Civil liability for animal damage exonerated by victim's exclusive fault under objective liability regime

Şedinţa publică din data de 22 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia I civilă, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai minorei Olaru D., au solicitat în contradictoriu cu pârâţii E., F., G., H., I., obligarea pârâţilor la plata prejudiciului material şi moral, suferit în urma incidentului din data de 26 martie 2019, respectiv daune materiale în valoare de 500 de euro şi daune morale în valoare de 100.000 de euro pentru fiica reclamanţilor Olarul D. şi 5.000 de euro pentru reclamanţii A. şi B..

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea dispoziţiile art. 1349, 1381 şi 1395 din C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 915 din 27 noiembrie 2020, Tribunalul Botoşani a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare şi a respins ca nefondată, cererea formulată de reclamanţii A., B., în contradictoriu cu pârâţii E., F., G., H. şi I., având ca obiect pretenţii.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii A. şi B..

3. Decizia pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia nr. 434 din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat şi au fost obligaţi în solidar, reclamanţii-apelanţi să plătească pârâtului-intimat H., suma de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii A. şi B. în nume propriu şi în calitate de reprezentanţi legali ai minorei Olaru D..

Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488. pct. 8 C. proc. civ.:

1. Din coroborarea probelor administrate în cauză, reiese că pretenţiile având ca temei acţiunea în răspundere civilă delictuală a persoanei prejudiciate împotriva pârâţilor, au la bază condiţiile răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate de animale, impuse de art. 1375 din Noul C. civ., care statuează că "proprietarul unui animat sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa".

Potrivit art. 1377 din acelaşi act normativ, "are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau a unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu".

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate de animale, reclamantul trebuie să facă dovada îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii: existenta unui prejudiciu care să fie cauzat de animale şi împrejurarea că, la data cauzării prejudiciului, animalele se găseau în paza juridică a persoanei de la care se pretinde plata despăgubirilor.

Paza juridică decurge din dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi de animalul respectiv, care implică prerogativa de comandă, de direcţie şi de supraveghere a animalului.

Fundamentarea răspunderii pârâţilor pentru animalele pe care le deţin în proprietate are la bază ideea unei prezumţii de culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei juridice, la care se adaugă ideea de garanţie în calitate de proprietar (paznic juridic al animalelor), în sensul de a garanta comportamentul general, defectele de comportament ale animalelor respective.

Ideea de garanţie explică aşadar, de ce pârâţii, în calitate de proprietari ai câinelui, trebuie să răspundă nu doar în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere a animalelor, ci şi în ipoteza în care animalul, chiar supravegheat fiind, a cauzat un prejudiciu.

2. Animalul în cauză era de talie mare, fiind prin definiţie un câine de pază, obişnuit să se comporte ca atare. Paznicul juridic al animalului ar fi trebuit să ia măsurile necesare pentru prevenirea unui atac din partea câinelui, mai ales că acea curte în care se afla câinele, era vizitată aproape zilnic de fetiţa C., nepoata acestora precum şi de martora J..

Comportamentul unui câine este imprevizibil, prin urmare, acesta nu ar fi trebuit lăsat nesupravegheat.

Pârâţii ar fi putut da dovadă de o mai mare diligentă, în concret chiar să îngrădească spaţiul în care se afla câinele sau să îi asigurare acestuia o botniţă, măcar pe perioada cât era lăsat liber.

De aceea nu poate fi reţinută incidenţa vreuneia dintre cauzele de exonerare de răspundere prevăzute de art. 1351 din C. civ., cauzate de fapta victimei înseşi, întrucât ar trebui îndeplinite condiţiile de caz fortuit, adică un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Nu sunt date în cauză aceste elemente, întrucât fetiţa obişnuia să meargă la pârâţi pentru a se juca cu nepoata lor, cu atât mai mult cu cât exista o poartă laterală ce separa proprietăţile părţilor, care nu era asigurată cu zăvor, astfel încât să împiedice accesul altor persoane în curte.

Întrucât ne aflăm în sfera răspunderii civile delictuale obiective, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animal sunt veritabile, ipoteze de răspundere pentru caz fortuit în care numai forţa majoră, fapta victimei sau a unui terţ este capabilă a limita sau a exonera de răspundere pe păzitorul juridic al animalului.

