Usucapion of religious property and failure to review sacred goods doctrine in appellate proceedings

Şedinţa publică din data de 22 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 20.01.2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta Parohia Măicăneasa a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin prescripţia achizitivă asupra terenului în suprafaţă de 464,40 mp situat în Bucureşti, B-dul x nr. 2, sector 1 şi prin accesiune imobiliară asupra construcţiilor denumite: Capelă (C 2) în suprafaţă de 128,38 mp şi Clopotniţă (C2) în suprafaţă de 4,36 mp.

În drept, cererea a fost motivată pe dispoziţiile Legii nr. 71/2011, ale art. 645, 1890, 1847 din C. civ. de la 1864.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă faţă de prevederile principiului de drept specialia derogant generalia şi a O.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 59/17.01.2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta Parohia Măicăneasa în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi pe cale de consecinţă, a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafaţă de 464,40 mp situat în Bucureşti, B-dul x nr. 2, sector 1 şi prin accesiune asupra construcţiilor CI şi C2 - capelă şi clopotniţă în suprafaţă de 118 mp şi respectiv 5 mp. de la aceeaşi adresă.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Împotriva acestei sentinţe, la data de 31.07.2018 a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 09.11.2018.

Prin decizia nr. 545A din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2017 a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 59 din 17.01.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Parohia Măicăneasa; a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta Parohia Măicăneasa prin paroh preot A., criticând soluţia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la ICCJ în data de 20 mai 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie.

Prin cererea de recurs, reclamanta a solicitat admiterea recursului astfel cum este motivat; casarea în tot a deciziei recurate; menţinerea în tot a sentinţei primei instanţe ca fiind legală şi temeinică şi să se constate dobândirea prin uzucapiunea de lungă durată a dreptului de proprietate asupra imobilului - teren în suprafaţă de 462 mp situat în Bucureşti, B-dul x nr. 2, Sector l şi prin accesiune imobiliară asupra imobilelor: Capelă (Ci) - în suprafaţă de 118 mp, împreună cu prispă în suprafaţă de 13 mp şi Clopotniţă (C2) - în suprafaţă de 5 mp, edificat menţionat şi identificate conform expertizei judiciare întocmite de către expert B..

Consideră că soluţia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:

Cu privire la viciile posesiei invocate în dauna uzucapiunii, acestea nu sunt sustenabile, întrucât parohia a avut o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar asupra suprafeţei de teren pe care o uzucapează.

Posesia reprezintă o stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţa de toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al altui drept real.

Pentru existenţa posesiei se cer îndeplinite cumulativ două elemente:

a. unul de ordin material - corpus;

b. şi altul de ordin psihologic, intenţional - animus.

Elementul material sau corpus constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare şi folosinţă exercitate direct asupra lucrului. În acest sens, prin adresa nr. x/31.05.1951 (aflată la dosarul cauzei), a Protoieriei "Raionului Stalin" Regiunea Bucureşti se aduce la cunoştinţă Arhiepiscopiei Bucureştilor faptul că s-au efectuat "lucrări de amenajare", "... a fost reparat şi transformat în interior", iar "Preotul paroh ~ cu ajutorul bănesc de 50.000 RON, acordat de Protoiere de la parohiile din raion şi cu ajutorul diferiţilor creştini cari au donat obiecte de cult, a reuşit să înzestreze capela cu toate cele necesare...".

De asemenea, prin Adresa nr. x/21.06.1951 (aflată la dosarul cauzei), a Protoieriei "Raionul Stalin" Regiunea Bucureşti se aduce la cunoştinţă Arhiepiscopiei Bucureştilor, faptul că în data de 10.06.1951 a avut loc sfinţirea Capelei din Parohia Măicăneasa, iar Pr. Protopop precizează:

"Capela a fost amenajată cu sprijinul material şi moral al parohiilor din raionul Stalin".

În cele exprimate mai sus prin actele de stăpânire, transformare şi folosinţă, Parohia a demonstrat că există continuitate în exercitarea posesiei, întrucât actele de mai sus s-au făcut cu regularitate. Imobilul având destinaţia de locaş de cult, este evident că ţinerea slujbelor în duminici şi sărbători, au caracterul unor acte de stăpânire şi folosinţă care s-au făcut regulat şi fără intermitenţe, după cum rezultă şi din înscrisurile administrate la dosarul cauzei, respectiv Registrul pentru înscrierea înmormântărilor, Registrul pentru înscrierea născuţilor şi botezurilor şi Registrul de căsătoriţi.

