a prezentat aspecte cu privire la modul în care instanţele au apreciat probatoriul solicitat şi au soluţionat cererile sale, respectiv cererea de suspendare a procesului până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, cererea de amânare a primei sedinţe de judecată, deoarece la primul termen de judecată nu îşi putea pregăti singur apărarea, ci a solicitat desemnarea unui avocat care să îi asigure o apărare concretă şi efectivă cel puţin în ceea ce priveşte actele false din dosar.

A apreciat recurentul că instanţa trebuia să dispună, în conformitate cu art. 484, art. 700 şi art. 718 C. proc. civ., suspendarea executării până la soluţionarea cauzei şi a cererilor formulate, dar a refuzat această solicitare, cu toate că s-a plătit taxa de suspendare. De asemenea, instanţa trebuia să constate că a intervenit prescripţia dreptului la executare silită şi să dispună anularea cererii de executare a B., efectuată cu încălcarea art. 182, art. 185 şi art. 416 C. proc. civ.

Cu referire la motivarea hotărârii, recurentul a arătat că a invocat mai multe excepţii care trebuiau judecate prioritar, iar instanţa trebuia să dispună cercetarea şi anularea pe latură civilă a actelor false, respectiv trebuia să constate că executarea silită s-a perimat, încălcând astfel prevederile art. 248 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul a arătat că înţelege să invoce din nou excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 2361/2003 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, definitivă şi irevocabilă cu încălcarea art. 163-166 C. proc. civ. de la 1865 şi a art. 430-435 din noul C. proc. civ., faţă de sentinţa nr. 5269/01.07.2004 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, excepţia perimării executării silite, cu încălcarea art. 182, 185 şi art. 416 C. proc. civ., refuzul instanţelor de a constata că a intervenit prescripţia dreptului de executare silită, că actul de procedură este efectuat peste termen şi este lovit de nulitate, excepţie care trebuia să anuleze executarea silită a B., excepţia tardivităţii executării silite demarată de B. la mai mult de 6 luni de la încheierea din 31.07.2014 a Judecătoriei Sector 2 prin care s-a încuviinţat executarea silită, executarea fiind perimată la data de 17.02.2015, cu încălcarea art. 420-421 C. proc. civ., sens în care a solicitat întoarcerea executării silite.

Astfel, recurentul a invocat exceptia tardivităţii executării silite, dispuse şi de ANAF, în baza aceloraşi acte false; exceptia nulităţii actelor de executare dispuse de ANAF în urma unor numeroase acte false, unele din ele emise chiar de această instituţie; exceptia nulităţii tuturor actelor false; exceptia nulităţii tuturor hotărârilor luate în baza unor numeroase documente false, atât în dosarele civile, cât şi în cele penale, care au plecat de la dosarul de urmărire penală nr. 1138/P/2008 şi care au dus la formarea acestui dosar; exceptia de neconstituţionalitate a cercetărilor şi a actelor de urmărire penală în dosarul penal nr. x/2008, a hotărârilor luate ulterior în dosarele penale nr. x/2013 de la Judecatoria Sectorului 2 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, respectiv sentinţa penală nr. 898/2013 şi decizia penală nr. 128/2014, cu încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2), art. 24 şi art. 52 din Constituţia României; exceptia de neconstituţionalitate a art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. d), articol inexistent în C. proc. pen. anterior; excepţia de neconstituţionalitate a deciziei penale nr. 128/30.01.2014 luată în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. d) articol inexistent în C. proc. pen. anterior; exceptia de neconstitutionalitate a hotărârilor luate prin încălcarea prevederilor art. 16, art. 24 şi art. 52 din Constituţia României, prin refuzul instanţei de a soluţiona toate cererile sale conform prevederilor art. 5-16, art. 19-22, art. 248, art. 254-255, art. 258, art. 292-298, art. 301-308, art. 413-415, art. 416, art. 420-421, art. 442-446 C. proc. civ. excepţia de neconstituţionalitate a acţiunii instanţei de a refuza să analizeze şi să se pronunţe asupra actelor false; excepţia de neconstituţionalitate a acţiunii instanţei de a refuza transmiterea la Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate, de a declara cererea netemeinică şi inadmisibilă; excepţia de neconstituţionalitate a acţiunii instanţei de a refuza transmiterea tuturor actelor false prezentate pentru a fi cercetate şi anulate la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.

