Inadmissibility of civil-law compensation claims for pre-1990 state expropriations under the lex specialis reparation regime

Şedinţa publică din data de 23 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 07 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Braşov, prin primar să se dispună obligarea acestuia la plata despăgubirilor în valoare de 589.248 RON pentru exproprierea în fapt a suprafeţei de 2.232 mp parte din terenul în suprafaţă de 16.696 mp, înscris în CF nr. x Braşov, cu nr. top x, radierea dreptului de proprietate al reclamantului şi înscrierea dreptului de proprietate publică al pârâtului asupra suprafeţei de teren individualizate la punctul 1, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 241 din 16 noiembrie 2018, Tribunalul Braşov, reţinând obiectul cererii de chemare în judecată ca fiind reprezentat de o acţiune în revendicare imobiliară, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Braşov, invocată de acesta prin întâmpinare,şi în consecinţă, a respins cererea formulată de reclamantul A., dispunând, totodată, obligarea reclamantului la plata sumei de 4.760 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 466-AP-2019 din 04 aprilie 2019, Curtea de Apel Braşov a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 241/S din 16 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Braşov, a anulat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de fond.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă, în rejudecare.

Prin sentinţa civilă nr. 79/S din 25 iunie 2020, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârât prin întâmpinare, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu Compania Apa Braşov S.A., pentru pârâtul Municipiul Braşov prin Primar, obligând reclamantul la plata către pârât a sumei de 4.760 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1046/AP/2020 din 05 noiembrie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 79/S din 25 iunie2020 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat prezentul recurs reclamantul A., înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 aprilie 2021.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Braşov, cu consecinţa admiterii cererii de apel, astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivului de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., reclamantul a învederat următoarele:

Instanţa de apel, în hotărârea pronunţată, a nesocotit puterea de lucru judecat şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în dosarul nr. x/2012 şi în dosarul nr. x/2010, al Tribunalului Braşov, respectiv al Judecătoriei Braşov.

În dezvoltarea acestei critici, reclamantul a arătat că, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut faptul că judecătorul fondului în mod corect a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care acest impediment nu a survenit în litigiile anterioare ce au purtat asupra aceluiaşi teren, litigii în cadrul cărora a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu şi s-a statuat asupra îndreptăţirii acestuia la obţinerea de despăgubiri.

Astfel, prin hotărârile judecătoreşti definitive, pronunţate în dosarul nr. x/2012 şi în dosarul nr. x/2010, s-a tranşat asupra admisibilităţii acţiunii, şi, contrar reţinerilor din hotărârea recurată, acesta este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri. O interpretare contrară, ar lipsi de efecte juridice statuările cu caracter definitiv ale deciziei civile nr. 321/AP/2016, pronunţată în dosarul nr. x/2010, prin care s-a stabilit deja caracterul admisibil al acţiunii în revendicare, însă nu sub forma restituirii în natură, ci sub forma îndestulării prin echivalent.

Potrivit situaţiei de fapt, relevate de actele dosarului, rezultă că din totalul suprafeţei de 16.696 mp de teren înscrisă în Cartea funciară nr. xa localităţii Braşov sub nr. top x, o suprafaţă de 9.122 mp este ocupată şi folosită de Regia Autonomă de Transport Braşov, iar o suprafaţă de 3.911 mp este ocupată şi folosită de S.C. Compania Apa Braşov S.A., pe aceste două suprafeţe de teren fiind amplasate mai multe construcţii, reţele electrice şi utilităţi.

Ocuparea celor două terenuri aflate în proprietatea reclamantului, de către pârâte este una abuzivă, şi a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 şi respectiv a dosarului nr. x/2010, înregistrate pe rolul Tribunalului Braşov, respectiv Judecătoriei Braşov.

Admisibilitatea acţiunii în revendicare cu privire la imobilul înscris în Cartea funciară nr. x a localităţii Braşov sub nr. Top x, a fost tranşată prin sentinţa civilă nr. 120/S din 20 iunie 2013, pronunţată în dosar nr. x/2012, prin care Tribunalul Braşov a admis cererea de chemare în judecată a reclamantului şi dispus obligarea pârâţilor Municipiul Braşov, prin Primar şi RAT Braşov sa lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren de 10.067 mp din terenul înscris în CF nr. x Braşov, nr. Top x, delimitat de punctele 395-396-397-398-399-400-392-393-394, identificate în anexa 18 a raportului de expertiză nr. x/2012, întocmit de expert B., care se opune cu putere de lucru judecat - soluţia rămânând definitivă prin decizia civilă nr. 337/AP din 16.06.2014, prin care Curtea de Apel Braşov a luat act şi a consfinţit tranzacţia încheiată de părţi în data de 05 iunie 2014.

În urma pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, reclamantul a fost de acord să primească, în compensare, pentru imobilul ce a făcut obiectul dosarului mai sus menţionat, imobile în valoare totală de 404.406 euro, iar pentru diferenţa de 41.562 euro, pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar s-a obligat să identifice un alt imobil şi să îl ofere în compensare.

Având în vedere că pricina care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Braşov a vizat o suprafaţă însemnată din terenul înscris în CF nr. x Braşov, nr. Top x, respectiv o suprafaţă de 10.067 mp, teren asupra căruia se poartă şi prezentul litigiu şi care are acelaşi regim juridic, hotărârile judecătoreşti anterior pronunţate se opun cu putere de lucru judecat în ceea ce priveşte calitatea reclamantului de proprietar tabular asupra imobilului în litigiu, ceea ce atrage admisibilitatea acţiunii în revendicare pendinte.

Faptul că, în calea de atac a apelului, între părţi, în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Braşov, a intervenit o tranzacţie, nu poate afecta autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea primei instanţe de admitere a cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât tocmai perfectarea tranzacţiei are valoarea unei achiesări din partea pârâtului la pretenţiile reclamantului.

Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr. 3600 din 07.04.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Judecătoria Braşov a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant, soluţie păstrată de Tribunalul Braşov, prin decizia nr. 321/AP din data de 18 februarie 2016, prin care a reţinut că finalizarea edificării sistemului de apă a avut loc în noiembrie 1987, aşa cum rezultă din procesul-verbal de recepţie preliminară şi punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii reprezentat de dezvoltarea alimentării cu apă a Municipiului Braşov, acest obiectiv fiind atestat ca făcând parte din inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Braşov, conform H.G. nr. 972/2002, anexa 2, poziţia 1073. Ca atare, a constatat că edificarea reţelelor S.C. Compania Apa Braşov S.A. a fost abuzivă, iar la momentul edificării reţelei, nu a fost acordate despăgubiri întrucât prevederile Constituţiei de la acel moment nu prevedeau o despăgubire prealabilă, ci doar una justă.

Având în vedere că imposibilitatea de restituire a fost generată de pârâtul Municipiul Braşov, rezultă că acestuia îi incumbă obligaţia de despăgubire, în calitate de persoană care ocupă terenul în baza unei exproprieri de fapt şi, care nu poate proceda la restituirea în natură datorită faptului că obiectivul de interes public amplasat pe terenul în litigiu se află în proprietatea privată a aceluiaşi pârât, Municipiul Braşov.

Rezultă că principalul considerent pentru care a fost respinsă acţiunea în revendicare a vizat împrejurarea că afectarea terenurilor de reţele de utilităţi publice face imposibilă restituirea terenului în natură, stabilind, totodată, cu putere de lucru judecat, dreptul reclamantului la acordarea unei juste despăgubiri, ca modalitate de reparare a prejudiciului.

Or, instanţa de apel, în mod greşit, nesocoteşte aceste statuări cu caracter definitiv, preluând trunchiat reţinerile din considerentele hotărârilor invocate.

Contrar statuărilor din hotărârea recurată, calitatea reclamantului de proprietar asupra terenului afectat de lucrări de utilitate publică este recunoscută, la fel ca şi nelegalitatea actului de expropriere abuzivă a terenului, cu încălcarea prevederilor Constituţiei de la 1865.

În acelaşi sens, statuarea instanţei de apel în sensul că "reţinerea existenţei unei opţiuni a reclamantului de a solicita despăgubiri nu echivalează cu a conferi şi garanta acest drept la despăgubiri" contravine instituţiei autorităţii de lucru judecat, din moment ce s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri.

Decizia civilă nr. 466/Ap din 04 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, care a calificat ca fiind o faptă ilicită exproprierea de fapt intervenită în anul 1987, cu încălcarea Constituţiei României în vigoare la acea dată, şi a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 32 l/Ap din 18 februarie 2016 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosar nr. x/2010, a trasat în sarcina instanţei de fond obligaţia soluţionării pe fond a cererii de chemare în judecată, fiind depăşită excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

În argumentarea incidenţei motivului de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul a învederat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 563 din C. civ., raportat la decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 563 C. civ., dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel. Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut. Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile C. proc. civ.

Reiese, aşadar, din prevederile anterior menţionate caracterul admisibil al acţiunii în revendicare pendinte.

Decizia nr. 33/2008, pronunţată de instanţa supremă în interesul legii trebuie interpretată în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care se regăseşte şi în prezenta speţă.

Noţiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, elemente în raport de care se poate constata că acesta se poate prevala de un "bun", provenind din dreptul recunoscut prin decizia civilă nr. 321/Ap din 18 februarie 2016 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosar nr. x/2010 de a beneficia de despăgubiri.

Cu toate că raportul dintre legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul, într-o atare acţiune, se prevalează de un bun, în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Prin urmare, se impune să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Ca atare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, ceea ce obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi la compararea titlurilor opuse.

În lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanţilor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.

În speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamantul este titularul unui "bun actual", în sensul jurisprudenţei actuale a Curţii Europene a Drepturilor Omului, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, întrucât dreptul la restituire "în echivalent" a fost recunoscut prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2012 şi dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Braşov, respectiv al Tribunalului Braşov.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 31 mai 2021, intimatul Municipiul Braşov a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 11 iunie 2021, intimata Compania de Apă Braşov S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, arătând că în niciunul dintre litigiile anterioare nu a fost pusă în discuţie admisibilitatea acţiunii formulate reclamant, prin prisma incidenţei legii speciale, astfel că nu se poate aprecia că există putere de lucru judecat sub acest aspect.

Mai mult, dosarul nr. x/2012 s-a soluţionat în calea de atac luându-sc act de tranzacţia părţilor, or, în atare situaţie nu se mai poate vorbi de puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 120/S/20.06.2013 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia Civilă decât cu privire la .dispoziţiile neschimbate ale sentinţei, respectiv de anulare a cererii reconvenţionale şi de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a RAT Braşov.

Tot astfel, în dosarul x/2010, a fost respinsă pe fond acţiunea în revendicare a reclamantului, reţinându-se că acesta a formulat o acţiune în revendicarea unei suprafeţe de teren pe care au fost edificate, în mod legal, anterior dobândirii de către acesta a calităţii de proprietar, construcţii atestate în domeniul public Braşov şi că nu a formulat în acel dosar o cerere de despăgubire, iar menţiunea din considerentele deciziei civile 32I/AP/2016, potrivit cu care "apelantul nu este lipsit de posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru porţiunea de teren afectată de lucrările de interes public" nu stabileşte cu putere de lucru judecat dreptul reclamantului la acordarea de despăgubiri pentru terenul în litigiu.

Se mai arată că în mod corect instanţa de fond şi cea de apel au reţinut că prin decizia nr. 466/Ap/04.04.2019 a Curţii de Apel Braşov au fost analizate strict soluţiile instanţei de fond cu privire la soluţionarea aspectelor ce au fost puse până în acel moment în discuţia părţilor, respectiv calitatea activă, calitatea pasivă şi calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, iar instanţa de control judiciar a statuat doar împrejurarea că Municipiul Braşov justifică calitate procesual pasivă .

De vreme ce, în primul ciclu procesual, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au pus în discuţie şi nici nu au analizat aspectele referitoare la admisibilitatea acţiunii invocate de pârât prin întâmpinare, nu se poate aprecia că odată cu trimiterea cauzei spre rejudecare judecătorul fondului trebuia să se pronunţa asupra temeiniciei pretenţiilor recurentului-reclamant.