Răspunderea obiectivă este întemeiată pe ideea de garanţie obiectivă, aşa încât păzitorul juridic al animalului este exonerat de răspundere dacă şi numai dacă prejudiciul este cauzat exclusiv de un eveniment de forţă majoră sau de fapta victimei.

Pârâţii nu s-au aflat în imposibilitatea de a prevedea evenimentul, întrucât fetiţa mergea în mod obişnuit în curtea acestora, iar poarta nu era asigurată în mod corespunzător.

Doar dacă persoana chemată să răspundă (în speţă - pârâţii) nu a cunoscut şi nici nu a putut cunoaşte prin diligentele fireşti ale omului mediu aceste împrejurări, atunci ar putea fi înlăturată răspunderea pentru fapta animalelor, însă victima în mod firesc venea în vizită pentru a se juca cu fiica/nepoata acestora.

Evenimentul putea fi prevăzut cu uşurinţă, cu atât mai mult cu cat martora J. declara că pârâţii i-au spus fetiţei să revină mai târziu.

Condiţiile faptei exclusive a victimei se analizează in concreto pentru cazul fortuit (ce ar fi făcut omul obişnuit, cu diligente şi cunoştinţe medii?). Dar, în speţă discutăm de o fetiţă de 5 ani care nu a pătruns în curte, ci doar a deschis poarta şi a strigat-o pe fiica/nepoata pârâţilor .

Comportamentul agresiv al câinelui este confirmat şi de martorii audiaţi în cauză: K., L. şi M..

3. Instanţa nu a analizat toate probele din dosar, rezumându-se doar la o parte din declaraţia martorei J..

Ne aflăm într-o situaţie de obicei, întrucât vizitele erau frecvente iar instanţa a omis să analizeze aspectul că între proprietăţi există o poartă ce facilita accesul fetiţelor, una în curtea celeilalte.

Instanţa de fond a reţinut în mod neîntemeiat că se relevă o practică cutumiară vizavi de accesul în mod obişnuit al consătenilor pe proprietatea familiei Târziu, care se realiza doar după strigarea proprietarului, iar minorele intrau în curte doar dacă erau aşteptate, pârâta E. fiind cea care le înlesnea accesul sau martora J., cea care se distingea printre minore prin vârsta acesteia mai mare.

Aşadar, chiar instanţa constată că şi martora J. intra în curte fără a fi aşteptată şi înlesnea accesul în curte.

Mai mult, aceeaşi martoră declară ca fetiţa C. fusese dimineaţă şi întrebase dacă a venit N. (nepoata pârâţilor) şi aceştia i-au spus să revină mai târziu.

Instanţa reţine că fetiţa a determinat comportamentul agresiv al câinelui şi că victima a intrat fără drept în curte, însă din depoziţia martorei J. reiese că atunci când a deschis poarta (fetiţia C.) câinele a sărit pe ea. A strigat doar N. şi nu i-a răspuns nimeni.

Reiese aşadar, că fetiţa nici nu a reuşit să pătrundă în curte şi a strigat-o pe nepoata pârâţilor.

Cu privire la prejudiciu:

Prejudiciul patrimonial poate fi dat când s-a produs o vătămare a sănătăţii sau a integrităţii corporale, iar prejudiciul nepatrimonial sau moral tinde la repararea tuturor suferinţelor de ordin fizic, estetic, de ordin afectiv sau cauzate de atingerea adusă onoarei sau demnităţii.

Faptul că minora a rămas cu o cicatrice vizibilă îi produce în mod evident un prejudiciu de ordin estetic permanent, ce rezultă din înscrisurile şi planşele foto depuse la dosar.

Minora avea o vârstă fragedă la momentul producerii incidentului, aspect ce i-a amplificat suferinţa fizică şi psihică, provocând daune persistente, deoarece vătămările fizice sunt mai intens simţite la vârste fragede şi pot avea consecinţe pe termen lung sau pe viaţă.

Traumele fizice şi psihice ocazionate minorei de internările medicale, de operaţii şi de toate tratamentele la care a fost şi este supusă.

Prejudiciul moral este concretizat în infirmitatea permanentă ce a fost produsă fetiţei (îi lipseşte o bucată semnificativă din pavilionul urechii), aceasta rămânând cu sechele de ordin estetic ce îi alterează aspectul fizic şi o împiedică să ducă o viaţă normală, specifică vârstei sale.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii E., F., G., H. şi I. au solicitat prin întâmpinare la cererea de recurs formulată de către A. şi B., respingerea recursului ca nefondat.

