State civil liability for judicial errors: conflict between common law delictual liability and special statutory procedure for criminal prosecution damages

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei.

Prin acţiunea înregistrată la 25.06.2019, pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestuia la plata următoarelor sume:

- plata sumei de 1.500.000 euro, pentru reclamanta B. şi plata sumei de 1.000.000 euro, pentru reclamantul A., reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului, multiplu şi complex, ce le-a fost cauzat prin declanşarea faţă de reclamanţi, în mod nejustificat şi de o manieră abuzivă, a unui proces penal ce s-a derulat timp de 5 ani şi 5 luni, cu toate consecinţele pe care demersul penal abuziv l-a avut asupra sănătăţii şi vieţii acestora, a imaginii lor publice, precum şi asupra tuturor drepturilor civile;

- plata daunelor materiale, în sumă de 2.560.578 euro, reprezentând contravaloarea unei părţi din prejudiciul cauzat firmei în care reclamanţii sunt asociaţi, respectiv S.C. C. S.R.L., a beneficiului nerealizat rezultând din pierderea terenului şi a hotelului ridicat pe acesta în staţiunea D., Sânmartin, precum şi a imobilului situat în Oradea, str. x, jud. Bihor;

- plata dobânzii legale, aferente sumelor de bani solicitate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a acestora.

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea reclamanţilor a fost fundamentată pe dispoziţiile înscrise în art. 1349, art. 1357 - 1380 din C. civ., art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 33/C din data de 27.02.2020 a Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea reclamanţilor A. şi B. formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamanţii A. şi B..

2. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel.

Prin decizia civilă nr. 827 Ap din 24 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelul civil declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 33/C din 27.02.2020 pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata sumei de 7.000 euro (echivalent în RON la data plăţii), în favoarea reclamantului A. şi a sumei de 10.000 euro (echivalent în RON la data plăţii), în favoarea reclamantei B., cu titlu de daune morale.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimata să plătească apelantei B. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, parţiale, în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea au declarat recurs reclamanţii A. şi B., precum şi pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor.

I. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B. au formulat, în esenţă, următoarele critici comune:

Soluţia instanţei de apel este contradictorie întrucât, pe de o parte, reţine că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv săvârşirea faptei cu vinovăţie sau culpă, pe de altă parte, că Statul nu poate fi ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiului răspunderii civile delictuale, ci doar în temeiul prevederilor art. 539 C. proc. pen.

Apoi, instanţa de apel arată că, prin decizia nr. 133 din 9 martie 2017, Curtea Constituţională a reţinut că procedura stabilită de dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant, fără să observe că, prin aceeaşi decizie se reţine şi faptul că, procedura specială reglementată de prevederile art. 539 din C. proc. pen. vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi art. 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată.

Aşadar, în mod nelegal, reţine instanţa de apel că reclamanţii nu-şi pot întemeia cererea pe dreptul comun.

Deşi instanţa de apel reţine că singura cale, pe care reclamanţii şi-ar fi putut recupera prejudiciul suferit, ca urmare a procesului penal intentat acestor în mod nelegal, ar fi cel prevăzut de art. 539 C. proc. pen., ceea ce ar însemna că cererea de chemare în judecată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar fi inadmisibilă, aceasta analizează cererea pe fond, reţinând, în mod nelegal, că reclamanţii nu au făcut dovada că sunt îndeplinite condiţiile pentru răspunderea civilă delictuală.

Motivarea instanţei de apel în sensul că statuările reţinute de instanţa penală, prin decizia Curţii de Apel Oradea nr. 368/A/2018, ar reprezenta temei al pronunţării soluţiei de achitare a reclamanţilor, neputându-se trage concluzia că, prin aceste considerente, ar fi fost stabilit caracterul ilicit al activităţii organelor judiciare penale, care să se opună ulterior, cu autoritate de lucru judecat, în soluţionarea prezentei cauze, având ca temei răspundere civilă delictuală, este nelegală.

Având în vedere faptul că acţiunea dedusă judecăţii are ca temei răspunderea civilă delictuală, consideră recurenţii că instanţa învestită cu prezenta cauză era cea care era chemată să stabilească dacă, în cauză, raportat la probele din dosarul penal, inclusiv hotărârea de achitare, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. Or, din motivarea hotărârii penale şi declaraţiile de martori rezultă că întregul proces penal a fost pornit cu rea-credinţă, iar măsurile procesuale luate ulterior le-au cauzat reclamanţilor prejudicii considerabile pe toate planurile.

Instanţa de apel, stabilind calitatea procesual pasivă a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se impunea a analiza cererea reclamanţilor, prin raportare la atribuţiile acestei părţi, şi a stabili dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, ţinând cont de reţinerile instanţei penale care a dispus achitarea reclamanţilor şi care a statuat că organele de cercetare penală şi, apoi, instanţa de fond penală au acţionat cu vinovăţie, la luarea măsurilor de reţinere, arestare şi de condamnare a acestora.

În ceea ce priveşte daunelor solicitate de reclamanţi pentru încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, instanţa de apel reţine că articolul de presă prezentat a relatat despre faptele de care erau acuzaţi, fără a se face vorbire despre existenţa unor declaraţii din partea organelor judiciare, în legătură cu care să se poată stabili că ar reprezenta declaraţii de vinovăţie făcute de un agent public.

Apreciază că statuarea instanţei de apel este nelegală, întrucât din modalitatea în care articolul a fost redactat, publicat în "E.", reieşea cu claritate că reclamanţii sunt vinovaţi, fără nicio îndoială, de comiterea respectivelor fapte şi, că, organele de urmărire penală au pus la dispoziţia presei informaţii din ancheta penală aflată în desfăşurare, lăsând să se creadă, fără nicio îndoială, faptul că sunt vinovaţi de săvârşirea presupuselor fapte.