De asemenea, întreţinerea locaşului de cult şi a terenului aferent, împrejmuirea acestuia, toate aceste acte demonstrează că posesia s-a făcut sub nume de proprietar.

2. Elementul psihologic, intenţional sau animus constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar ori în calitate de titular al unui alt drept real. În acest sens, Parohia Măicăneasa are deschis rol fiscal pentru acest imobil din anul 1951.

De asemenea, reamintim faptul că în raport cu legislaţia statală a vremii, bunurile apar ca fiind proprietatea unităţii de cult şi în Registrul Inventar din anul 1969 (acesta potrivit perspectivei legislative a perioadei respective, era mai mult decât un document intern, fiind un înscris comandat şi administrat prin Ministerul Cultelor, în interesul statului comunist) cu Lista de Inventariere nr. 4 - De Clădirile şi Construcţiile proprietate, la data de 01.11.1969 şi Lista de Inventariere nr. 5 - A Terenurilor proprietate, la data de 01.11.1969, desfăşurând în tot acest timp activităţi specifice cultului creştin ortodox (slujbe religioase), deservind nevoilor pastorale ale enoriaşilor din zonă. Aşadar, chiar autorităţile vremii recunoşteau dreptul de proprietate al Parohiei Măicăneasa.

Totodată, din actele de administrare reiese că este de notorietate faptul că imobilului - teren în suprafaţă de 462 mp şi construcţiile edificate pe acesta, respectiv Capelă (Ci) - în suprafaţă de 118 mp, împreună cu 13 mp şi Clopotniţă (C2) - în suprafaţă de 5 mp, situate în Bucureşti, B-dul x nr. 2, Sector l, aparţine Parohiei Măicăneasa, posesia fiind publică, netulburată, aceasta nefiind fondată pe violenţă şi nici tulburată de acte de violenţă din partea cuiva.

Totodată, posesia se dobândeşte prin întrunirea cumulată a celor două elemente - corpus şi animus, în mâna aceleiaşi persoane. Or, Parohia Măicăneasa a dovedit că a stăpânit imobilul printr-o posesie utilă, continuă, netulburată şi sub nume de proprietar în tot timpul prevăzut de lege.

Potrivit art. 1890 din vechiul C. civ. 1864, toate acţiunile atât reale, cât şi personale se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca acel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua credinţă".

Conform prevederilor legale posesorul trebuie să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani şi posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.

Reclamanta, în condiţiile în care a îndeplinit cumulativ menţionatele prerogative, la îndeplinirea termenului de 30 ani, în speţă depăşit, a probat deplin şi în mod absolut existenţa dreptului său de proprietate imobiliară dobândit prin uzucapiune.

În probaţiunea posesiei, a demonstrat fără dubii faptul că Parohia stăpâneşte dinainte de anul 1969 terenul pentru care se solicită constatarea dreptului de proprietate.

Din anul intrării imobilelor teren şi construcţii în posesia Parohiei şi până în prezent, nicio persoană nu a invocat vreun drept real asupra acestora.

Această parohie a luat fiinţă în anul 1951, iar în data de 10.06.1951 a fost sfinţită Capela parohială cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, situată pe B-dul x nr. 2.

După cum se observă, Parohia Măicăneasa şi-a păstrat de-a lungul a peste 65 de ani terenul şi construcţiile edificate pe acesta. Parohia s-a comportat în tot acest timp ca un bun proprietar. Că imobilele - teren şi construcţii s-au aflat continuu în posesia parohiei, rezultă şi din Registrul-Inventar al acesteia, întocmit la nivelul anilor 1969, dată la care se raportează pentru uzucapiunea de 30 de ani.

În ceea ce priveşte referatul existent în dosarul fiscal al imobilului ce priveşte situaţia juridică a imobilului, fiind datat 2 ianuarie 1961 şi care cuprinde aprecieri cu privire la exercitarea unei posesii depline, cu ambele componente ale sale din perspectiva posibilei incidenţe a Decretului nr. 218/1960, respectiv a prescripţiei speciale reglementate de acest act normativ, instanţa de apel a reţinut, "însă, că semnat de un funcţionar al Arhiepiscopiei Bucureştilor - Parohia Măicăneasa, cum reiese fără echivoc din parafa aplicată pe semnătură, împrejurare în care nu poate fi valorificat în speţă ca reprezentând eventual un act de intervertire a detenţiei precare, având în vedere dispoziţiile art. 1857 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora "Posesorul care posedă nu sub nume de proprietar nu poate să schimbe el însuşi, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni".