In principal, solicită admiterea excepţia nulităţii recursului şi constatarea nulităţii recursului pentru nemotivare.

Niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Chiar dacă s-ar raporta la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", totuşi în motivele invocate nu putem identifica ce prevederi legale au fost încălcate, respectiv aplicate greşit.

Recurenta invocă formal dispoziţiile art. 1375 şi art. 1377 din C. civ., fără a argumenta în ce fel instanţa ierarhic inferioară a greşit atunci când nu a dat eficienţă acestor prevederi şi motivul pentru care soluţia pronunţată de Curtea de apel Suceava nu este legală.

Consideră că acest gen de critică a recurentei nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care se solicită inclusiv o reinterpretare a situaţiei de fapt, aspect inadmisibil în această cale de atac.

Controlul de netemeinicie excede limitelor stabilite prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu intră în atribuţiile instanţei de recurs, iar recurenta nu indică în ce constă în mod concret încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

A motiva recursul înseamnă dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privitoare la modul de judecată al instanţei prin raportare la motivul de recurs invocat.

Este nulă cererea de recurs în condiţiile în care nu se indică niciun motiv dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi nu se precizează în concret care sunt normele de drept material aplicate sau interpretate greşit, iar criticile formulate nu permit încadrarea în celelalte motive de recurs, neconstituind motive argumentate juridic.

II. Raportat la fondul cauzei, în mod corect a reţinut instanţa de fond, dar şi cea de control judiciar că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile 1380 din C. civ. care au un caracter special prin raportare la prevederile art. 1352 C. civ. care au caracter general şi vizează înlăturarea răspunderii ca urmare a faptei victimei înseşi.

Conform art. 1375 din C. civ., proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.

În continuare, art. 1380 C. civ. prevede că în cazul de mai sus, nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.

Raportat la probatoriul administrat în cauză, rezultă că este incidentă prima situaţie de exonerare.

Nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi, ceea ce presupune asumarea riscului cauzării prejudiciului şi înlătură răspunderea paznicului juridic.

În practică s-a statuat că nu prezintă relevanţă atitudinea psihică a victimei faţă de fapta săvârşită pentru ca paznicul să fie exonerat de răspundere.

Instanţa de fond în mod corect a analizat implicarea victimei după criteriul normalităţii conduitei sale pe care ar trebui să o adopte în societate.

In speţă, victima a adoptat o conduită periculoasă, datorită căreia ea însăşi a suferit un prejudiciu.

Din declaraţia reclamantului recurent exprimată la termenul din 20.11.2020 şi consemnată pe larg în cuprinsul încheierii de şedinţă, rezultă că fetele "nu mergeau de capul lor" dintr-o curte în alta şi părinţii "reciproc se întrebau" unde se vor juca fetele.

Martorii J. şi K. au arătat că în momentul în care copiii se întâlneau la una dintre gospodării să se joace, părinţii acestora se puneau de acord în prealabil, iar copiii care veneau de la alte case erau fie aşteptaţi, fie cereau voie să pătrundă în curte. Niciodată aceştia nu intrau fără să anunţe.

Aşadar, declaraţiile celor doi martori se coroborează cu declaraţia recurentului reclamant consemnată în încheierea de şedinţă, motiv pentru care în nici un caz nu se poate reţine că exista un obicei ca minorii să meargă neanunţaţi dintr-o curte în alta, aşa cum susţin recurenţii.

Din declaraţia martorei J. rezultă că în momentul în care minora s-a deplasat prima dată la locuinţa familiei O., a întrebat din drum, la poartă dacă a sosit prietena sa şi nu a intrat în curte.

Din nefericire, a doua oară, deşi martora J. i-a adus la cunoştinţă că N. nu este venită, în mod inexplicabil aceasta a ales să îşi continue deplasarea şi de această dată, fără a-şi mai anunţa prezenţa a ridicat sfoara care asigura poarta şi a intrat în curte.

Se solicită a se avea în vedere depoziţia martorului J. care a arătat că atunci când minora venea să se joace cu N., era adusă de mama sa care ridica acea sfoară care asigura poarta de acces. La momentul incidentului minora a reuşit să ridice sfoara cu dificultate.