Nici soluţia instanţei de apel referitoare la solicitarea de obligare a intimatului la plata daunelor pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulaţie, prin instituirea obligaţiei de a nu părăsi ţara, nu este legală, fiind încălcate dispoziţiile art. 53 din Constituţia României.

Au mai arătat că, prin hotărârea atacată, deşi se reţine încălcarea prevederilor art. 6 şi 8 din CEDO şi li se acordă daune morale, instanţa de apel nu-şi motivează în nici un fel soluţia de respingere a daunelor materiale, limitându-se doar la a dispune păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei intanţei de fond.

Or, urmare procesului penal înscenat reclamanţilor şi a perioadei îndelungate a acestui proces, acestea au fost de natură să le cauzeze şi mari daune materiale, care au fost expuse în cererea de chemare în judecată, fiind dovedite cu actele de la dosar. Au arătat că, în ceea ce îi priveşte, există legătură de cauzalitate între durata excesivă a procesului penal, modalitatea în care acesta s-a desfăşurat în concret şi prejudiciul material şi moral pe care l-au suferit.

Astfel, odată cu începerea procesului penal şi ulterior diagnosticarea reclamantei cu boli grave de sănătate, a fost prioritară achitarea cheltuielilor la care au fost obligaţi, astfel că s-au aflat în situaţia să piardă terenul intravilan, precum şi toată investiţia asupra clădirii, evaluate la suma de 1.300.000 euro, inclusiv aportul reclamantului în cuantum de 52.000 euro. Greutăţile menţionate, cu care nu s-ar fi confruntat dacă nu li s-ar fi întocmit, cu rea-credinţă, un dosar penal, s-au concretizat şi în imposibilitatea de plată a creditului imobiliar contractat pentru achiziţionarea apartamentului situat în Oradea, str. x, în privinţa căruia, odată cu declanşarea procesului penal, s-a dispus instituirea unui sechestru penal. Or, având în vedere pierderile materiale ca urmare a intentării procesului penal, a duratei excesive a acestuia şi a nerespectării prezumţiei de nevinovăţie, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului şi la plata sumei de 2.560.578 euro. Chiar şi în situaţia în care a fost admisă cererea doar pentru încălcarea prevederilor art. 6 şi 8 din CEDO se impunea acordarea şi a daunelor materiale.

Susţin recurenţii-reclamanţi că prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală, în calitate de sancţiune administrativă, a arestului sau a muncii corecţionale se repară de către stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor de răspundere ale organelor de cercetare penală, ale procuraturii, ori ale instanţelor de judecată. Oricum, în situaţia în care instanţa de apel a apreciat că solicitarea de obligare a pârâtului la acordarea de daune materiale este nefondată, se impunea ca această statuare să fie motivată, însă în considerentele hotărârii atacate nu se arată care sunt argumentele care au format convingerea instanţei că solicitarea respectivă este nefondată.

De asemenea, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, consideră că sumele acordate nu reprezintă o reparare integrală a prejudiciului, susţinând că, în conformitate cu practica constantă a CEDO, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului material şi moral. Consideră că instanţa trebuie să respecte un principiu al proporţionalităţii, cu luarea în considerare şi a practicii instanţei supreme în materie, a practicii Curţii europene de drepturile omului, să asigure repararea integrală şi efectivă a prejudiciului, iar în speţă, s-au dovedit aspecte deosebite, care ţin de vârsta a celui reţinut nelegal, de agravarea unei anumite stări de sănătate sau deteriorarea statutului social.

Invocă jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia civilă nr. 1481 din 5 martie 2008, decizia civilă nr. 1256 din 12 februarie 2004, decizia nr. 4286 din 8 iunie 2004, precum şi practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este în sensul că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate.

În concret, recurenţilor le-au fost afectate imaginea, au fost împiedicaţi să desfăşoare o viaţă socială normală, recurentei i-a fost afectată sănătatea ireversibil, durata excesivă şi presiunea creată de proces determinând înrăutăţirea, în mod drastic, a stării de sănătate.

Consideră, astfel, că daunele morale acordate nu reprezintă o reparaţie integrală a prejudiciului moral suferit, având în vedere că repararea prejudiciului constă în repunerea celui păgubit în situaţia patrimonială anterioară păgubirii şi reîntregirea patrimoniului acestuia, astfel încât elementele sale active să atingă valoarea pe care ar fi avut-o dacă fapta ilicită nu ar fi fost săvârşită, astfel că au fost încălcate prevederile art. 1349 coroborate cu cele cuprinse în art. 1385, art. 1516 şi art. 1531 din C. civ., precum şi art. 6 şi 8 din CEDO.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la o altă instanţă egală în grad cu Curtea de Apel Oradea, pentru soluţionarea apelului, având în vedere că nu mai au încredere în imparţialitatea instanţelor din Oradea. Bănuiala este legitimă câtă vreme, şi în prezent, procurorul care a instrumentat cazul dă declaraţii în presa locală prin care susţine că reclamanţii sunt vinovaţi de săvârşirea faptelor pentru care au fost achitaţi.

II. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat, în esenţă, următoarele critici:

În mod greşit, instanţa de apel a reţinut ca fiind justificată cererea având ca obiect daune morale, pentru durata nerezonabilă a procedurii penale.