Faţă de afirmaţiile instanţei de apel, vădit eronate, netemeinice şi nelegale, se fac următoarele precizări:

Referatul în cauză, datat 2 ianuarie 1961, este în fapt un înscris care atestă intenţia şi voinţa Parohiei Măicăneasa de a se comporta faţa de toţi ceilalţi ca proprietar şi demonstrează că posesia s-a făcut sub nume de proprietar. Acest referat este întărit şi de Registrul Inventar din anul 1969 cu Lista de Inventariere nr. 4 - De Clădirile şi Construcţiile proprietate, la data de 01.11.1969 şi Lista de Inventariere nr. 5 - A Terenurilor proprietate, la data de 01.11.1969, unde imobilele apăreau ca fiind proprietate bisericească.

Pe de altă parte, art. 1858 din C. civ. de la 1864, prevede că "Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri: (...) 2. Când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului sau (...)." Or, referatul în cauză reprezintă un veritabil act de rezistenţă prin care se "neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său".

Totodată, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă faptul că Parohia Măicăneasa s-a comportat în tot acest timp ca un adevărat proprietar, fapt ce rezultă şi din Istoricul de Rol Fiscal, în care se precizează că parohia are deschis rol fiscal încă din anul 1951, acesta realizându-se în baza actelor deţinute de parohie la acea vreme.

În timpul regimului comunist din România, mentalitatea autorităţilor era că Statul trebuie să-şi exercite îndrumarea, supraveghere şi control asupra activităţii cultelor. Statul intervenea direct în viaţa Bisericii Ortodoxe Române reglementând organizarea şi funcţionarea acesteia, prin legea din anul 1925. Prima Lege a Cultelor, cea din anul 1928, nu conţine sintagma "libertate religioasă", ci folosea o expresie ambiguă din punct de vedere juridic - "libertatea cultelor".

Textul legii rezerva în continuare statului, dreptul de supraveghere şi control asupra tuturor organizaţiilor religioase. În anii comunismului s-au păstrat multe elemente din legislaţia perioadelor precedente privind relaţiile dintre stat şi culte, însă regimul comunist era interesat de excluderea cultelor din spaţiul public şi de restrângerea influenţei acestora asupra populaţiei. Activităţile cultelor religioase au fost restrânse la activităţi de cult şi la un rol de reprezentare externă riguros controlate de stat. Controlul statului asupra cultelor a devenit mai brutal şi invaziv. Organizaţiile caritabile şi instituţiile de educaţie aparţinând cultelor au fost desfiinţate, educaţia religioasă a fost eliminată din şcoli, învăţământul teologic a fost drastic restrâns, iar proprietăţile cultelor şi organizaţiilor acestora au fost în cea mai mare parte confiscate.

Aminteşte totodată faptul că, în ceea ce priveşte impozitele şi taxele locale, cultele religioase sunt scutite în mod exclusiv, în virtutea dreptului la libertate religioasă.

În ceea ce priveşte impozitele şi taxele locale, cultele religioase sunt scutite, în virtutea dreptului la libertate religioasă, de impozitul pe clădiri în cazul lăcaşelor de cult, anexele acestora respectiv casele parohiale, precum şi asemenea altor proprietari pentru imobilele care sunt monumente istorice sau deservesc unor activităţi de utilitate publică. De asemenea, dat fiind statutul juridic al lăcaşurilor de cult, acestea beneficiază alături de alte clădiri de scutiri pentru produsele energetice şi energie electrică, respectiv scutirea asupra taxei pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor.

Totodată, cultele recunoscute beneficiată de scutirea impozitului pe teren, atât în ceea ce priveşte terenuri care au regimul curţi construcţii, cât şi în ceea pe priveşte terenurile agricole (art. 464, (1), d), e), z), (2), b), i), q), r) + Normele metodologice 71 (l); 77; 79;, Art. 465, (71) ale Codul fiscal).

Pe de altă parte, deşi în anul 1951, Oficiul de închiriere al Raionului I.V.Stalin a transmis în folosinţă Parohiei Mâicăneasa prin Repartizarea nr. 1688/16.04.1951, imobilul situat în B-dul x nr. 2B, devenit ulterior B-dul x nr. 2, cert este că Parohia Măicăneasa deţine de peste 65 de ani acest imobil -construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 462 mp, având în tot acest timp o posesie neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar, desfăşurând activităţi specifice cultului creştin ortodox.