Portiţa dintre proprietăţile părţilor, realizată de către recurent, era blocată tocmai pentru a nu permite accesul inopinat al minorei.

Atunci când copiii se jucau în curtea locuinţei pârâţilor, căţelul era închis în ţarc, prin urmare minora nu era familiarizată cu acesta.

Evenimentul nefericit are la baza manifestarea unilaterală de voinţă a victimei, respectiv conduita anormala a acesteia, care contrar tuturor uzanţelor de atunci, a ales să intre în curtea locuinţei pârâţilor, fără a anunţa în orice mod sau a fi aşteptată.

Prin urmare, din tot probatoriul administrat în cauză nu a rezultat o legătură de cauzalitate între "fapta" săvârşită de intimaţi şi consecinţele produse.

În plan secund, se impune să se aibă în vedere art. 37 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului:

"Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială. În acest scop părinţii sunt obligaţi: a) să supravegheze copilul".

Anterior ca minora să părăsească locuinţa familiei sale, aceasta era lăsată în supravegherea bunicii sale.

Din declaraţia dată de către P. în cursul urmării penale, rezultă că nepoata sa a ieşit din curtea locuinţei fără a cere permisiunea, însă în loc să îi ceara să se întoarcă în curte sau eventual să o însoţească, a lăsat-o să îşi continue deplasarea pe drumul public până la poarta locuinţei familiei pârâţilor.

Într-adevăr, P. avea în grijă la vremea respectiv şi de un alt copil minor. însă deficienţa asigurării supravegherii copilului mai mare s-a datorat lipsei de diligenţă manifestate de către părinţii victimei.

Recurenţii invocă agresivitatea căţelului şi faptul că ar fi trebuit să îi pună botniţă în curte în momentul în care îi curăţau padocul, însă fără a indica un temei legal.

Conform art. 1 din O.U.G. nr. 55/2000 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi "prin câini periculoşi se înţelege câinii aparţinând următoarelor rase, grupate în două categorii, după cum urmează:

a) categoria I: câinii de luptă şi de atac, asimilaţi prin caracterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbull, Bandog şi metişii lor;

b) categoria a II-a: câinii din rasele American StaffordshireTerrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobănesc Caucazian, Cane Corso şi metişii lor.

Art. 2. (1) Prin câini agresivi se înţelege:

a) orice câine care, fără să fie provocat, muşcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private;

b) orice câine care participă la lupte între câini sau care a fost antrenat în acest scop.

(2) Nu intră în categoria câinilor agresivi definiţi la alin. (1):

a) orice câine care atacă sau muşcă o persoană care a pătruns tară drept, în orice mod, într-o proprietate privată sau publică protejată de acel câine;

b) orice câine folosit de unităţile de poliţie, de jandarmerie, de alte unităţi militare, de unităţile vamale sau de serviciile publice de securitate, protecţie şi pază, care, aflându-se în misiune, a atacat sau a muşcat o persoană".

Prin urmare, căţelul nu se încadra nici la câini periculoşi (era din rasa Ciobănesc Carpatin) şi nici la câini agresivi pentru că incidentul a avut loc în interiorul curţii şi nu în dreptul porţii, cum eronat susţin recurenţii. În mod corect a reţinut Curtea de Apel Suceava că inclusiv recurenţii au susţinut prin cererea de chemare în judecată faptul că minora a intrat în curte.

În mod corect instanţa de fond a făcut trimitere la dispoziţiile art. 224 C. pen. şi art. 27 alin. (1) din Constituţie care reglementează un standard ridicat de ocrotire a proprietăţii private. Nu s-a pus problema punerii sub acuzare a victimei pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, cum în mod eronat s-a arătat prin cererea de apel, ci s-a evidenţiat şi argumentat pe larg nivelul ridicat pe care Statul Român îl conferă proprietăţii private şi faptul că minora a intrat fără drept în curtea dumnealor.

Deşi recurenţii consideră că hotărârea a fost redactată cu "virulenţă", în afara cadrului procesual, soluţia fiind, din punctul lor de vedere "nedreaptă şi vădit subiectivă", totuşi nu critică în concret elementele pe care şi-a întemeiat instanţa soluţia şi evită să se raporteze la singurul element esenţial de care depinde soluţia în prezentul dosar, respectiv conduita victimei.

