Contestație în anulare: erori materiale vs. reevaluare a fondului și a probelor în recurs

Şedinţa publică din data de 23 martie 2022

Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeş, în data de 20 februarie 2019, sub nr. dosar x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei de 246.948 euro, reprezentând daună penală contractuală pentru ultimii trei ani anteriori depunerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Prin sentinţa nr. 1247/2019, Judecătoria Curtea de Argeş a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Argeş.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş

Prin sentinţa nr. 321 din 29 septembrie 2020, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei cuprinse între anul 2005 şi 20 februarie 2016; a respins cererea având ca obiect aceste pretenţii, ca fiind prescrisă; a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a luat act că pârâta a învederat că solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti

Prin decizia nr. 2524 din 02 iunie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului A. împotriva sentinţei nr. 321 din 29 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 27 din 19 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2524 din 2 iunie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

5. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În motivarea contestaţiei în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a precizat că instanţa de recurs nu a luat în considerare răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul A. şi nici nu a examinat probele noi (stick cu înregistrări video) trimise pentru sedinţa din data de 19 ianuarie 2022, care dovedeau cele susţinute de recurent.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând contestaţia în anulare în raport de criticile formulate şi de prevederile art. 503 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, a cărei exercitare este supusă unor condiţii limitativ stabilite prin lege, respectiv prin dispoziţiile art. 503 C. proc. civ. care au următorul conţinut:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs".

Din economia normelor juridice enunţate reiese că hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestaţie în anulare sunt hotărâri definitive, respectiv: fie hotărâri pronunţate de instanţe de recurs, fie hotărâri care au fost pronunţate de instanţele de apel şi în privinţa cărora nu este deschisă prin lege calea de atac a recursului.

Trebuie subliniat că o însuşire definitorie a hotărârilor judecătoreşti definitive este aceea că ele au autoritate de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumţia de adevăr şi incontestabilitate.

În lumina prevederilor art. 430 alin. (1) şi a art. 431 din C. proc. civ., soluţia conţinută de o hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat este considerată a exprima adevărul, astfel încât aceeaşi cauză nu va mai putea fi judecată încă o dată de o instanţă, asigurându-se prin aceasta, de principiu, siguranţa circuitului civil şi respectarea dreptului pronunţat de către un judecător.

Deschizându-se posibilitatea retractării unor hotărâri judecătoreşti definitive, prin reglementarea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare, motivele limitativ stabilite de lege care permit un atare demers trebuie privite ca unele de strictă interpretare şi aplicare, ele având caracter de excepţie. Ca atare, motivele de exercitare a contestaţiei în anulare nu pot fi extinse - pe cale de analogie - la alte situaţii decât cele explicit prevăzute în norma legală pentru că o astfel de extindere ar avea drept consecinţă afectarea siguranţei circuitului civil.

Un alt reper necesar a fi avut în vedere este principiul legalităţii căilor de atac, principiu care îşi găseşte expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în termenii următori "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei". Această reglementare reflectă imperativul respectării condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi de atac, imperativ în raport de care orice persoană care înţelege să exercite un asemenea demers trebuie să îşi fundamenteze cererea (de exercitare a căii de atac) pe motive care se circumscriu riguros exigenţelor legale care reglementează materia respectivă.

În speţă, contestatorul a înţeles să invoce motivul de contestaţie reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., susţinând că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Înalta Curte reţine că eroarea materială la care se referă motivul de contestaţie reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. priveşte aspecte formale ale judecăţii, respectiv statuări făcute de instanţă cu privire la aspecte procedurale ţinând de judecata desfăşurată chiar în faţa instanţei de recurs, iar nu la pretinse erori intervenite în judecată relativă la temeinicia cererii de recurs.

Astfel, noţiunea "greşeală materială" vizează o greşeală de ordin procedural, săvârşită de instanţa de recurs, care a avut ca şi consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate ce a rezultat din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale cauzei.

Se cuvine a fi observat că motivul de contestaţie în anulare potrivit căruia hotărârea atacată pe această cale trebuie să fie rezultatul unei erori materiale este preluat din vechea reglementare procedurală, respectiv art. 318 teza I din C. proc. civ. adoptat în anul 1865. Astfel jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate în aplicarea vechii reglementări îşi păstrează actualitatea.