Astfel, instanţa de apel, în mod eronat a admis apelul formulat de apelantul - pârât, motivând faptul ca reclamanta a fost în aceşti ultimi 65 de ani un simplu detentor precar, care a folosit imobilul în cauză având calitatea unui simplu tolerat de către autorităţile locale, iar în virtutea acestei calităţi precare şi echivoce, construind toate cele necesare funcţionării bisericii timp de mai bine de 65 de ani.

Or, uzucapiunea, ca mijloc sau mod originar de dobândire a proprietăţii, este precizat de legiuitor ca fiind o sancţiune împotriva adevăratului proprietar, prin care acesta a lăsat în delăsare proprietatea sa.

Totodată, instanţa de apel, în mod eronat şi netemeinic "reţine că declaraţiile martorilor audiaţi în prima fază procesuală nu sunt relevante pentru stabilirea condiţiilor de exercitare a posesiei pretinse", mergând până la pretinde într-un mod total nejustificat şi nelegal cum că "informaţiile furnizate prin aceste declaraţii trebuie analizate prin prisma faptului că martorii nu au făcut distincţie între capela veche şi biserica propriu-zisă, lăcaşul actual unde se desfăşoară în prezent în mod normal slujbele religioase, frecventate ca atare de aceşti enoriaşi, biserică ce se află la o altă adresă poştală, str. x-Siseşti nr. 13, fiind edificată după anul 1997 pe unul dintre terenurile deţinute de intimată pe baza unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991".

Faţă de afirmaţiile instanţei de apel mai sus reiterate, vădit eronate, netemeinice şi nelegale, se fac următoarele precizări:

Toate declaraţiile martorilor sunt declaraţii notariale autentificate de către Notar Public C.; sunt date pe proprie răspundere, cunoscând prevederile art. 326 C. pen. privind falsul în declaraţii; martorii precizează faptul că frecventează Biserica Mâicăneasa de peste 60 de ani; martorii au declarat următoarele:

"ştiu că imobilele - capelă, cu hramul "Pogorârea Sfântului Duh" şi clopotniţa, situate în Bucureşti, B-dul x nr. 2. Sector 1, aparţin Parohiei Măicăneasa de când frecventez biserica"; martorii au declarat că în privinţa terenului în suprafaţă de 464,40 mp., pe care sunt amplasate capela şi clopotniţa, acesta aparţine Parohiei Măicăneasa, iar limitele acestuia nu a suferit modificări; toţi martorii au declarat că de când frecventează biserica, cunosc că terenul, capela şi clopotniţa au fost folosite de preoţi şi credincioşi, nefiindu-le schimbată destinaţia, iar în tot acest timp ca şi proprietar, nefiind niciodată tulburată în posesia sa de nimeni"; instanţa de apel nu a observat cu atenţie conţinutul dosarul cauzei, întrucât biserica nouă se află la o altă adresă poştală, St . Gheorghe Ionescu - Siseşti nr. 13-15, sector 1; totodată, instanţa de apel nu s-a aplecat asupra specificului pricinii pendinte, respectiv obiectul uzucapiunii priveşte o Capelă parohială, "bun sacru".

Astfel, la art. 170 pct. 2 din Statutul pentru Organizarea Bisericii Ortodoxe Române recunoscut prin H.G. nr. 53/2008 (republicat în 2020), "Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv şi direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească ...", iar la pct. 3 se precizează faptul că "Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele, etc".

Totodată la art. 168 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române se precizează că "Totalitatea bunurilor aparţinând Patriarhiei Protopopiatelor, Parohiilor şi mănăstirilor constituie averea bisericească, iar la art. 169 alin. (1) se precizează că "Din punct de vedere al destinaţiei sale, averea bisericească cuprinde bunuri sacre şi bunuri comune", iar la alin. (2) se precizează că "Bunurile sacre sunt cele destinate prin sfinţire sau binecuvântare cultului divin. Ele nu pot fi înstrăinate şi nici urmărite.", iar la art. 180 alin. (1) se precizează că "Biserici de orie categorie se pot ridica numai cu învoirea şi binecuvântarea Episcopului, fie că se clădesc din nou, fie că se transformă dintr-un alt edificiu". De asemenea, la art. 1 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti, aprobat prin Decizia nr. 32-234 din 29.09.1950 a Ministerului Cultelor (anexat), se precizează că "Bunurile cari aparţin Patriarhiei, Eparhiilor (Episcopii şi Arhiepiscopii) Protopopiatelor, Parohiilor, mănăstirilor şi celorlalte instituţiuni persoane juridice ale Bisericii Ortodoxe Române, constituie avere bisericească", iar la art. 2 alin. (1) se precizează faptul că "Din punct de vedere al destinaţiei sale, averea bisericească cuprinde: bunuri sacre şi bunuri comune". "Bunurile sacre sunt cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, cum sunt: lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele, etc), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele, etc.". Astfel, rezultă fără tăgadă faptul că din momentul sfinţirii Capelei Parohiei Măicăneasa (10.06.1951), unitatea de cult s-a comportat în tot acest timp ca un adevărat proprietar.