A mai solicitat recurentul, ca la judecarea contestaţiei, să se aibă în vedere dispoziţiile art. 665 alin. (5) pct. 7 C. proc. civ., respectiv că există impedimente prevăzute de lege, cum ar fi existenţa numeroaselor acte false care sunt nule de drept, dar şi că dispoziţiile art. 43 Codul de procedură fiscală au fost încălcate, iar în temeiul art. 719 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat admiterea contestaţiei la executare, iar în baza art. 718 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat suspendarea executării.

Recurentul a mai învederat că motivele pentru care solicită să se pronunţe nulitatea hotărârilor pronunţate în baza actelor false sunt dispoziţiile art. 5-16 şi 19-22 C. proc. civ., dar şi dispoziţiile art. 292-298 C. proc. civ. privind administrarea probelor, toate aceste dispoziţii trebuind respectate. Astfel, a solicitat respectarea dispoziţiilor art. 301-308 C. proc. civ., instanţa având obligaţia de a verifica înscrisurile şi starea înscrisurilor denunţate ca fiind false, de a asculta părţile, de a suspenda cauza şi de a sesiza parchetul pentru cercetarea falsului.

Recurentul a susţinut că formulează din nou cerere pentru înscrierea în fals cu privire la înscrisurile depuse la dosar, solicitând instanţei să se sesizeze din oficiu şi să suspende cauza în vederea trimiterii înscrisurilor a organul de cercetare penală.

În continuare, recurentul şi-a expus nemulţumirile cu privire la modul în care i-au fost soluţionate dosarele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, arătând că a formulat mai multe plângeri penale şi că insistă în formularea unei plângeri penale împotriva a trei persoane, pe care le-a indicat, solicitând, în acest sens, admiterea probei cu înscrisuri şi cu martori.

Prin ordonanţa parchetului nr. 11513/P/2013 din 09.05.2016 s-a constatat că recurentul nu are calitatea de funcţionar public şi că nu poate fi acuzat de abuz în serviciu, aşa cum s-a întâmplat în dosarul care a dus la executarea silită, indicând o serie de înscrisuri care se află la dosar şi care nu trebuie ignorate.

În mod nelegal, instanţa nu a trimis cererile de sesizare la Curtea Constituţională, încălcând art. 29 alin. (1)-(6) din Legea nr. 47/1992, arătând care sunt condiţiile pe care o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să le îndeplinescă pentru a fi admisibilă. Astfel, nu există nicio dispoziţie legală care să justifice dreptul parchetului sau al instanţelor de judecată de a nu trimite cererile la Curtea Constituţională, aceaste organe având doar rolul de a intermedia solicitările părţilor şi de a transmite cererile de neconstituţionalitate.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, recurentul a arătat că instanţa a reţinut că aspectele penale nu pot fi soluţionate de instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare în materie civilă, susţinere care este nelegală întrucât nu s-a cerut pronunţarea asupra legalităţii unei sentinţe penale, ci a refuzat să se pronunţe asupra autorităţii de lucru judecat a două hotărâri judecătoreşti în materie civilă şi analizate în dosarul de urmărire penală, situaţie care a dus la formarea dosarului având ca obiect contestaţia la executare.

În continuare, recurentul a făcut precizări cu privire la decizia civilă nr. 2361/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, care a fost depusă la dosarele penale, dar a fost ignorată de organele penale şi încălcată de expertul contabil desemnat în dosarul civil, de martorii audiaţi, instanţa încălcând prevederile art. 430-435 C. proc. civ., ceea ce a condus la executarea recurentului, cu toate că această hotărâre se bucură de putere de lucru judecat, de exclusivitate şi are forţa probantă a unui înscris autentic; astfel, toate acţiunile ulterioare acestei decizii reprezintă încălcări ale liberului acces la justiţie.