Or, în jurisprudenţă s-a decis în mod constant că în categoria erorilor materiale care deschid calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare intră exclusiv acele erori de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale (cum ar fi: anularea recursului ca netimbrat, în condiţiile în care parte a depus dovada achitării taxei de timbru; respingerea recursului ca tardiv formulat, deşi acesta era depus în termenul de exercitare), nu şi pretinse erori referitoare la modul de examinare a probelor şi argumentelor care fundamentau calea de atac soluţionată prin decizia contestată.

În speţă, argumentele prin care şi-a fundamentat demersul procedural astfel întreprins sunt, însă, unele care se referă la o pretinsă tranşare greşită a fondului raportului juridic litigios de către instanţa de recurs, care, în opinia contestatorului, nu a luat în considerare probele noi, respectiv stick-ul care conţinea înregistrări video, şi nici răspunsul la întâmpinare, probe şi argumente care, dacă erau examinate, erau apte să combată apărările intimatei din cuprinsul întâmpinării, în sensul că spectacolul nu a existat în realitate, deşi în spaţiul media existau filmări din spectacole, colaje artistice televizate, interviuri, repetiţii, cu intimata B..

Or, argumentele critice expuse de contestator în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la o pretinsă eroare de judecată imputată instanţei de recurs, iar nu la o eroare materială săvârşită în mod involuntar prin adoptarea soluţiei asupra recursului.

Astfel, contestatorul pretinzând ignorarea unor apărări pe care le-a dedus analizei instanţei de recurs, tinde să determine exercitarea unui control judiciar asupra legalităţii deciziei atacate cu contestaţie în anulare, iar prin invocarea unui mijloc de dovadă pretins ignorat, care, de altfel, nu a fost apreciat, anterior închiderii dezbaterilor, de către instanţa de recurs ca fiind admisibil, tinde la o reapreciere a probelor.

În alţi termeni, aceste argumente care vizează, în realitate, o reevaluare a fondului raportului juridic litigios dezlegat de instanţa de recurs.

Înalta Curte reţine, aşadar, că un atare demers nu se circumscrie sferei erorii materiale la care se referă dispoziţia înscrisă în art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât realizarea unei evaluări în coordonatele propuse de contestator ar echivala cu o nouă judecată în recurs, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea (atacată) prin care recursul a fost analizat, şi apreciat nefondat.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 paragr. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esenţială.

Acest concept presupune că o soluţie definitivă să nu mai fie rejudecată, decât pentru motive, "defecte", fundamentale, care nu se regăsesc în prezenta cauză (Cauzele Brumărescu, Stan şi Rosemberg, Belasin, Blidaru, S.C. Sefer S.A., Cornif, Cârstoiu, S.C. Editura Orizonturi S.R.L., Creţu, Caracaş, Ionescu, Puşcaş, Tripon II, Savu).

Deopotrivă, se impune a fi menţionat că motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ., şi sancţionează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu şi a argumentelor de fapt şi de drept care le susţin.

Or, în speţă, în argumentarea căii de atac extraordinare pe care a formulat-o, contestatorul nu a susţinut că instanţa de recurs a omis să analizeze un motiv de recurs, ci răspunsul pe care l-a formulat la întâmpinarea intimatei.

Raportat la cele anterior prezentate, Înalta Curte a apreciat că susţinerile contestatorului reflectă, în realitate, nemulţumirea acestuia faţă de modul în care instanţa a motivat soluţia dată recursului, ipoteză în care, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestator s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un "recurs la recurs". Ca atare, nu s-a justificat o recalificare a temeiului de drept invocat de contestator în susţinerea contestaţiei în anulare, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată că argumentele critice susţinute de contestator în cadrul prezentei căi de atac nu relevă existenţa unei erori materiale intervenite cu prilejul judecăţii realizate, de instanţa de recurs, prin decizia contestată, astfel încât contestaţia în anulare apare ca fiind nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

Având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea contestatorului A. la plata către intimata B. a sumei de 2200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., reprezentând onorariu de avocat (2000 RON) şi contravaloare transport (200 RON).

Înalta Curte constată că se impune reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat la suma de 2000 RON, de la suma de 3000 RON solicitată, raportat la complexitatea dosarului, stadiul soluţionării cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat. Această apreciere a instanţei nu reprezintă o cenzurare a onorariului de avocat stabilit între părţile contractului de asistenţă juridică, ci este consecinţa evaluării cheltuielilor de judecată care trebuie să ţină cont de proporţia rezonabilă între suma achitată cu titlu de onorariu şi munca prestată de avocat şi complexitatea cauzei, criterii prevăzute expres de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 27 din 19 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

Obligă pe contestator la plata către intimata B. a sumei de 2200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.