Totodată, urmare diligentelor întreprinse de partea bisericească la Arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti, s-a identificat şi obţinut la data de 10.05.2021 Autorizaţia de Reparaţii Radicale - Transformări nr. 49M/07.05.1951, însoţită de documentaţia anexă pe numele Parohiei Măicăneasa.

Mai mult decât atât, la Referatul Serviciului Cadastrului, Sectorul Stalin (anexat la documentaţie), se specifică în mod clar faptul că proprietar este Parohia Măicăneasa.

Astfel, având în vedere toate înscrisurile aflate, precum şi noile înscrisuri, Parohia Mâicăneasa a probat deplin şi în mod absolut existenţa dreptului său de proprietate imobiliară dobândit prin uzucapiune.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de Parohia Măicăneasa, împotriva deciziei nr. 545A din 25 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 22 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

I. Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 497 C. proc. civ.:

"Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată".

În conformitate cu dispoziţiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., "(2) Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului (...)".

În privinţa sintagmei "necercetarea fondului", este unanim admis, atât din perspectiva doctrinei şi practicii juridice naţionale, dar şi prin prisma jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, întemeiate pe Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ulterior ratificării sale de către statul nostru, că sfera sa de aplicare este configurată de acele situaţii în care fie s-a dispus soluţionarea cauzei pe baza unei excepţii, fie instanţa a lăsat nerezolvată cererea sau un capăt de cerere.

Principial, împrejurarea că o instanţă pronunţă o soluţie pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii şi care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, şi existenţa raţionamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăţi succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării şi aplicarea normei juridice incidente în situaţia dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanţa de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raţionamentul juridic al instanţei care pronunţă o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa.

Curtea de la Strasbourg a statuat repetat, că art. 6 din Convenţie nu obligă statele să creeze curţi de apel sau de casaţie. "Totuşi, dacă asemenea jurisdicţii există, garanţiile instituite de acest text au a fi respectate" (a se vedea cauzele Levages Prestations Services v. Franţa (1), 51/1995/557/643 paragraful 45 şi Delcourt v. Belgia nr. 2689/65, hotărâre din 17 ianuarie 1970). Aşadar, un stat care se dotează cu instanţe de această natură, are obligaţia de a veghea ca justiţiabilii să se bucure de garanţiile fundamentale ale art. 6, accesul la justiţie privind nu doar accesul la prima instanţă, ci accesul la toate etapele procesului civil, accesul la instanţele superioare fiind guvernat de aceleaşi reguli (a se vedea cauzele Blandeau v. Franţa (1), 9090/06 hotărâre din 10.07.2008 şi Efstahiou şi alţii v. Greciei nr. 36998/02, hotărâre din 27.07.2006) .

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că:

"dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată (…). Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)".

II. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic, speţei prezente deduse judecăţii, Curtea observă că unul dintre motivele de recurs ample ale reclamantei este acela al temeiniciei cererii sale în raport de actele normative speciale care reglementează organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

Or, Înalta Curte constată faptul că aceste apărări esenţiale (deoarece pun în discuţie însăşi recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei - drept de proprietate care face obiect al cererii pendinte de uzucapiune - în temeiul unor prevederi normative distincte) au fost invocate de către reclamantă atât în faza procesuală a fondului, cât şi în apel.

Astfel, atât prin cererea de chemare în judecată formulată de recurenta reclamantă, cât şi prin întâmpinarea acesteia formulată în faza procesuală a apelului, ca şi prin notele scrise depuse de recurentă în apel, această parte procesuală a precizat faptul că "interpretarea teleologică a întregii legislaţii care guvernează ideea de proprietate generată de raportul Biserică - Stat, în contextul lăcaşelor de cult (capelele fiind asimilate lăcaşelor de cult), nu lasă loc de tăgadă cu privire la dreptul de proprietate al subscrisei.