Recurentul a solicitat admiterea cererilor formulate, constatarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2361/27.10.2003, pronunţarea asupra actelor false, a actelor notariale false, anularea acestora şi trimiterea lor la organul competent să facă cercetări pe latură penală. A mai solicitat recurentul ca instanţa să se pronunţe care dintre cele două hotărâri are autoritate de lucru judecat, decizia civilă nr. 2361/27.10.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie sau sentinţa nr. 5269/01.07.2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti. solicitând şi repararea prejudiciului produs de erorile judiciare în urma actelor false refuzate a fi anulate.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea cerererilor sale, judecarea, în mod prioritar, a exceptiilor invocate, anularea titlurilor executorii cu desfiinţarea de drept a actelor de executare şi cu constatarea din oficiu a acestei situaţii în dispozitivul de casare, suspendarea judecăţii până la soluţionarea tuturor cererilor formulate încă de la deschiderea dosarului, în special cele privind actele false, până la soluţionarea pricinii, întoarcerea executării silite, motivarea faptului de ce a fost executat imediat deşi a depus taxa de suspendare pentru a nu fi executat până la soluţionarea cauzei, instanţa refuzând să dispună suspendarea executării silite, cu încalcarea art. 718 C. proc. civ., să se constate că există motive de ordine publică care pot fi invocate şi din oficiu, să se constate că există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru iudecat a primei hotărâri, respectiv decizia nr. 2361/27.10.2003 faţă de sentinţa nr. 5269/01.07.2004, excepţie care a fost mereu ignorată, a solicitat analizarea şi completarea probelor administrate care sunt necesare pentru soluţionarea justă cauzei, anularea hotărârilor care au dus la executarea sa nedreaptă, iar pentru toate neregulile constatate să se dispună desfiinţarea de drept a actelor de executare cu constatarea din oficiu a acestei situaţii, cu cheltuieli de judecată, daune materiale si morale.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor, iar la data de 10 august 2021, intimata C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, iar, în subsidiar, excepţia nulităţii recursului.

În dezvoltarea excepţiei inadmisibilităţii recursului, intimata a susţinut că, în raport cu principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ., decizia recurată nu are deschisă nicio cale de atac, dată fiind respingerea, ca inadmisibilă, a revizuirii îndreptate împotriva hotărârii prin care a fost respinsă, ca tardivă, o contestaţie în anulare, ceea ce atrage respingerea, ca inadmisibilă, şi a căii de atac a recursului.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, intimata a susţinut că recursul nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., recurentul invocând formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., întrucât nu a precizat, în concret, care sunt motivele de nelegalitate.

La data de 26 august 2021, recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă, în condiţiile art. 248 şi art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, se reţine că prin decizia recurată a fost soluţionată o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1, 3, 5 şi 8 C. proc. civ., iar potrivit art. 513 alin. (5) şi (6) din acelaşi cod, hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită, iar dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul.

Or, în speţă, având în vedere caracterul unitar al cererii de recurs care vizează o singură hotărâre, respectiv decizia civilă nr. 292 din 19 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi învestirea instanţei anterioare cu analiza incidenţei motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru care recurentul are deschisă calea de atac a recursului, potrivit art. 513 alin. (6) C. proc. civ., se constată că decizia recurată este susceptibilă de recurs, urmând a fi analizată încadrarea criticilor care vizează soluţia dată revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, prin decizia civilă nr. 292 din 19 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă cererea revizuentului de suspendare a judecării cauzei, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de către revizuentul A., împotriva deciziei civile nr. 26/10.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Administraţia Finanţelor Publice Sector 2 Bucureşti şi C., ca inadmisibilă, şi a fost obligat revizuentul la plata către intimata C. a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat.

În cauză, prin cererea de recurs, recurentul-revizuent a invocat faptul că, în şedinţa din 19 martie 2021, a solicitat instanţei de revizuire trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea judecării cererii de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca instanţă competentă în acest sens.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 510 alin. (2) C. proc. civ., în cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre, însă, în speţă, deşi a fost atacată cu revizuire decizia nr. 26 din 10 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, hotărârile pretins contradictorii indicate de revizuent au fost sentinţa nr. 5269/01.07.2004 Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti care ar încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2361/27.10.2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În acest context, curtea de apel a apreciat că revizuirea este inadmisibilă, întrucât motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are în vedere strict ipoteza în care decizia supusă revizuirii încalcă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterioare, nu şi situaţia în care alte două hotărâri judecătoreşti ar fi potrivnice între ele.

Ca urmare, s-a reţinut că, în speţă, indicarea formală a acestui motiv de revizuire nu are aptitudinea de a atrage competenţa altei instanţe decât cea stabilită de art. 510 alin. (1) C. proc. civ.

Or, recurentul nu aduce prin cererea de recurs argumente care să justifice nelegalitatea acestui raţionament judiciar, ci se limitează la a reitera argumentele expuse în susţinerea cererii de revizuire astfel încât o atare modalitate de motivare a recursului nu este conformă exigenţelor procedurale impuse de normele legale anterior redate.

Analizând în continuare cererea de recurs, se constată că revizuentul nu a formulat critici de nelegalitate care să combată raţionamentul instanţei de revizuire, respectiv că revizuentul a invocat formal motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind faptul că nu a fost invocată contrarietatea unei hotărâri judecătoreşti în raport cu hotărârea atacată cu revizuire.