Se susţine, totodată, că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de Municipiul Braşov prin primar a fost în mod corect admisă, raportat la obiectul cauzei de faţă, astfel cum a fost acesta precizat prin nota de şedinţă depusă la dosarul cauzei la data de 04.06.2020, rezultând cu certitudine, din întreg materialul probator al cauzei, nu doar că proprietarii tabulari, respectiv cei care i-au vândut reclamantului imobilul teren în litigiu, nu au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în sensul de a solicita să le fie restituit în natură sau prin echivalent terenul cu privire la care se solicita despăgubiri băneşti în prezenta cauză, ci dimpotrivă rezultă că aceştia nu au pretins această restituire în condiţiile legislaţiei speciale, ci s-au rezumat la parcurgerea unor proceduri de drept comun de apropriere a bunului. Aşadar, faptul că acţiunea prezentă este formulată de recurentul-reclamant, care a cumpărat prin contractul de vânzare cumpărare din anul 2007 imobilul cu privire Ia care se solicită despăgubiri în prezentul litigiu, nu are nicio relevanţă câtă vreme autorul reclamantului, respectiv vânzătorul nu a înţeles să urmeze la rândul său procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

Aceasta întrucât câtă vreme autorul său avea deschisă doar calea legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001 pentru a solicita despăgubiri privind bunul imobil teren, nici reclamantul din prezenta cauză nu se poate prevala de normele de drept comun în materie. A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a uza de dreptul comun în materia revendicării, respectiv, în detrimentul legilor speciale de reparaţie, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

Apărarea recurentului referitoare la faptul că acţiunea sa este admisibilă ca urmare a împrejurării că în cartea funciară este atestată calitatea sa de proprietar tabular, este nefondată, dat fiind că potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv, în sensul acestei legi, se înţeleg şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

Or, pe terenul ce a fost cumpărat de reclamant a fost finalizată edificarea sistemului de alimentare cu apă în luna noiembrie 1987, astfel că în cauză îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile Legii nr. 10/2001, privind procedura de urmat în vederea obţinerii de despăgubiri de către reclamant.

Opinează intimaţii că recurentul susţine în mod nefondat că soluţia de admitere a cererii sale, nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii circuitului civil, întrucât a considera admisibilă acţiunea acestuia ar conduce la aplicarea unui tratament juridic diferit în situaţii identice, faţă de împrejurarea că legea specială instituie anumite termene şi proceduri care trebuie urmate în vederea obţinerii de despăgubiri pentru imobilele ce sunt supuse regimului instituit de normele speciale.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1046/Ap/2020 din 05 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 23 martie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica vizând nesocotirea puterii de lucru judecat şi a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în dosarele nr. x/2012 al Tribunalului Braşov şi, respectiv, nr. x/2010, al Judecătoriei Braşov, circumscrisă motivului de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., este nefondată.

În esenţă, în argumentarea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins critica vizând soluţia dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 321/AP/2016, pronunţată în dosarul nr. x/2010, s-a stabilit caracterul admisibil al acţiunii în revendicare, sub forma restituirii prin echivalent, fiind recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu, iar, în urma pronunţării deciziei civile nr. 337/AP din 16.06.2014, prin care Curtea de Apel Braşov a luat act şi a consfinţit tranzacţia încheiată de părţi în data de 05 iunie 2014, în dosarul nr. x/2012, prin care reclamantul a fost de acord să primească, în compensare, pentru imobilul ce a făcut obiectul dosarului mai sus menţionat, imobile în valoare totală de 404.406 euro, iar pentru diferenţa de 41.562 euro, pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar s-a obligat să identifice un alt imobil şi să îl ofere în compensare.

Aceste afirmaţii vor fi verificate prin prisma dispoziţiilor art. 430 din C. proc. civ., potrivit cu care:

"hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", iar potrivit alin. (2)"autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Prin norma evocată, legiuitorul a consacrat în mod explicit, în plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental, dezlegată în cadrul unui proces şi a cărei rezolvare nu se regăseşte în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat. Aceasta presupune că dezlegarea dată nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus că exprimă adevărul în ceea ce priveşte raporturile juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

În prezenţa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat, instanţa nou învestită nu procedează la o altă reevaluare jurisdicţională, ci doar valorifică ceea ce a statuat instanţa anterioară. Sub acest aspect, funcţia lucrului judecat este şi aceea de a uşura sarcina probaţiunii (dezlegările anterioare ale instanţei având, în relaţia dintre părţi, o valoare normativă, în înţeles de normă particulară, aplicabilă cauzei concrete deduse judecăţii) şi respectiv, de a se impune noii judecăţi, care, în justificarea soluţiei trebuie doar să facă referire la ceea ce s-a statuat anterior.

În speţă, invocând nesocotirea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Braşov, recurentul omite faptul că litigiul care a făcut obiectul acestui dosar nu a vizat acelaşi teren, ci, aşa cum corect s-a reţinut prin decizia civilă recurată, obiectul acelei cereri de chemare în judecată l-a reprezentat o altă suprafaţă de teren, anume cea de 10067 mp din terenul înscris în CF x Braşov top x, ocupată de Regia Autonomă de Transport Braşov.

Împrejurarea că terenul revendicat în speţă, poartă în prezent acelaşi număr topo şi e intabulat în aceeaşi carte funciară, constituind o parte din imobilul dobândit de reclamant prin actul de vânzare autentificat sub nr. x/22.12.2007 de către BNP C. şi actul de partaj autentificat sub nr. x/26.05.2009 de BNP D. nu are semnificaţia juridică invocată de recurent, anume a identităţii de obiect a celor două litigii, o atare concluzie rezultând chiar din modul de învestire a instanţelor şi situaţiei specifice, şi în acelaşi timp distincte a celor două porţiuni de teren, ocupate de lucrări sau construcţii edificate în momente diferite, cu utilităţi diferite.

Or, impunerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu trebuie confundată cu situaţia în care, între speţe, există o similitudine, ceea ce ar presupune adoptarea aceleiaşi soluţii, în ideea asigurării coerenţei jurisprudenţei.