Raportat la speţă, termenul de 5 ani, perioadă în care s-au efectuat acte de urmărire penală, s-a soluţionat atât fondul, cât şi apelul, nu poate fi considerat ca având un caracter excesiv, raportat şi la natura faptei cercetate şi probatoriul, amplu şi dinamic, administrat.

Instanţa de apel, în mod greşit a apreciat că soluţionarea cauzei, cu întârziere, se datorează exclusiv Statului român, reţinând că "cerinţa de diligentă rezonabilă nu a fost îndeplinită, procedura îndelungată cauzând apelanţilor reclamanţi stres şi tensiune, suferinţă, lipsă de resurse materiale pentru a-şi permite un tratament medical corespunzător, inclusiv accentuarea suferinţei cauzate reclamantei urmare a agravării bolilor de care suferea pe fondul stresului".

Textele din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care au fost invocate de către instanţa de apel, sunt relevante strict din perspectiva definirii caracterului ilicit al faptelor şi nu trebuie confundat raportul juridic de drept procesual din cauzele judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu raportul juridic de drept procesual din cauzele civile judecate de către instanţele naţionale.

Pentru prejudiciile suferite de părţile dintr-un proces civil sau penal, din cauza unor fapte ilicite, altele decât cele care se circumscriu noţiunii juridice autonome de erore judiciare, răspunderea civilă delictuală nu mai este principală, ci subsidiară. Aşadar, argumentele conţinute în decizia instanţei de apel nu se circumscriu situaţiei juridice deduse judecăţii, aceasta omiţând ceea ce era cu adevărat esenţial în cauză, anume că antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului putea fi dispusă, subsidiar, în condiţiile legii speciale în materie, iar nu a dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, raportat la cazul de faţă, nerespectarea termenului rezonabil de judecare a cauzei ar putea fi imputat şi reclamanţilor sau celorlalţi participanţi la proces (spre exemplu cereri de amânare formulate pe parcursul procesului penal sau alte cereri incidente).

În cauza dedusă judecăţii, se poate observa că instanţa nu a identificat, în mod legal, criteriile de apreciere a duratei procesului penal, neanalizând modul de desfăşurare a acestuia, prin prisma acestora.

Pe de altă parte, în speţa de faţă, instanţa de apel a acordat reclamanţilor despăgubiri disproporţionate, în raport de pretinsele suferinţe ce le-ar fi fost pricinuite de intervalul de timp, în care s-a soluţionat procesul penal.

Cu privire la vătămarea produsă reclamanţilor prin încălcarea art. 8 din CEDO, de asemenea, Curtea de Apel Alba Iulia a dat o soluţie greşită. Nu se poate reţine că prin procedurile de urmărire penala şi procedurile judiciare, inerente aflării adevărului, s-ar fi încălcat dreptul la viaţa privată. Soluţia de achitare nu atrage răspunderea statului pentru că anterior au fost demarate proceduri de urmărire penală şi proceduri judiciare.

Nici susţinerea că interceptările s-ar fi efectuat după ce faptele s-au prescris nu sunt un motiv pentru a se reţine încălcarea vieţii private, de vreme ce au fost efectuate în cadrul unui dosar de urmărire penală pentru aflarea adevărului, iar analiza acestor probe a fost utilă în contextul în care intimaţii au dorit ulterior continuarea procesului pentru a-şi dovedi nevinovăţia, ceea ce presupune administrarea unor probe cu privire la fondul cauzei.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, respectiv cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de apel, consideră că acesta este excesiv, sens în care invocă practica instanţei supreme şi jursiprudenţa CEDO.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect daunele morale solicitate cu invocarea duratei nerezonabile a procedurii şi încălcarea art. 8 din CEDO. care reglementează dreptul la respectarea vieţii private si familiale, a domiciliului si corespondenţei.

5. Apărările formulate în cauzăi.

Recurentul-pârât Statul român, prin Ministerul Finanţelor, în termen legal, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanţilor, ca nefondat.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au depus, în termen legal, întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pârâtului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul român, având în vedere considerentele care succed:

I. Recursul declarat de reclamanţii A. şi B.:

Parte din criticile invocate de recurenţii-reclamanţi în cadrul cererii de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. şi pun în discuţie vicii ale motivării deciziei atacate, sub un dublu aspect: cel a lipsei motivării şi cel al motivării contradictorii, aceste ipoteze fiind menite să atragă casarea hotărârii atacate, cu trimiterea pricinii, spre rejudecare, instanţei de apel.

Relativ la existenţa unei motivări contradictorii, susţinută în cuprinsul primului motiv de recurs, reclamanţii invocă două aspecte contradictorii, ce ar rezulta din considerentele deciziei recurate: pe de o parte, instanţa de apel reţine că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv săvârşirea faptei cu vinovăţie sau culpă, iar, pe de altă parte, instanţa de apel statuează că Statul nu poate fi ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori, în baza principiului răspunderii civile delictuale, ci doar în temeiul prevederilor art. 539 C. proc. pen., cu toate că, la data la care au promovat cererea de chemare în judecată, prevederile art. 539 C. proc. pen. nu le erau aplicabile, întrucât abia prin decizia 136/2021 a Curţii Constituţionale s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. este neconstituţională.

Ipoteza motivului de casare bazată pe motivarea contradictorie vizează situaţia în care fie considerentele hotărârii, în ansamblul lor, conduc la o altă soluţie decât cea care se găseşte în dispozitiv, fie considerentele sunt divergente între ele, în sensul că unele conduc la o anumită soluţie, în timp ce altele determină o soluţie diferită, astfel încât nu se poate realiza care sunt cele care fundamentează soluţia din dispozitiv.