De altfel, Curtea de apel a considerat că hotărârea instanţei de fond nu a fost motivată cu "virulenţă", "considerentele sentinţei atacate sunt corect raportate la obiectul şi la cauza acţiunii".

După cum a rezultat din întreg materialul probator, minora a adoptat la data incidentului o conduită anormală, aspect confirmat inclusiv de tatăl acesteia, după cum am arătat mai sus.

In plus, judecătorul fondului a acceptat să readministreze întreg probatoriul administrat deja în dosarul penal, cu toate că intimaţii s-au opus şi au solicitat limitarea numărului martorilor ce au avut aceeaşi teză probatoriu.

Intimaţii au fost cercetaţi pentru aceleaşi fapte în două dosare penale, respectiv 678/144/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Dorohoi şi 794/P/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani. În ambele dosare soluţia parchetului a fost aceea de clasare.

Trauma copilului nu poate lăsa pe nimeni indiferent şi intimaţilor le pare nespus de rău pentru ce a păţit acesta, însă susţine că nu pot răspunde pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de supraveghere a copilului stabilită de lege în sarcina părinţilor.

In subsidiar, în situaţia se va considera că poate fi antrenată răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, H. a fost cel care a deschis ţarcul în care se afla căţelul pentru a-i face curat, acesta fiind motivul pentru care animalul era liber în perimetrul curţii. Anterior eliberării sale a verificat ca porţile de acces în curte să fie închise.

Faţă de E., F., G. şi I. nu poate fi angajată răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animal, deoarece H. a acţionat independent de voinţa lor când a luat iniţiativa de a face curat în ţarc.

Consideră că sumele de bani solicitate de către recurenţi cu titlu de daune morale sunt exagerate prin raportare la veniturile realizate de către aceştia şi zilele de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor (29-30 de zile de îngrijiri medicale).

Din actele medicale comunicate se constată prezenţa unui certificat medico-legal din care nu rezultă că viaţa minorei a fost pusă în pericol, ci doar că sunt necesare 25-30 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Minora a fost diagnosticată de către medicul specialist în chirurgie plastică, microchirurgie reconstructivă şi estetică Q. care a stabilit că se impune reconstrucţia pavilionului urechii după vârsta de 16-17 ani şi există o probabilitate de revizuire a cicatricii de la nivelul feţei. Prin urmare, nu se poate susţine că minora a rămas cu o sluţire permanentă în condiţiile în care există posibilitatea remedierii deficienţelor la vârsta de 16-17 ani.

Nu sunt de acord cu susţinerea recurenţilor că minorei îi este frică de orice câine, în condiţiile în care după incident reclamantul recurent a cumpărat fetei sale un căţel din rasa pechinez, iar livada îngrădită din spatele casei era păzită de doi câini lupi lăsaţi liberi.

Daunele morale solicitate de către părinţi sunt nefondate, aceştia nefiind victima agresiunii câinelui.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

A. Excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs reglementate de prevederile art. 488 C. proc. civ., este nefondată, deoarece din cuprinsul memoriului de recurs se decelează aspecte de nelegalitate, respectiv cele vizând greşita aplicare în cauză de către instanţele devolutive, a dispoziţiilor art. 1375, art. 1377 şi art. 1351 C. civ.

B. Potrivit prevederilor art. 1375 C. civ., "Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale - Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa".

De asemenea, conform art. 1377 C. civ., "Noţiunea de pază - În înţelesul dispoziţiilor art. 1.375 şi 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu".

Rezultă aşadar, că răspunderea civilă delictuală pentru animalul aflat în paza unei persoane reprezintă o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, întemeiată pe ideea de garantare a comportamentului general corespunzător al animalului respectiv.

Contrar criticilor din motivele de recurs, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel s-a fundamentat în adoptarea deciziei sale, pe acest tip de răspundere obiectivă:

"Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este o răspundere obiectivă şi nu este condiţionată de existenţa culpei păzitorului juridic, acesta fiind obligat la reparaţie chiar dacă animalul era scăpat de sub pază".

Ce a constatat însă, instanţa de apel (ca de altfel, şi tribunalul) a fost însă, incidenţa cauzei exoneratoare de răspundere reprezentate de fapta victimei înseşi, cauză exoneratoare reglementată de dispoziţiile art. 1380 C. civ.:

"În speţă, nu a fost antrenată răspunderea proprietarilor animalului pentru prejudiciul cauzat datorită intervenirii unei cauze exoneratoare de răspundere, şi anume fapta victimei care a cauzat în mod exclusiv atacul prin pătrunderea inopinată în curtea îngrădită a pârâţilor".