În plus, este corectă constatarea instanţei de apel în sensul că sentinţa civilă nr. 120/S/20.06.2013 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2012 a fost schimbată în parte prin decizia civilă nr. 337/AP/16.05.2014 a Curţii de Apel Braşov, fiind păstrate numai dispoziţiile cu privire la anularea cererii reconvenţionale şi la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a RAT Braşov.

Întrucât prin decizia civilă nr. 337/AP/2014 Curtea de Apel Braşov a luat act de tranzacţia părţilor, astfel că nu a procedat la o judecare a fondului şi nu a rezolvat probleme de drept privind litigiul părţilor, instanţa anterioară limitându-se la a verifica dacă tranzacţia este rezultatul voinţei neviciate a părţilor, în mod judicios nu a fost reţinută susţinerea recurentului în sensul existenţei puterii de lucru judecat ori a efectelor obligatorii a hotărârii de expedient, atât timp cât prin consfinţirea tranzacţiei, instanţa anterioară nu a dat nicio dezlegare obligatorie vreunei chestiuni litigioase, nefiind analizată nici admisibilitatea acţiunii în revendicare şi nici fondul procesului de revendicare, în sensul art. 430 din C. proc. civ., litigiul fiind stins pe cale amiabilă.

Tot astfel, contrar susţinerilor din recurs, puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 120/S/20.06.2013 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă operează doar cu privire la dispoziţiile neschimbate, în calea de atac, ale sentinţei, respectiv cele care au vizat anularea cererii reconvenţionale şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a RAT Braşov.

Or, aceste statuări nu au vizat admisibilitatea acţiunii în despăgubire formulată de reclamant în prezenta pricină.

În consecinţă, aceste dezlegări jurisdicţionale, care trebuie raportate în mod necesar la situaţia premisă care a permis concluzia regăsită în mod expres fie în considerentele cu valoare decizorie, fie în dispozitivul hotărârii şi care nu includ o apreciere a instanţei anterioare asupra admisibilităţii acţiunii de faţă, nu pot fi invocate în prezenta pricină cu autoritate de lucru judecat.

Ca urmare, în mod eronat se pretinde în recurs că, prin aceste hotărâri judecătoreşti a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu şi s-a statuat asupra îndreptăţirii acestuia la obţinerea de despăgubiri.

Nici critica vizând încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Braşov nu poate fi validată.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 3600/07.04.2015 Judecătoria Braşov a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. Compania Apa S.A. Braşov, s-a respins cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtă în contradictoriu cu Consiliul Judeţean Braşov, s-a admis cererea formulată de pârâtă de arătare a titularului dreptului în contradictoriu cu Municipiul Braşov prin primar şi s-a constatat că Municipiul Braşov beneficiază de un drept de servitute legală cu titlu gratuit asupra terenului din CF x Braşov, nr. top x.

Această hotărâre a devenit definitivă ca urmare a respingerii apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 3600/2015 pronunţată de Judecătoria Braşov, prin decizia civilă nr. 321/AP/2016 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, respectiv prin respingerea recursului declarat împotriva acestei decizii, prin decizia civilă nr. 252/R/2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Or, deşi recurentul face trimitere la statuările din cuprinsul deciziei civile nr. 321/AP/2016 a Tribunalului Braşov, susţinând că prin această hotărâre s-a stabilit caracterul admisibil al acţiunii în revendicare, sub forma îndestulării sale prin echivalent, nu se poate ignora faptul că prin decizia civilă nr. 252/R/2016, Curtea de Apel Braşov a înlăturat considerentele de care se prevalează reclamantul, reţinând că "faptul că terenul pe care au fost edificate construcţiile a fost sau nu expropriat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată nu are relevanţă în cauză, cererea de chemare în judecată neavând ca petit acordarea unor despăgubiri pentru terenul afectat de construcţiile aparţinând domeniului public al municipiului Braşov".

Prin urmare, este corectă aprecierea din cuprinsul deciziei civile recurate în sensul că, prin hotărârile definitive pronunţate în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Braşov, a fost respinsă pe fond acţiunea în revendicare a reclamantului cu privire la terenul în litigiu, reţinându-se că acesta a formulat o acţiune în revendicare cu privire la o suprafaţă de teren pe care au fost edificate, în mod legal, anterior dobândirii de către acesta a calităţii de proprietar, construcţii atestate în domeniul public al Municipiului Braşov şi nu o cerere de despăgubire, astfel că, hotărârile judecătoreşti pronunţate în acest litigiu au putere de lucru judecat exclusiv asupra chestiunilor litigioase cu privire la care instanţele anterioare au fost legal învestite şi care se regăsesc tranşate în cuprinsul acestora, fiind validate de către instanţele de control judiciar.

Ca atare, solicitarea recurentului vizând înlăturarea concluziei instanţei de apel - în sensul că menţiunea din considerentele deciziei civile nr. 321/AP/2016 a Tribunalului Braşov, potrivit cu care "apelantul nu este lipsit de posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru porţiunea de teren afectată de lucrările de interes public" nu stabileşte cu putere de lucru judecat dreptul reclamantului la acordarea de despăgubiri pentru terenul în litigiu sau admisibilitatea prezentei acţiuni, întrucât, chiar reţinerea existenţei unei opţiuni a reclamantului de a solicita despăgubiri nu echivalează cu a conferi şi garanta acest drept la despăgubiri - nu poate fi primită, aceasta având suport în considerentele actelor jurisdicţionale analizate.

În consecinţă, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii de faţă şi îndreptăţirea reclamantului A. la acordarea de despăgubiri nu operează prezumţia lucrului judecat a sus menţionatelor hotărâri, aşa cum nefondat se susţine în recurs.

Tot astfel, împrejurarea că în acel litigiu a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamant, cererea de chemare în judecată fiind soluţionată pe fond şi nu pe calea unei excepţii de procedură, nu are relevanţă sub aspectul incidenţei puterii de lucru judecat a statuărilor din litigiul anterior asupra admisibilităţii acţiunii de faţă.