Ambele ipoteze subzistă în cauză în privinţa argumentelor instanţei de apel cu referire la verificarea soluţiei date cererii în despăgubire a reclamanţilor pentru pretinsul prejudiciul suferit ca urmare a procesului penal intentat nelegal şi conduc la incidenţa cazului de casare înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 827 Ap din 24 iunie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă s-a dispus admiterea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 33/C/27.02.2020 a Tribunalul Bihor şi schimbarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul admiterii, în parte, a acţiunii formulate şi a obligării pâtâtului la plata sumei de 10.000 euro în favoarea reclamatei B. şi 7.000 euro în favoarea reclamantului A., cu titlu de daune morale şi a păstrării restului dispoziţiilor sentinţei apelate.

În motivarea soluţiei pronunţate, examinând demersului judiciar declanşat de către reclamanţi, Curtea de Apel a avut în vedere că, prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, reclamanţii au urmărit obligarea pârâtului Statul român la plata sumei de 1.500.000 euro către reclamanta B. şi, respectiv, de 1.000.000 euro către pârâtul A., reprezentând daune morale; a sumei de 150.000 RON, reprezentând contravaloarea unei părţi din cheltuielile ocazionate de procesul abuziv (onorarii avocaţiale, expertiză judiciară), precum şi plata daunelor materiale în sumă de 2.560.578 euro, reprezentând contravaloarea unei părţi din prejudiciul cauzat firmei S.C. C. S.R.L.; a beneficiului nerealizat rezultând din pierderea terenului şi a hotelului ridicat pe acesta în staţiunea D., precum şi a imobilului situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, cu dobânzile aferente sumelor de bani solicitate de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a acestora.

Relativ la fondul pricinii, sub aspectul limitelor devoluţiunii exercitate de reclamanţi, Curtea de Apel a reţinut că problema "ce se impune a fi lămurită constă în stabilirea temeiului legal al răspunderii Statului pentru prejudiciile cauzate apelanţilor-reclamanţi, care au fost achitaţi în procesul penal şi, implicit, a valenţelor speciale ale acestei răspunderi".

Sub aspectul naturii obligaţiei de desdăunare, pentru prejudiciul reclamat, ca urmare a procesului penal intentat reclamanţilor, instanţa de apel reţine (în cuprinsul considerentelor cuprinse la pagina 9, 10 şi 11) că, temeiul de drept al pretenţiilor civile al obligării pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale şi morale suferite, îl reprezintă dispoziţiile înscrise în art. 1349, art. 1357-1380 C. civ., art. 6 şi 8 din CEDO. S-a apreciat ca fiind relevant, sub aspectul temeiului de drept pe care reclamanţii şi-au întemeiat demersul judiciar, şi precizările acestora cuprinse în cererea de apel, în sensul fundamentării acţiunii lor pe prevederile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală şi nu pe dispoziţiile art. 538-539 din C. proc. civ., referitoare la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, susţineri reiterate şi în cadrul dezbaterilor în fond.

Curtea arată că, din perspectiva condiţiilor răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1349 corob. cu art. 1373 C. civ., deşi o răspundere decurgând din săvârşirea unui delict civil este, în principiu, o răspundere subiectivă, statul răspunde în mod obiectiv pentru prejudiciile cauzate justiţiabililor ca urmare a defectuoasei organizări şi derulări a procedurilor judiciare, iar forma de răspundere îşi are reglementarea în dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., distinctă evident de răspunderea reglementată de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.

Se arată, totodată, că angajarea răspunderii Statului pentru statuarea, din perspectiva pretinsă de reclamanţi, asupra unor fapte ilicite ale organelor judiciare, nu se poate realiza decât în conformitate cu respectarea normelor speciale, reglementate de art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel încât nu poate fi asimilată acestei proceduri o hotărâre prin care instanţa penală a pronunţat o soluţie de achitare. Reţine instanţa de apel că nu se poate deduce că un rechizitoriu, pe baza căruia a fost pronunţată o soluţie de achitare, ar avea la bază o faptă ilicită a organelor judiciare, care să poată fundamenta o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Procedând la examinarea considerentelor relevate de apelanţi din cuprinsul deciziei penale nr. 368/A/2018 a Curţii de Apel Oradea, Curtea de Apel constată că acestea au reprezentat temei al pronunţării soluţiei de achitare, neputându-se trage concluzia că, prin astfel de considerente, ar fi fost stabilit caracterul ilicit al activităţii organelor judiciare penale, pentru ca, o astfel de constatare, să se opună, ulterior, cu autoritate de lucru judecat, în soluţionarea cauzei de faţă, având ca temei răspunderea civilă delictuală a Statului român.

Reţine, aşadar, instanţa de apel că nici din soluţia de achitare şi nici din observarea modalităţii în care s-a întocmit rechizitoriul, ori cum au fost administrate probele pe parcursul procesului penal, nu se poate deduce vreo faptă ilicită care să constituie fundament al răspunderii civile a Statului. Subliniază, instanţa de apel (în considerentele aflate la fila x) că, pentru alte situaţii decât cele prevăzute de art. 539 C. proc. pen., este necesar să existe o hotărâre judecătorească de stabilire a culpei organului judiciar, astfel încât o angajare directă a răspunderii Statului nu poate fi activată, în acord cu art. 96 din Legea nr. 303/2004 - în forma în vigoare la data definitivării procesului penal - corelat cu art. 52 alin. (3) din Constituţie, decât în măsura în care, în prealabil, s-ar fi stabilit o exercitare a funcţiei procurorului de natură să-i angajeze răspunderea penală ori disciplinară în legătură cu procesul respectiv.