Astfel, la art. 170 pct. 2 din Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române recunoscut prin H.G. nr. 53/2008 se precizează că "Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv şi direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească ...", iar la punctul 3 se precizează faptul că "Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele, etc.), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele, etc.. .", respectiv "De asemenea, potrivit art. 2 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti, aprobat prin Decizia nr. 32-234/1950 a Ministerului Cultelor, "sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, cum sunt: locaşurile de cult (...)"" .

Aceste apărări cu caracter esenţial ale reclamantei nu au fost analizate absolut deloc de către tribunal şi curtea de apel. Or, respingând cererea principală de uzucapiune formulată de reclamantă, instanţa de apel era datoare ca în cadrul algoritmului său juridic, să analizeze apărările acesteia esenţiale. Indiferent dacă le aprecia a fi întemeiate sau neîntemeiate, instanţa de apel trebuia să cerceteze aceste apărări importante ale reclamantei şi să şi le însuşească sau dimpotrivă, să le înlăture în mod argumentat, pentru a respecta astfel, dreptul acestei părţi procesuale la un proces echitabil.

Înalta Curte apreciază că apărarea în discuţie, omisă din analiza instanţei de apel, era de natură a influenţa inclusiv situaţia de fapt a cauzei, atât timp cât, în măsura în care ea ar fi fost găsită întemeiată, atunci reclamanta recurentă ar fi fost recunoscută drept proprietar al imobilului litigios.

Pe de altă parte, se observă că această eventuală recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului litigios ar fi ridicat problema interesului acestei părţi procesuale în formularea prezentei cereri de uzucapiune cu privire la acelaşi imobil.

Aceste elemente sunt de natură a configura caracterul important al acestei apărări în cauză, inclusiv înrâurirea sa asupra situaţiei de fapt a pricinii deduse judecăţii.

Aşadar, se constată că instanţa de apel nu a răspuns unei apărări esenţiale în cauză a recurentei prezente, apărare care punea în discuţie inclusiv situaţia de fapt a raportului juridic al cauzei deduse judecăţii, astfel cum s-a expus şi care, potrivit celor anterior enunţate, putea determina adoptarea unei alte soluţii judiciare.

Din această perspectivă enunţată, constatând faptul că instanţa de apel nu a soluţionat integral fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că se află în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicţional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită complet de către instanţele devolutive ale fondului.

Totodată, în raport de acest motiv de recurs concret analizat, care pune în discuţie inclusiv un aspect de legalitate, nu doar de temeinicie, se constată că lipseşte premisa controlului judiciar pe care Înalta Curte trebuie să îl desfăşoare, atât timp cât instanţa de apel nu a analizat în nici unul dintre considerentele deciziei sale, această chestiune importantă, analiză pe care instanţa de recurs să o verifice sub aspectul corectitudinii în cadrul căii de atac prezente.

Aşadar, soluţia obligatorie de casare cu trimitere se întemeiază şi pe considerentul că în caz contrar, s-ar răpi părţilor, sub acest aspect, un grad de jurisdicţie, contrar principiului fundamental al dreptului procesual intern al dublului grad de jurisdicţie, precum şi exigenţelor imperative ale art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale.

Inclusiv pentru aceste considerente, Înalta Curtea apreciază că nu poate fi suplinită direct în faza procesuală prezentă de recurs, omisiunea învederată.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 - art. 498 C. proc. civ., Curtea va admite recursul formulat, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, devenind inutilă în raport de soluţia dată (prin prisma argumentelor ilustrate de Curte în prezenta decizie) asupra acestui motiv de recurs, analiza tuturor celorlalte motive de recurs formulate (care astfel, vor fi avute în vedere de instanţa de trimitere, laolaltă cu ansamblul apărărilor contrapuse lor de către partea pârâtă intimată în cursul procesului), urmând ca în rejudecare, instanţa de apel să analizeze şi să stabilească situaţia de fapt şi de drept a cauzei în mod complet, prin evaluarea deci, inclusiv a apărării esenţiale omise din analiza sa.

În rejudecare, instanţa de trimitere va cerceta şi amplul material probatoriu cu înscrisuri administrat de recurentă în faza procesuală a recursului, ansamblu probatoriu a cărui analiză a devenit inutilă în prezenta fază procesuală, ca urmare a soluţiei de admitere a recursului cu casare, anterior enunţată, urmând a pronunţa o soluţie legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Măicăneasa, împotriva deciziei nr. 545A din 25 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 martie 2022.