Astfel, trebuie observat că puterea de lucru judecat a considerentelor trebuie raportată la aspectele litigioase care au făcut obiect al analizei instanţelor anterioare şi care îşi găsesc, în concret, dezlegarea în cuprinsul silogismului judiciar care sprijină soluţia din dispozitiv. În alţi termeni, puterea de lucru judecat priveşte manifestarea autorităţii de lucru judecat ca prezumţie legală absolută de a exprima adevărul judiciar şi are în vedere valoarea probatorie a unei hotărâri judecătoreşti anterioare în litigiul consecutiv, aducându-se în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăţi anterioare, raporturi juridice care nu pot fi nici ignorate şi nici contrazise.

Ca atare, deşi de principiu, autoritatea de lucru judecat priveşte şi hotărârile prin care s-au soluţionat excepţii peremptorii, precum excepţia inadmisibilităţii acţiunii, puterea de lucru judecat nu poate avea ca suport interpretarea subiectivă dată de parte considerentelor unei hotărâri.

Câtă vreme în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, al Judecătoriei Braşov nu s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii reclamantului, iar instanţele anterioare nu au înţeles să tranşeze o atare chestiune litigioasă, recurentul nu poate pretinde nici din această perspectivă încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în cauza menţionată.

Nici critica recurentului vizând faptul că prin decizia civilă nr. 466/Ap din 04 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, s-a trasat în sarcina instanţei de fond obligaţia soluţionării pe fond a cererii de chemare în judecată, fiind astfel depăşită excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu poate fi validată.

Astfel, aşa cum corect s-a reţinut prin decizia civilă recurată, excepţia inadmisibilităţii cererii este o excepţie absolută, care poate fi invocată, potrivit art. 246-248 din C. proc. civ. în orice stare a pricinii.

Ca atare, de vreme ce în primul ciclu procesual, această excepţie nu a fost tranşată jurisdicţional (pentru se putea reţine, eventual, puterea de lucru judecat a actelor de procedură prin care instanţele de fond s-ar fi pronunţat asupra excepţiei), ci pricina a fost soluţionată în temeiul unei alte excepţii de fond, absolute (lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Braşov) - dezlegare jurisdicţională care a făcut obiect de analiză în apelul soluţionat prin decizia civilă nr. 466/Ap din 04 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov- împrejurarea că prin această hotărâre ulterioară s-a trasat în sarcina instanţei de fond, în limitele devoluţiunii stabilite prin cererea de apel, obligaţia soluţionării pe fond a cererii de chemare în judecată, nu excludea posibilitatea analizării, în rejudecare, a unui atare incident procedural, invocat de către pârât, prin întâmpinare şi neanalizat anterior.

În argumentarea incidenţei motivului de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul a învederat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 563 din C. civ., raportat la decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin argumentele subsumate acestui motiv de recurs se critică, în esenţă, soluţia instanţelor anterioare cu privire la caracterul inadmisibil al acţiunii în despăgubire de drept comun, întemeiată pe art. 563 C. civ., având ca obiect un imobil preluat abuziv de stat în anul 1987, cerere formulată fără ca anterior să fi fost parcursă procedura Legii nr. 10/2001, din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a dispoziţiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurentul apreciază că, urmare a respingerii a demersului său jurisdicţional anterior întemeiat pe acţiunea în revendicare a aceluiaşi teren, prin decizia civilă nr. 252/R/2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, calitatea acestuia de proprietar a fost recunoscută, existând, deci, o privare de un "bun" ce constituie o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, situaţie ce se circumscrie excepţiei instituite de Înalta Curte de la regula aplicării cu prioritate a legii speciale, prin decizia în interesul legii menţionată.

Apreciază recurentul că această modalitate de abordare, reprezintă o aplicare greşită a situaţiei descrisă în Decizia în interesul legii nr. 33/2008, cu consecinţa încălcării unor principii fundamentale privind stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice, accesul la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.

Contrar susţinerilor părţii reclamante, raţionamentul logico-judiciar pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia este corect şi în concordanţă atât cu normele din dreptul intern şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocate, cât şi cu dezlegările date acestora prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prin hotărârea-pilot din din Cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României.

Situaţia de fapt reţinută, în speţă, de instanţa de fond, în rejudecare, şi confirmată de instanţa de apel este aceea că terenul cu privire la care reclamantul recurent solicită despăgubiri a fost ocupat, în fapt, în anul 1987, de către stat fiind afectat edificării unor lucrări de interes public, respectiv, respectiv dezvoltării sistemului de canalizare şi apă al oraşului Braşov, pe suprafaţa de teren ce face obiect al prezentului litigiu, fiind amplasate: două rezervoare cu apă, clădirea administrativă, centrală, garaj, atelier, staţie clorinare şi instalaţii aferente.

Or, o atare măsură, a reprezentat, neîndoielnic, aşa cum chiar reclamantul afirmă, o formă de preluare, abuzivă, în proprietatea statului, a bunului imobil în raport de care reclamantul pretinde că este îndreptăţit la restituire în echivalent, preluare care a avut loc, potrivit situaţiei de fapt a cauzei şi care nu constituie obiect de critică în recurs, în intervalul de timp ce constituie perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.

Este real că pentru acest imobil, este deschisă carte funciară în care se menţionează calitatea recurentului reclamant de titular al dreptului de proprietate, însă nu se poate ignora faptul că această înscriere nu este concordantă cu starea de fapt a terenului, care atestă o preluare a acestui bun, de către stat, începând cu anul 1987. În realitate, situaţia existenţă în speţă, care relevă că statul - care a deposedat, în modalitatea sus menţionată, pe autorii reclamantului, iar ulterior, s-a comportat ca un adevărat proprietar - semnifică, aşa cum stipulează legea specială, a cărei aplicare se impune în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, preluarea bunului cu nerespectarea dispoziţiilor legale, situaţie ce este circumscrisă prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora sunt cuprinse în câmpul de aplicaţiune al acestei legi "orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

În acest context, se impune a se observa că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică imobilelor preluate de statul comunist în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a realizat în baza unui titlu (a cărui valabilitate se verifică sau nu în raport de cerinţele legii în vigoare la data deposedării) sau, dimpotrivă, în afara oricărui titlu, prin simpla deposedare a proprietarului.