Relevente sunt şi considerentele în cuprinsul cărora instanţa de apel concluzionează în sensul că "din perspectiva dreptului comun pe care reclamanţii şi-au fundamentat demersul judiciar, nu este îndeplinită una din condiţiile răspunderii civile delictuale, aceea a existenţei unei fapte proprii a pârâtului cu caracter ilicit, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamanţilor şi, pe de altă parte, nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului nu poate fi reţinută, acesta neputând fi ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiului răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege".

Apoi, se arată că "în lipsa unei prevederi legale exprese, răspunderea Statului pentru formularea unor acuzaţii nedrepte în materie penală nu poate fi tratată ca o răspundere pentru fapta proprie, ci doar ca o răspundere pentru fapta altei persoane, iar antrenarea unei astfel de răspunderi ar presupune să se dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în persoana celui care a formulat acuzaţia nedreaptă în materie penală, ceea ce nu s-a realizat în speţă. Pe cale de consecinţă, din perspectiva răspunderii civile delictuale, consacrat de dispoziţiile art. 1349 din C. civ. şi a prevederilor art. 1357 şi art. 1373 din C. civ. - instanţa de apel a conchis că - soluţia de achitare a reclamanţilor dispusă în procesul penal nu este de natură, prin ea însăşi, să conducă la concluzia că trimiterea în judecată de către parchet a apelanţilor-reclamanţi se constituie într-o faptă cu caracter ilicit, săvârşită cu vinovăţie sau culpă".

În acelaşi timp, se observă că, în debutul analizei referitoare la problema ce se impune a fi lămurită în legătură cu stabilirea temeiului legal al răspunderii Statului pentru prejudiciile cauzate apelanţilor-reclamanţi, Curtea de Apel reţine, în cuprinsul considerentelor aflate la pagina 8 şi 9, că Statul răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârşită de o altă persoană, ci în condiţiile legii, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, răspunderea acestuia fiind angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv.

În continuarea acestui raţionament, instanţa de apel arată că răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată, principial, în art. 52 alin. (3) din Constituţie, textul constituţional fiind dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004. De asemenea, făcând referire la deciziile nr. 45/1998 şi nr. 633/2005 ale Curţii Constituţionale, instanţa de apel reţine că răspunderea Statului nu poate fi antrenată decât în cazurile limitative prevăzute de lege şi Constituţia României, care reglementează aceste situaţii, răspundere care nu este bazată pe săvârşirea unor fapte culpabile, ci fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei, constituind o răspundere obiectivă.

Examinarea considerentelor deciziei recurate, redate în precedent, denotă argumentaţia confuză şi contradictorie, expusă în motivarea deciziei Curţii de Apel, în legătură cu determinarea formei de angajare a răspunderii Statului român, prin Ministerul Finanţelor, pentru pretinsele prejudicii suferite de reclamanţi de vreme ce, într-o primă aserţiune, instanţa de apel concluzionează, din perspectiva analizării temeiului de drept evocat de reclamanţi, că aceştia nu ar fi făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv săvârşirea unei fapte proprii a pârâtului cu caracter ilicit.

Pe de altă parte, însă, instanţa de apel statuează că Statul nu poate fi ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiului răspunderii civile delictuale şi, că, singura cale care ar deschide reclamanţilor dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul pretins ar fi doar procedura reglementată de art. 539 C. proc. pen., aserţiune care ar avea, drept consecinţă, paralizarea demersului judiciar declanşat de reclamanţi, având la baza, ca temei juridic, răspunderea civilă delictuală de drept comun şi care ar exclude posibilitatea examinării condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale, astfel cum instanţa de apel a procedat în cauză.

Aşadar, în raport de aceste constatări, ce confirmă viciului motivării contradictorii, că decizia curţii de apel nu respectă exigenţele referitoare la claritatea, precizia, consecvenţa şi, respectiv, necontradictorialitatea motivării, drept pentru care, Înalta Curte va reţine incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând ca, în rejudecare, instanţa de apel să stabilească felul răspunderii civile în angrenarea răspunderii Statului român, prin Ministerul Finanţelor pentru pretenţiile care fac obiectul raportului juridic litigios, ceea ce presupune, cu necesitate, determinarea textului normativ aplicabil pretenţiilor deduse judecăţii şi determinarea fundamentului acesteia.

Se vădeşte a fi fondată şi critica recurenţilor referitoare la greşita soluţionare a cererii, fundamentată pe art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind acordarea de despăgubiri pentru pretinsa încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, prin punerea la dispoziţia presei, de către organul de urmărire penală, de informaţii din ancheta penală şi care lăsau să se înţeleagă că erau vinovaţi de faptele imputate.

În dezvoltarea cererii de recurs, reclamanţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a soluţionat greşit solicitarea lor pentru încălcarea prezumţiei de nevinovăţia, întrucât s-a reţinut eronat că articolul de presă prezentat ar fi relatat doar faptele de care erau acuzaţi, fără a se face vorbire despre existenţa unor declaraţii din partea organelor judiciare, în legătură cu care să se poată stabili că ar reprezenta declaraţii de vinovăţie făcute de un agent public.