Recurentul a mai susţinut că nu a fost soluţionată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată, iar instanţa nu a precizat care dintre cele două hotărâri judecătoreşti are autoritate de lucru judecat.

Din considerentele deciziei recurate se constată însă că instanţa a apreciat, astfel cum s-a relatat anterior, că revizuentul a indicat formal motivul de revizuire care vizează contrarietatea de hotărâri, din moment ce nu a invocat că decizia ce face obiectul revizuirii încalcă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterioare.

Sub acest aspect, se reţine că, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul nu a evidenţiat critici de nelegalitate care să răstoarne considerentele instanţei de revizuire cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în cauză, ci acesta s-a limitat la a susţine aceleaşi argumente invocate în faţa curţii de apel cu privire la această excepţie, solicitând instanţei de recurs reanalizarea şi judecarea cererii sale, reiterând aceleaşi argumente în fapt şi în drept expuse în cererea de revizuire.

A mai arătat recurentul că instanţa a refuzat să răspundă cererii privind incompatibilitatea instanţei de judecată (încălcarea art. 42 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.) şi nerespectarea art. 42 pct. 13 C. proc. civ., întrucât nu a analizat şi anulat actele false de la dosar, procedând în acelaşi mod ca şi în alte dosare, deşi judecătorul avea obligaţia să formuleze cerere de abţinere, potrivit art. 43 C. proc. civ. raportat la art. 45 din acelaşi cod.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 43 C. proc. civ.:

"(1) Înainte de primul termen de judecată grefierul de şedinţă va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 41 şi, când este cazul, va întocmi un referat corespunzător.

(2) Judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa este obligat să se abţină de la judecarea pricinii.

(3) Declaraţia de abţinere se face în scris de îndată ce judecătorul a cunoscut existenţa cazului de incompatibilitate sau verbal în şedinţă, fiind consemnată în încheiere."

În cauză, din analiza actelor dosarului, se observă că prin încheierea din 27 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă declaraţia de abţinere a doamnei judecător D., întrucât a făcut parte din completul care a pronunţat decizia civilă nr. 26/10.01.2020, supusă revizuirii, nefiind identificate alte situaţii de incompatibilitate ale judecătorilor cărora le-a fost repartizată spre soluţionare cererea de revizuire. În atare situaţie, dacă revizuentul considera că judecătorii învestiţi cu judecarea cauzei sunt incompatibili, acesta avea posibilitatea de a formula cerere de recuzare, în condiţiile art. 44 C. proc. civ., cu respectarea art. 46 din acelaşi cod, potrivit cu care pot fi recuzaţi numai judecătorii care fac parte din completul căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluţionare, deci nu şi judecătorii care au soluţionat alte dosare.

Or, în speţă, revizuentul nu a formulat o cerere de recuzare a judecătorilor cauzei şi nici nu a formulat, în calea extraordinară a recursului, critici care să fie susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi care să vizeze legalitatea deciziei recurate din perspectiva modalităţii în care au fost rezolvate incidentele procedurale relative la constituirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată cu recurs, respectiv încălcarea normelor care reglementează instituţiile abţinerii/recuzării.

O altă critică a recurentului a vizat nepronunţarea de către instanţa de revizuire asupra cererii de suspendare invocată în cauză.

Din considerentele deciziei recurate reiese că instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra cererii de suspendare a judecăţii, pe care a respins-o, ca neîntemeiată, reţinând că, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat suspendarea judecăţii cererii de revizuire până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a tuturor excepţiilor de neconstituţionalitate, însă alin. (5) al art. 29, care prevedea că "pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă", a fost abrogat de pct. 3 al art. I din Legea nr. 177/2010.

S-a mai reţinut că revizuentul a solicitat suspendarea judecăţii cererii de revizuire până la soluţionarea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a tuturor actelor false, iar, cu privire la această cerere, curtea de apel a constatat că nu poate fi primită, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel", în cauză, revizuentul nefăcând dovada, prin înscrisurile depuse la dosar, că pe rolul organelor penale, există o cauză în care s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare cu privire la soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de revizuire.