Or, dacă o preluare a unui imobil de către stat, urmată de înscrierea în cartea funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult preluarea de la o persoană care era proprietarul bunului, urmată de manifestarea statului ca proprietar, fără ca dreptul acestuia să fi fost înscris în cartea funciară are un atare caracter, de preluare abuzivă, înscriindu-se în ipoteza legii speciale susmenţionate.

De altfel, tocmai acest context factual a justificat promovarea atât a acţiunii în revendicare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, cât şi a acţiunii civile de faţă, fiind din această perspectivă, corectă, reţinerea instanţei de apel în sensul că, în litigiile anterioare s-a statuat deja că, la momentul dobândirii imobilului teren, recurentul, care a dobândit terenul ulterior edificării construcţiilor şi evidenţierii acestora în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Braşov, nu poate invoca necunoaşterea situaţiei reale a terenului cumpărat, anume a existenţei construcţiilor edificate care reprezintă părţi componente ale sistemului de alimentare cu apă a oraşului Braşov.

Aşadar, în mod corect au reţinut instanţele de fond, în rejudecare, că acţiunea recurentului-reclamant are ca obiect despăgubirea acestuia cu echivalentul valoric al unui imobil care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adică în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, fără ca acesta sau autorii săi să fi parcurs, procedura reglementată de legea specială de reparaţie.

Ca atare, în raport de constatarea instanţelor de apel şi de fond, în rejudecare, referitoare la intervenirea unei astfel de preluări (de către stat) a imobilului, realizată în anul 1987, dar şi de existenţa în cadrul legislativ naţional a actelor normative speciale edictate cu scopul de a se acorda foştilor proprietari/succesorilor acestora, măsuri reparatorii (aceste măsuri putând avea forma restituirii în natură, dar şi forme diferite reparaţie prin echivalent), se impunea a se acorda prevalenţă reglementărilor din legile speciale în puterea principiului general de drept specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală).

Or, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 535 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

În privinţa acestei din urmă condiţii, contrar afirmaţiilor din recurs, este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că recurentul nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat, definitiv, în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deţine un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pe acest aspect, întrucât acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iniţiată de acesta a fost respinsă în mod irevocabil şi nu deţine nici speranţa legitimă a redobândirii acestui bun, posibilă doar prin aplicarea cadrului normativ adecvat.

Faţă de cele arătate, recurentul se regăseşte în situaţia expusă prin decizia în interesul legii pe care acesta o invocă în favoarea sa, dar care îi închide accesul către acţiunea în despăgubire de drept comun, constând în echivalentul valoric al imobilului preluat abuziv, respectiv nu beneficiază de o "confirmare în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate"asupra terenului în litigiu, care să determine incidenţa excepţiei reglementate de aceasta.

Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, în legătură cu acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că acest concurs dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Or, decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti de la data publicării, 23 februarie 2009, se aplică tuturor acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aşa fiind, cum partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare la data de 07.03.2017, în mod corect instanţa de apel a constatat că ea cade sub incidenţa deciziei în interesul legii menţionate şi, în consecinţă, a analizat pretenţia de restituire în echivalent a imobilului pe temeiul normelor civile de drept comun în aceste coordonate.

Ca atare, în mod judicios a apreciat instanţa de apel că fiind învestită cu judecata unei acţiuni în despăgubire în legătură cu preluarea abuzivă de statul comunist, anterior momentului ratificării Convenţiei, a unui imobil, are a verifica, cu prioritate, dacă partea reclamantă deţine un "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În examinarea acestei condiţii, în mod corect instanţele de fond au observat că în ceea ce priveşte acest tip de acţiuni, noţiunea de "bun" a fost lămurită de Curtea Europeană prin hotărârea pilot dată în cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României .

Or, în hotărârea menţionată, Curtea Europeană a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Concluzia s-a impus deoarece art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat, în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui, în natură sau în echivalent, bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia.

Cum partea reclamantă nu a obţinut recunoaşterea unui drept actual de proprietate, cu efect retroactiv asupra imobilului în litigiu preluat de statul comunist, în mod corect instanţele de fond au statuat că recurentul nu deţine un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Mai mult, partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare ulterior pronunţării hotărârii din 12.10.2010 în cauza M. Atanasiu ş.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecţiuni, de pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin hotărârea menţionată, Curtea Europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

Or, în lipsa unor argumente care să fie invocate de către recurent şi care să aibă aptitudinea a de a justifica, eventual, fie lipsa caracterului efectiv al acestei proceduri speciale, fie incidenţa unor alte motive obiective care să fi împiedicat autorii reclamantului să uzeze de aceasta procedură, aceste statuări nu pot fi înlăturate de la aplicare în procesul pendinte, sub motiv că pentru imobilul în litigiu nu s-a dovedit că există declanşată de partea reclamantă sau de către autorii acestuia, în prealabil sau concomitent, o altă procedură administrativă dintr-o lege specială, astfel cum aveau părţile din hotărârea instanţei europene.

Aceasta întrucât Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Ca atare, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale (ceea ce nu reprezintă situaţia din prezenta cauză, în privinţa reclamantului reţinându-se cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 252/R/2016 Curtea de Apel Braşov, că "nu poate invoca necunoaşterea situaţiei reale asupra terenului cumpărat, respectiv a existenţei construcţiilor edificate reprezentând părţi componente ale sistemului de alimentare cu apă a municipiului Braşov), au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.

Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea în antură sau în echivalent a unor bunuri preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor/succesorilor acestora deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, în natură sau în echivalent, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, "În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice."

Or, această ipoteză nu este incidentă în speţă, iar împrejurarea că recurentul a promovat prezenta acţiune în despăgubire întrucât în anul 2016 i-a fost respinsă acţiunea în revendicarea aceluiaşi teren, nu poate fi subsumată unei neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, întrucât faptul că în acea procedură acţiunea a fost respinsă, nu justifică solicitarea bunului în echivalent în prezentul litigiu, în afara procedurii unice care reglementa regimul juridic al bunului revendicat, cu eludarea dispoziţiilor legale speciale în materie.