Raţionamentul instanţei de apel relevă omisiunea Curţii de a proceda la o examinare critică, efectivă şi adecvată a argumentelor esenţiale ale apelanţilor-reclamanţi care, în cuprinsul memoriului de apel, au susţinut că, la scurt timp după începerea urmăririi penale, în cotidianul E. a fost publicat, la data de 28 martie 2013, un articol în care s-a relatat că, potrivit unor "surse din anchetă" există certitudinea că au comis faptele imputate de organele de urmărire penală. Astfel, apelanţii au pretins că relaţiile lor comerciale s-au degradat datorită impactului pe care l-a avut articolul de presă şi a încălcării prezumţiei de nevinovăţie de către organele de urmărire penală. Apelanţii au arătat, totodată, că din modalitatea în care articolul a fost redactat, reiese clar că sunt vinovaţi de faptele imputate şi că organele de urmărire penală au pus la dispoziţia presei informaţii din ancheta penală aflată în desfăşurare, acţiuni care ar fi condus, în accepţiunea apelanţilor, la încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie.

Or, toate aceste critici din cuprinsul cererii de apel a reclamanţilor, prin care se contesta legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate, impuneau instanţei de apel de a realiza o examinare efectivă a acestor susţineri prin raportare la modalitatea de redactare a articolului publicat, precum şi verificarea aspectelor reclamate cu privire la susţinerile care vizau circumstanţele în care ar fi avut loc pretinsele acţiuni de furnizare de informaţii presei, din partea organelor de urmărire penală. În acest context, în aplicarea dispoziţiilor art. 476 şi 477 alin. (1) corob. cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ., se constată că în apel nu a avut loc o veritabilă judecare în fond a cererii reclamanţilor, iar situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză, în raport de ansamblul înscrisurilor depuse la dosar sau a oricăror alte probe, ce întrunesc cerinţele impuse de art. 254 C. proc. civ., necesare şi utile în dezlegarea pricinii. Aceste evaluări nu pot fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanţa de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanţei de apel din perspectiva celor anterior enunţate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar.

În consecinţă, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, se va putea aprecia asupra modului de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.

În consecinţă, criticile reclamanţilor fiind întemeiate, se va reţine incidenţa motivelor de recurs înscrise în art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Subsumat cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., recurentii au susţinut nelegalitate pe motiv că instanţa de apel, deşi reţine încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi 8 din Convenţia europeană şi acordă despăgubiri cu titlu de daune morale, instanţa de apel nu motivează în nici un fel decizia de respingere a daunelor materiale, limitându-se doar la a dispune păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei instanţei de fond.

Şi această critică este întemeiată.

În cadrul demersului judiciar, reclamanţii au solicitat, printre altele, obligarea pârâtului Statul român atât la plata unor daune morale, cât şi plata unor daune materiale justificat de declanşarea, împotriva lor, a unui proces penal, pretins a fi abuziv, astfel cum ar fi fost dovedit, prin soluţia de achitare.

Prin sentinţa civilă nr. 33/C din 27.02.2020 pronunţată de Tribunalul Bihor acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, ca nefondată.

Prin cererea de apel formulată împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, reclamanţii au formulat critici, printre altele, şi în privinţa soluţiei prin care le-a fost respinsă cererea privind repararea prejudiciului material.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel a admis apelul reclamanţilor, considerând a fi întemeiată doar cererea privind încălcarea art. 6 şi art. 8 din CEDO, pentru durata nerezonabilă a procesului şi încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale, dispunând obligarea pârâtului Statul român la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 euro în favoarea reclamantei B. şi 7000 euro în favoarea reclamantului A., păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate, instanţa de apel examinează motivele de apel în legătură cu îndreptăţirea reclamanţilor la acordarea daunelor morale, urmare a prejudiciului complex şi multiplu încercat de aceştia ca efect al declanşării împotriva lor a unui proces penal, pretins a fi abuziv, fără a analiza critica apelanţilor în legătură cu soluţia dată cererii de daune materiale.

Împrejurarea că instanţa de apel, în urma soluţiei de admitere a apelului reclamanţilor şi a schimbării sentinţei atacate doar în privinţa daunelor morale, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, acest procedeu judiciar nu are semnificaţia unei examinări şi motivări "implicite" a motivului de apel care se axa pe îndreptăţirea acestora la plata unor daune materiale pentru prejudiciul justificat în cererea de chemare în judecată, reiterat în cuprinsul cererii de apel.

Instanţa de apel era datoare să răspundă, prin considerente proprii, criticilor invocate de apelanţi în legătură cu soluţia dată cererii pentru despăgubiri materiale, motivarea hotărârii judecătoreşti, ce formează obiect de critică în recurs, nefiind de natură să furnizeze dovada că cererile şi mijloacele de apărare formulate, prin apel, de reclamanţi au fost serios examinate.

În consecinţă, omisiunea de examinare a motivului de apel menţionat în precedent va conduce la admiterea recursului reclamanţilor, având drept consecinţă casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru ca instanţa să se conformeze exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Relativ la critica reclamanţilor care vizează nelegalitatea deciziei recurate cu referire la soluţia dată cererii de despăgubiri pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulaţie, prin instituirea obligaţiei de a nu părăsi localitatea, vor fi avute considerente similare celor expuse în precedent, urmând a se reţine, de asemenea, incidenţa cazurilor de casare înscrise în art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de apel, reclamanţii au formulat, printre altele, critici de nelegalitate şi netemeinicie referitoare la soluţia de respingere a cererii de despăgubire pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulaţie, prin instituirea obligaţiei de a nu părăsi localitatea

În exercitatea controlului de legalitate şi netemeinicie, făcând trimiterea dispoziţiile art. 53 din Constituţie şi art. 2 din Protocolul 4 la Convenţia europeană, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, prin încheierea penală nr. 31/IR/2013 a Curţii de Apel Oradea s-a constatat că măsura obligării de a nu părăsi localitatea este suficientă pentru buna desfăşurare a urmăririi penale şi prezervarea ordinii publice, fiind proporţională cu scopul urmărit, astfel încât, ţinând seama şi de starea de sănătate a recurentei, a respins propunerea de arestare preventivă şi s-a luat măsura de a nu părăsi localitatea pe o durată de 30 de zile fără încuviinţarea instanţei. În acest context, instanţa de apel, prin decizia recurată, a apreciat că nu există niciun temei pentru a da curs solicitării reclamanţilor.