Art. 1380 C. civ. reglementează:

"Cauze de exonerare - În cazurile prevăzute la art. 1.375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră".

Recurenţii, grefându-se pe coroborarea art. 1380 C. civ. cu art. 1351 şi art. 1352 C. civ. potrivit căruia "Fapta victimei sau a terţului - Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere", apreciază că în cauză nu ar fi fost incidentă această cauză de exonerare, întrucât intimaţii nu s-ar fi aflat în imposibilitatea de a prevedea şi împiedica atacul canin, deoarece victima mergea în mod obişnuit în curtea intimaţilor, iar poarta nu era asigurată corespunzător. În plus, intimaţii i-ar fi zis în acea zi, anterior, fetiţei să revină mai târziu.

Or, Înalta Curte observă că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Aşadar, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel, dacă în recurs nu sunt administrate noi probe.

Or, aserţiunile recurenţilor reclamanţi referitoare la faptul că intimaţii ar fi putut prevedea şi împiedica atacul canin, întrucât victima mergea în mod obişnuit în curtea intimaţilor, iar poarta nu era asigurată corespunzător şi că mai mult, în ziua respectivă, anterior intimaţii i-ar fi zis fetiţei să revină mai târziu, toate acestea însoţite de dezbaterea de către recurenţi a probelor administrate cauzei, implică aprecierea situaţiei de fapt, instanţa de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situaţia de fapt, aşa cum am arătat, în această cale de atac exclusiv de legalitate, nefiind administrate noi probe.

Toate aspectele menţionate reprezintă elemente ale situaţiei de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate. Posibilitatea intimaţilor de prevedere şi împiedicare a atacului câinelui, modul de asigurare de către intimaţi a porţii de acces, modalitatea în care fetiţa victimă pătrundea în mod obişnuit în curtea în care se afla câinele, locul concret unde s-a produs atacul canin (în interiorul curţii sau în afara acesteia), toate acestea reprezintă în mod indiscutabil, elemente factuale.

Or, instanţa de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului, în cazul neadministrării de probe noi în recurs, precum este cazul în speţă.

Aşadar, în privinţa aspectelor anterior reliefate, se observă că instanţa devolutivă de apel a stabilit definitiv următoarele:

- "Nu pot fi reţinute susţinerile apelanţilor legate de analizarea comportamentului minorei C. în concret, cu concluzia că pârâţii nu s-au aflat în imposibilitate de a prevedea evenimentul. Cu alte cuvinte, reclamanţii-apelanţi susţin că păzitorii juridici ai câinelui puteau să prevadă că minora va intra în curtea lor în momentul în care câinele nu se afla închis în padoc, acest fapt decurgând din obişnuinţă. Însă, nu a fost dovedit în cauză faptul că minora intra în mod obişnuit, fără a fi însoţită de bunică sau părinţi în curtea imobilului pârâţilor sau fără ca vizita sa să fie anunţată.

Apelanţii reproşează pârâţilor că nu au întreprins tot felul de acţiuni care să preîntâmpine atacul minorei C. de către câinele acestora din urmă, acţiuni care nu erau prevăzute de lege în condiţiile date, invocând, în principal, vârsta fragedă a victimei, însă omit a evidenţia faptul că minora de 5 ani şi 8 luni a scăpat de sub supravegherea bunicii sale, a ieşit din curtea imobilului său, a mers pe drumul public şi a intrat într-o curte vecină";

- "Susţinerile din apel legate de faptul că minora C. nici nu a reuşit să intre în curte, fiind atacată de câine atunci când a deschis poarta nu sunt confirmate de probatoriul administrat în cauză. Mai mult, apelanţii nu au susţinut până în apel această ipoteză, ei înşişi descriind situaţia de fapt în acţiunea introductivă de instanţă, astfel: "Când a intrat în curte, asupra ei s-a repezit câinele ciobănesc carpatin, care a muşcat-o pe fiica noastră D. de nas şi de ureche, producându-i grave leziuni". Apărătorul reclamanţilor a descris aceeaşi situaţie de fapt la dezbaterile din prima instanţă, şi anume faptul pătrunderii minorei C. în curtea pârâţilor, la data incidentului";