Afirmaţia potrivit căreia soluţia de respingere a cererii de revendicare ar constitui o confirmare a dreptului de proprietate pe care reclamantul l-a pretins este lipsită de suport legal, în condiţiile în care prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010 nu s-a reţinut că reclamantul deţine un drept actual de proprietate, ci analiza realizată a fost circumscrisă exclusiv aspectului vizând ocuparea acestui teren cu construcţii de utilitate publică, edificate anterior anului 1990, şi nici nu s-a tranşat dacă terenul a fost sau nu expropriat cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare (relevante fiind sub acest aspect considerentele decizorii expuse în cuprinsul deciziei civile nr. 252R/22.06.2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă).

Înalta Curte reţine, deopotrivă, că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci este necesar ca acest titlu să îi fie reconfirmat, cu efect retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză care nu se identifică în cazul situaţiei de faţă. Din acest punct de vedere este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că la data încheierii contractului de vânzare şi a actului de partaj, anterior menţionate autorii reclamantului nu îi puteau transmite acestuia decât drepturile pe care le deţineau.

Or, în speţă, prezenta cerere de despăgubire a fost formulată de reclamant în legătură cu un imobil de care au fost deposedaţi, în fapt, abuziv autorii săi, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, imobil în privinţa căruia, s-a statuat, de asemenea, prin hotărâre definitivă, că nu poate fi restituit în natură, în considerarea faptului că acesta, la data dobândirii de către reclamant a dreptului invocat drept cauză a cererii de chemare în judecată, terenul revendicat fusese ocupat în anul 1987 cu lucrări de interes public, construcţii şi lucrări edificate cu respectarea normelor în vigoare la acea epocă şi care îşi menţin afectaţiunea şi în prezent, aceasta fiind, de altfel, aşa cum se desprinde din considerentele hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2010, raţiunea reţinerii gratuităţii utilizării de către municipiul Braşov a terenului astfel afectat, în litigiul anterior.

Aşa fiind, numai prin ignorarea dispoziţiilor menţionate în dispozitivul actelor jurisdicţionale emise în cadrul judecăţilor anterioare, astfel cum acesta a fost explicitat prin considerentele decizorii ale acestor hotărâri, reclamantul ar putea pretinde că prin aceste hotărâri, i-a fost recunoscut un drept actual de proprietate sau că fostul drept de proprietate a supravieţuit în patrimoniul autorilor săi, fiind transmis apoi acestuia, simpla constatare în considerente a nelegalităţii titlului statului printr-o hotărâre judecătorească neconstituind titlu executoriu pentru restituirea bunului, în natură sau în echivalent.

Aşa fiind, câtă vreme autorii reclamantului aveau deschisă doar calea legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001 pentru a solicita despăgubiri privind bunul imobil teren, reclamantul din prezenta cauză nu se poate prevala de normele de drept comun în materie, pentru a obţine un atare rezultat.

În acelaşi sens, se impune a fi observat că, spre deosebire de jurisprudenţa anterioară cauzei pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în această materie, Curtea Europeană nu a mai recunoscut în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, ci vorbeşte despre existenţa unui nou drept care se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre (parag. 142 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României). În acest caz, potrivit CEDO, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).

Din aceeaşi hotărâre - pilot (cauza Atanasiu contra Românie) rezultă că transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).

Or, hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noţiunii de "bun actual" în patrimoniul reclamantului ca o condiţie necesară promovării acţiunii prin care se urmăreşte protecţia dreptului de proprietate (implicit şi a prerogativelor proprietăţii).

Ca atare, deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Or, în această materie, Statul Român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de legislaţia specială.

Cum, în speţă, recurentul nu se află în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză (întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei menţionate, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului), iar starea de fapt a cauzei demonstrează ieşirea imobilului în litigiu din patrimoniul autorilor săi, la un moment care face ca, din punct de vedere juridic, regimul acestuia să-l situeze în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, Decizia nr. 33/2008 dată de ÎCCJ în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, se aplică cu prioritate legea specială, recurentul nefiind titularul unui "bun actual".

Înalta Curte notează, deopotrivă, că întrucât legislaţia specială din materia imobilelor preluate abuziv nu conţine vreo distincţie sub acest aspect, aceste exigenţe legale, ca şi cele care rezidă din principiul general de drept specialia generalibus derogant, sunt aplicabile atât în situaţia în care pretenţia reclamantului este circumscrisă calităţii imobilului în litigiu de bun aparţinând domeniului public al unităţii administrativ teritoriale, cât şi în situaţia în care bunul ar fi aparţinut domeniului privat.

Prin raportare la considerentele expuse, se constată caracterul nefondat al criticii prin care recurentul reclamant susţine că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare, în speţă, a dezlegărilor realizate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv că nu ar fi ţinut seama că prin această hotărâre s-a statuat cu privire la posibilitatea exercitării, în privinţa unui bun care intră în sfera de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, a unei acţiuni în revendicare de drept comun.

Formulând o astfel de susţinere, practic recurentul este cel care dă o interpretare eronată Deciziei nr. 33/2008 prin aceea că desprinde din context condiţia astfel evocată, ignorând atât raţionamentul logico juridic ilustrat în considerentele care susţin respectiva dezlegare, cât şi cerinţa de a fi îndeplinită concomitent şi condiţia (premisă) de a fi identificate neconcordanţe între legea specială de reparaţie şi Convenţia europeană a drepturilor omului.

Atâta vreme cât, în speţă, nu se configurează vreo neconcordanţă între, pe de o parte, legea naţională care conferă dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul naţionalizat în timpul regimului comunist şi, pe de altă parte, Convenţia europeană, iar Legea nr. 10/2001, oferea autorilor reclamantului instrumentele procedurale necesare pentru a depăşi impedimentele reprezentate de pasivitatea nejustificată a entităţilor competente în a soluţiona cererile de acordare a măsurilor reparatorii, apar ca vădit nefondate atât criticile relative la modalitatea în care s-a făcut aplicarea dezlegărilor din Decizia nr. 33/2008, cât şi susţinerile privind greşita aplicare a prevederilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.