Or, în cadrul analizei efectuate, se constată că instanţa de apel nu a examinat legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate de reclamanţi, prin raportare la faptele imputate pârâtului în conţinutul cererii de chemare în judecată, reiterate prin cererea de apel, care reclamau îngrădirea dreptului la liberă circulaţie, nefiind realizat un examen concret şi detaliat a susţinerilor apelanţilor prin care se reclama conţinutul, forma, amploarea repercusiunilor măsurii restrictive de libertate asupra stării de sănătate, respectiv dacă aceştia au suferit o ingerinţă a autorităţilor în dreptul lor fundamental, astfel cum au susţinut în mod constant.

În contextul expus, se observă că nu a existat o preocupare reală din partea instanţei de apel de a examina efectiv toate datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosar, coroborat cu susţinerile şi apărările părţilor, care au prezentat, punctual si persuasiv, elemente de fapt şi de drept concrete ce se impuneau a fi cercetate, valorificate sau înlăturate de instanţă, în mod argumentat. În lipsa valorificării tuturor acestor elemente, necesare pentru stabilirea completă a situaţiei de fapt, se va reţine nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva incidenţei cazurilor de casare înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, fundamentat pe motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la cererea de daune morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal, întemeiată pe art. 6 şi art. 8 din Convenţia europeană, recurenţii au apreciat că suma acordată de instanţa de apel, cu titlu de despăgubiri, este una derizorie şi nu constituie o reparaţie integrală a prejudiciului suferit.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au pretins, în esenţă, că stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale trebuia realizat cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi cu cu luarea în considerare şi a practicii instanţei supreme în materie, a practicii Curţii europene de drepturile omului, în vederea asigurării unei reparaţii integrale şi efective a prejudiciului, dar şi a circumstanţelor particulare, care ţin de vârsta celui reţinut nelegal, de agravarea unei anumite stări de sănătate sau deteriorarea statutului social.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor susţineri.

Din ansamblul considerentelor deciziei recurate reiese, în esenţă, că instanţa de apel a constat temeinicia pretenţiei reclamanţilor - atât în ce priveşte componenta despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal, cât şi a componentei care vizează ingerinţa în viaţa privată, sub aspectul vicierii procedurii de conservare a informaţiilor asupra interceptării convorbirilor reclamanţilor şi lipsei accesului acestora la datele respective. S-a reţinut că lezarea acestor drepturi fundamentale nepatrimoniale, garantate de art. 6 paragraful 1 şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a produs reclamanţilor suferinţe pe plan fizic, moral şi social.

Raţionamentul juridic expus reflectă, în analiza elementului prejudiciu, criteriile generale şi reperele faptice concrete pe care instanţa de apel le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile acordate reclamanţilor, ţinând cont de specificul prejudiciului încercat de aceştia, de impactul negativ pe care procesul penal l-a avut asupra situaţiei personale şi familiale a celor doi apelanţi, de consecinţele negative suportate de aceştia în plan emoţional, medical şi social, consecinţe generate de starea de tensiune şi incertitudine produsă de derularea procedurii penale, într-un interval îndelungat de timp. Evaluarea acestor circumstanţe faptice au determinat instanţa de apel să prezume, în mod rezonabil, că procesul penal a constituit un factor favorizant al deteriorării stării de sănătate a reclamantei şi a accentuării bolilor de care aceasta suferea.

Aşadar, raportându-se la circumstanţele concrete ale cauzei, la probele care au atestat impactul negativ produs de declanşarea procesului penal şi de durata acestuia de peste 5 ani şi indicând (corespunzător practicii interne şi europene) criteriile obiective, concrete de analiză care au determinat existenţa şi întinderea acestor daune, instanţa de apel a apreciat că despăgubirea acordată, cu titlu de daune morale, în cuantum de 10.000 euro pentru B. şi 7000 de euro pentru A. este în acord cu principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei, astfel cum au fost dezvoltate în doctrină, precum şi în jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, la care instanţa de apel a făcut trimitere.

Aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare cauzei, expuse în considerentele deciziei recurate, fundamentează soluţia pronunţată relativ la cuantificarea despăgubirilor morale, menite să asigure o reparaţie integrală, justă şi echitabilă a prejudiciului produs. În acest sens, instanţa de apel a arătat că daunele morale acordate sunt de natură să acopere, din punct de vedere pecuniar, suferinţa produsă reclamanţilor, prin lezarea valorilor morale, a demnităţii şi reputaţiei acestora, despăgubirile fiind stabilite într-o abordare corelativă şi proporţională, în sensul ca acestea să nu fie reduse la un cuantum derizoriu, care să nu îşi atingă scopul reparatoriu, dar nici să fie exagerate şi să se transforme într-o sursă, nejustificată, de mărire a patrimoniului acestora.

Aşadar, în contextul analizei efectuate, despăgubirea bănească acordată de instanţa de apel pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o neconcordanţă valorică între cuantumul determinat şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare a fost obligat Statul român prin decizia recurată, aşa cum eronat se susţine prin cererea de recurs a reclamanţilor, în sensul că sumele stabilite sunt prea mici şi nu acoperă, integral, prejudiciul produs (în antiteză cu susţinerile din recursul pârâtului, în cuprinsul căruia se afirmă că despăgubirea ar fi disproporţionată şi excesivă în raport de valorile lezate).