- "Aceeaşi martoră susţine că poarta era legată, chiar dacă se putea uşor dezasigura, dar şi faptul că atunci când se juca cu feţiţa pârâţilor în curte la aceştia câinele era închis, iar când intra în curte era cineva de obicei la gard, era aşteptată. Martora mai afirmă, la întrebarea dacă fetiţa s-a chinuit să deschidă poarta sau a deschis-o cu uşurinţă, că minora C.: "a stat puţin până să o deschidă"";

- "Nu s-a conturat din probatoriul administrat, în nici un caz, că minora C. intra, în mod obişnuit, singură, inopinat, în curtea pârâţilor, pentru a se juca cu minora N.";

- "atacul câinelui a fost determinat de pătrunderea inopinată a minorei C. în perimetrul curţii pârâţilor".

Curtea constată de asemenea, faptul că în recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 492 C. proc. civ., instanţa de recurs fiind aşadar, ţinută de situaţia de fapt anterior citată, reţinută de curtea de apel în mod definitiv.

Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserţiunilor de genul celor menţionate de recurenţii reclamanţi în motivele lor de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a dispoziţiilor legale ale art. 1375, art. 1377 C. civ., ale art. 1380 C. civ., art. 1351 sau ale art. 1352 C. civ., astfel cum doresc recurenţii reclamanţi menţionaţi, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reevaluarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reţinut definitiv, aspectele factuale menţionate - contrare celor enunţate de recurenţi - iar în recurs nu s-au administrat probe noi care să modifice această stare de fapt, astfel cum s-a ilustrat anterior, Înalta Curte nu poate decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale incidente, invocate de recurenţi, la această situaţie de fapt.

Aşadar, grefat pe situaţia de fapt stabilită, ilustrată anterior, Înalta Curte apreciază, din perspectiva criticilor formulate de recurenţii reclamanţi, că în cauză, s-a realizat de către instanţa de apel o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale invocate ale art. 1375, art. 1377 C. civ., ale art. 1380 C. civ., art. 1351, art. 1352 C. civ., motivele de recurs aferente, nefiind aşadar, fondate.

Înalta Curte constată de asemenea, că nu sunt fondate nici criticile relative omisiunii curţii de apel de a analiza toate probele din dosar, ci rezumându-se la a analiza doar o parte din declaraţia martorei J..

Astfel, potrivit art. 264 C. proc. civ., "Aprecierea probelor - (1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare".

Înalta Curte constată că în cadrul deciziei sale, curtea de apel s-a grefat pe analiza probatoriului administrat în cauză, pe susţinerile înseşi ale reclamanţilor din cererea de chemare în judecată, pe depoziţia martorei J., pe ordonanţa penală de clasare, arătând chiar în privinţa declaraţiei testimoniale, că "Nu se poate reţine că prima instanţă a analizat doar o parte din probele de la dosar, rezumându-se doar la o parte din declaraţia minorei J.. Cele declarate de această martoră au fost analizate în totalitate de instanţă şi nu trunchiat", ceea ce implică, confirmă reevaluarea întregii depoziţii de către instanţa de apel. Se observă că în cadrul deciziei recurate, instanţa de apel îşi întemeiază multe din aprecierile ale pe aspecte concrete din depoziţia martorei menţionate.

Din perspectiva acestor argumente, nu se poate aşadar, reproşa curţii de apel, o încălcare a prevederilor art. 264 C. proc. civ.

În fine, critica recurenţilor relativă faptului că ar fi trebuit ca animalul să fie asigurat cu botniţă, nu este fondată, prin raportare la prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 55/2002 din 30 aprilie 2002 republicată privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, care impun această obligaţie doar în privinţa unor anumite categorii de câini (din rândul cărora s-a reţinut definitiv de către instanţele devolutive ale fondului, că nu făcea parte şi câinele ce a atacat-o pe fetiţă) şi doar în anumite locuri publice, comune (în rândul cărora nu este specificată de legiuitor şi curtea exclusivă a paznicilor juridici ai câinelui, precum în cazul în speţă).

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi, ca nefondată, va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. în nume propriu şi în calitate de reprezentanţi legali ai minorei Olaru D., împotriva deciziei nr. 434 din 26 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. în nume propriu şi în calitate de reprezentanţi legali ai minorei Olaru D., împotriva deciziei nr. 434 din 26 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 martie 2022.