Tot astfel, deşi se susţine aplicarea greşită în speţă a prevederilor art. 563 din C. civ., natura juridică de acţiune în revendicare a demersului judiciar întreprins de reclamantul-recurent nu a fost contestată ori negată prin decizia recurată, ci tocmai în considerarea acestei calificări a cererii de chemare în judecată a fost realizată analiza pretenţiei litigioase, analiză care a fost însă circumscrisă cadrului legal pe care instanţa l-a apreciat (conform obligaţiei ce îi revenea în puterea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.) ca fiind relevant cauzei.

Instanţa de recurs subliniază, totodată, că, aşa cum, de altfel, s-a statuat şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învesteşte instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), este ţinută a face aplicarea normelor speciale.

Împrejurarea că aplicarea dezlegărilor care se regăsesc în Decizia nr. 33/2009 a fost realizată de instanţă într-o manieră diferită de cea susţinută şi urmărită de partea reclamantă nu reflectă, prin ea însăşi, un viciu de nelegalitate a hotărârii, pentru că rolul instanţei este acela de a judeca litigiul procedând ea însăşi la stabilirea situaţiei de fapt, precum şi la interpretarea şi aplicarea legii faţă de situaţia astfel stabilită - conform prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 124 din Constituţia României - iar nu de a confirma pur formal cererile sau apărările pe care părţile din proces înţeleg să le formuleze în cadrul procedurii judiciare.

Ca atare, interpretarea dată normelor convenţionale şi de drept intern în procesul pendinte a fost făcută, în concordanţă cu dezlegările date problemelor litigioase prin hotărârea din cauza M. Atanasiu ş.a. contra României a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambele obligatorii pentru instanţele de judecată şi, în consecinţă, aplicate tuturor persoanelor care formulează acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform jurisprudenţei consolidate la nivelul instanţelor judecătoreşti.

În egală măsură, din perspectiva alegaţiei susţinute de recurentul reclamant privind soluţionarea greşită a cauzei în temeiul excepţiei inadmisibilităţii, ceea ce ar atrage în mod necesar casarea hotărârilor pronunţate de instanţele fondului, pentru a fi examinată cauza pe fond, Înalta Curte apreciază că trebuie să se treacă dincolo de "aparenţe" şi să se analizeze dacă, în litigiul dedus judecăţii, a avut loc o examinare efectivă a fondului cauzei, cu particularităţile specifice unui astfel de litigiu.

Din această perspectivă, se reţine că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în despăgubire îndreptată împotriva unei autorităţi a statului, întemeiată pe dreptul comun, având ca obiect despăgubirea reclamantului cu echivalentul bănesc al unui imobil preluat în fapt ce intra în domeniul de aplicabilitate al unei legi speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Raportat la cadrul procesual stabilit în cauză, la statuările obligatorii ale instanţei de apel din primul ciclu procesual, dar şi la apărările formulate în cauză de către intimaţi, verificarea temeiniciei dreptului pretins din perspectiva temeiului de drept invocat de reclamant, presupunea, în raport de conţinutul concret al aspectelor deduse judecăţii în apel, stabilirea situaţiei de fapt prin raportare la probatoriul invocat de părţile litigante, dar şi a normelor de drept incidente, ceea ce impunea cu necesitate nu numai verificarea raportului dintre legea generală şi legea specială, inclusiv din perspectiva deciziilor obligatorii în materia restituirii imobilelor preluate abuziv pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi din perspectiva deţinerii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, care să îl îndreptăţească pe reclamant la dezdăunarea sa pentru lipsa de folosinţă a imobilului preluat abuziv.

Or, stabilind sfera în care poate fi inclus imobilul pentru care se solicită despăgubiri în echivalent, precum şi normele de drept aplicabile, din perspectiva dispoziţiilor legale interne şi Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite, obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. de la 1865, precum şi a raportului dintre normele generale şi cele speciale, şi procedând, în continuare, la analiza existenţei unui "bun actual" în patrimoniul reclamantului, prin prisma dispoziţiilor art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi identificând corect dispoziţiile legale cărora li se supune litigiul dedus judecăţii, instanţele fondului au făcut, în realitate, o analiză substanţială a drepturilor aflate sau pretins a se afla în patrimoniul părţilor, aşadar o analiză efectivă şi reală a fondului cauzei, astfel încât casarea solicitată de recurentul reclamant nu ar putea fi decât o soluţie formală care ar duce la prelungirea nejustificată a duratei procesului, ceea ce nu poate fi primit.

Împrejurarea că instanţa de apel a decis contrar susţinerilor reclamantului care ignorau domeniul de aplicabilitate în care este inclus bunul imobil în litigiu şi a blocului de convenţionalitate obligatoriu nu determină nelegalitatea hotărârii pronunţate în cauză şi, implicit, nu atrage necesitatea casării acesteia, fiind respectată garanţia procesuală a motivării hotărârii impusă de art. 6 parag. 1 al Convenţiei şi de dispoziţiile interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi aceea a soluţionării cauzei cu care a fost învestită în coordonatele impuse de cadrul procesual stabilit de reclamant, în considerarea efectivităţii dreptului de acces la instanţă, garantat, deopotrivă, de 6 parag. 1 al Convenţiei.

De altfel, sub acest aspect, prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 27/2011, ale cărei statuări sunt pe deplin valabile, pentru identitate de raţiune, s-a arătat că judecătorul naţional nu poate înlătura Legea nr. 10/2001 sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.

Aceste motive sunt suficiente pentru a conchide că nu există similaritate între speţa dedusă judecăţii şi jurisprudenţa CEDO, în care se sancţiona culpa instanţelor de fond de a soluţiona cauzele în temeiul excepţiei inadmisibilităţii.

Pentru toate aceste considerente, găsind nefondate criticile recurentului, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1046/Ap/2020 din 05 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

În ceea ce priveşte cererea intimatului-pârât Municipiul Braşov, prin primar, având ca obiect obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va dispune respingerea acesteia.

În acest sens se reţine că, potrivit art. 452 din C. proc. civ. partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă dovada existenţei şi întinderii acestora. Or, în speţă, ignorând această obligaţie, intimatul pârât Municipiul Braşov nu a făcut dovada avansării unor sume de bani în vederea susţinerii apărării în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1046/Ap/2020 din 05 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Respinge cererea intimatului-pârât Municipiul Braşov, prin primar, de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2022.