De asemenea, curtea de apel a reţinut că revizuentul a mai solicitat suspendarea judecăţii cererii de revizuire până la acvirarea tuturor dosarelor, pornind de la dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, dar nici această cerere nu a fost primită, întrucât o atare împrejurare nu este prevăzută la art. 411-413 din C. proc. civ., drept cauză de suspendare facultativă sau obligatorie a judecăţii. Mai mult, în şedinţa publică din data de 19.03.2021, curtea, în raport cu motivele de revizuire invocate şi cu prevederile art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a apreciat că nu se impune ataşarea dosarului nr. x/2019, în care a fost pronunţată decizia nr. 26/10.01.2020, sau a altor dosare de instanţă, cererea de revizuire putând fi soluţionată în funcţie de înscrisurile depuse.

În raport cu cele prezentate, Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate cu privire la dezlegarea dată de instanţa de revizuire cererilor de suspendare formulate în cauză, cereri care au fost respinse motivat, contrar argumentelor recurentului că aceste cereri au fost ignorate.

Faptul că instanţa de revizuire a soluţionat cererea fără ca dosarul nr. x/2014 să fie ataşat nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, ci aceste aspecte ţin de modul de gestionare şi administrare a cauzei, respectiv de analiza utilităţii probatoriului, aspecte care nu pot fi criticate în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului de suspendare a executării silite, de constatare a intervenirii prescripţiei executării silite, cu consecinţa anulării acestei procedurii ca urmare a împlinirii termenului de perimare, se constată că aceste cereri ale recurentului vizează fondul raportului litigios şi nu au legătură cu decizia recurată prin care a fost soluţionată o cerere de revizuire formulată împotriva unei contestaţii în anulare respinsă ca tardivă.

Ca atare, nici aceste argumente nu au aptitudinea de a învesti legal prezenta instanţă de recurs cu analiza lor, din perspectiva art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la susţinerea recurentului că a formulat cerere de amânare a primei sedinţe de judecată, deoarece la primul termen de judecată nu îşi putea pregăti singur apărarea, solicitând desemnarea unui avocat care să îi asigure o apărare concretă şi efectivă cel puţin în ceea ce priveşte actele false din dosar, se observă că nici din cuprinsul încheierii din 27 noiembrie 2020 şi nici din practicaua deciziei recurate nu rezultă că revizuentul ar fi formulat o astfel de cerere în faţa curţii de apel.

Totodată, se reţine că cererea de acordare a ajutorului public judiciar se formulează în condiţiile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cerere care trebuie însoţită de înscrisurile menţionate la art. 14 alin. (1) din actul normativ anterior precizat, iar împotriva încheierii pronunţate asupra acestei cereri, recurentul are la dispoziţie o cale de atac specială, respectiv cererea de reexaminare reglementată de art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008.

De asemenea, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a mai multor hotărâri judecătoreşti care ar încălca prevederile art. 16, art. 24 şi art. 52 din Constituţia României, respectiv a formulat cerere de înscriere în fals cu privire la modul în care i-au fost soluţionate dosarele. Înalta Curte reţine însă că, în completul de filtru, se analizează admisibilitatea căii de atac, respectiv aspecte ce ţin de legalitatea declarării recursului, îndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., încadrarea motivelor de recurs stipulate de art. 488 C. proc. civ., precum şi respectarea termenului de declarare a căii de atac.

Prin urmare, procedura de filtrare a recursului în complet de filtru nu presupune o analiză pe fond a motivelor de recurs invocate de către parte, astfel că, doar în ipoteza în care recursul este declarat admisibil în principiu, instanţa va putea analiza atât legalitatea hotărârii recurate, cât şi celelalte cereri formulate de recurent, respectiv excepţiile de neconstituţionalitate şi cererea de înscriere în fals.

De altfel, excepţiile de neconstituţionalitate nu pot viza hotărâri judecătoreşti, aşa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, ci norme legale care au legătură cu cauza analizată, numai în acest context putându-se considera că există o învestire procedurală a instanţei de recurs cu analiza unor atare cereri; or, această premisă nu este îndeplinită în speţă.

În consecinţă, invocarea de către recurent a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. este una formală, susţinerile acestuia nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, propria viziune a recurentului asupra situaţiei de fapt a litigiului şi asupra temeiniciei cererilor deduse judecăţii, fără avea legătură cu raţionamentul instanţei de revizuire.

Or, simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Având în vedere că recurentul nu a învestit instanţa de recurs cu analiza unor veritabile critici de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, contrar susţinerilor recurentului, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 292 din 19 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cu privire la cererea formulată de intimata C. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 700 RON, potrivit chitanţei depuse la dosar, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, şi reţinând culpa procesuală a recurentului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-revizuent A. la plata sumei de 700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, sumă pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport cu complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 292 din 19 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe revizuent la plata către intimata C. a sumei de 700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2022.