Or, criteriile avute în vedere de instanţa de apel la cuantificarea daunelor (criterii care nu au fost contestate în recurs, ci chiar reiterate) nu pot fi reanalizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., deoarece presupune reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt, astfel încât susţinerea recurentului privind reaprecierea cuantumului daunelor stabilite în favoarea reclamantei nu va putea constitui obiect al controlului de nelegalitate în recurs, în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II. Recursul pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor.

În cuprinsul cererii de recurs, fundamentată pe motivele înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Statul român critică soluţia instanţei de apel sub aspectul soluţiei date cererii având ca obiect daune morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal.

Sub aspectul criteriului complexităţii procedurii, care poate justifica depăşirea termenului rezonabil, se pretinde că instanţa de apel a apreciat greşit că termenul de 5 ani, perioada în care s-au efectuat acte de urmărire penală, a fost soluţionat atât fondul, cât şi apelul, ar avea un caracter excesiv, raportat şi la natura faptei cercetate şi probatoriul amplu care a fost administrat.

De asemenea, recurentul a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că soluţionarea cu întârziere a cauzei se datorează exclusiv Statului român, prin reţinerea că "cerinţa de diligentă rezonabilă nu a fost îndeplinită, procedura îndelungată cauzând apelanţilor reclamanţi stres şi tensiune, suferinţă, lipsă de resurse materiale pentru a-şi permite un tratament medical corespunzător, inclusiv accentuarea suferinţei cauzate reclamantei urmare a agravării bolilor de care suferea pe fondul stresului". S-a apreciat de recurent că nerespectarea termenului rezonabil de judecare a cauzei ar putea fi imputat şi reclamanţilor sau celorlalţi participanţi, astfel încât nu ar fi fost identificate, în mod legal, criteriile de apreciere a duratei procesului penal şi, astfel, nu a fost analizat modul de desfăşurare a procesului penal, prin prisma unor criterii legale.

Susţinerile formulate urmează a fi examinate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu a pct. -ului 6 al aceluiaşi articol, întrucât raportarea realizată de recurent la acest din urmă motiv de nelegalitate este pur formală, partea neindicând care elemente nu ar fi fost examinate ori motivate, care ar fi divergente ori nu ar susţine soluţia din dispozitiv, ori care nu ar avea conexiune juridică cu litigiul cu care a fost învestită curtea de apel, pentru a putea declanşa controlul judiciar în temeiul acestui caz de casare.

Aşadar, criticile nu se subsumează acestui din urmă motiv de recurs, urmând a fi verificate din perspectiva motivului înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece ridică o problemă de aplicare greşită a legii.

Sub acest aspect, susţinerile recurentului nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel s-a raportat efectiv la datele dosarului penal atunci când a verificat dacă a fost încălcată durata rezonabilă a procedurii judiciare potrivit criteriilor dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, în accepţiunea jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanţiile esenţiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Criteriile enunţate de Curtea europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată.

De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deşi evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicţie, aprecierea acesteia este una globală. Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un "termen rezonabil". În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp.

Contrar susţinerilor recurentului, se observa că instanţa de apel a indicat care sunt criteriile de analiză atât în ceea ce priveşte evaluarea duratei procedurii penale (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente), cât şi a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor lezate şi suferinţele de ordin psihic şi social, criterii pe care le-a aplicat la situaţia concretă dedusă judecăţii.

Astfel, determinând atât momentul de început al calculului termenului "rezonabil" al procesului penal, identificat - în acord cu jurisprudenţa Curţii europene - ca fiind momentul de la care o persoană este acuzată printr-un act emanând de la o autoritate de stat, în speţă, data de 22.03.2013, când a fost emisă rezoluţia de începere a urmăririi penale in personam faţă de reclamanţi, cât şi momentul final al calculării termenului, respectiv cel al rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare, Curtea de Apel a arătat că - din perspectiva evaluării criteriului complexităţii cauzei, cu referire la circumstanţele concrete ale litigiului - în raport de numărul acuzaţilor, numărul martorilor, volumul dosarului, dificultăţile ce ţin de administrarea probelor, investigaţiile ce trebuiau desfăşurate în privinţa acuzaţiilor aduse reclamanţilor, perioada de 5 ani, 4 luni şi 19 zile apare ca fiind deosebit de lungă. Complementar, au fost evaluate şi motivele care au condus la achitarea reclamanţilor: lipsa unor probe care să formeze convingerea judecătorului dincolo de orice îndoială rezonabilă cu privire la săvârşirea infracţiunilor de către reclamanţi şi inexistenţa faptei (art. 16 alin. (1) lit. a) şi c) C. proc. pen.).

Deopotrivă, examinând criteriul care vizează conduita reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că acestora nu li se poate reproşa prelungirea duratei procedurii penale, în raport de circumstanţele particulare ale dosarului penal, respectiv cele referitoare la fixarea unor termene de judecată, la solicitarea reclamanţilor, în vederea angajării unui apărător ales şi, implicit, a pregătirii unei apărări reale şi efective, ori în scopul administrării de probe, fără ca prin această activitate reclamanţii să urmărească tergiversarea procesului, ci strict pentru dovedirea afirmaţiilor făcute, aspect desprins şi din conduita acestora care, ulterior constatării împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, au solicitat continuarea judecării cauzei, în temeiul art. 18 din C. proc. pen.

Sub aspectul examinării conduitei procesuale a reclamanţilor, instanţa de apel a înlăturat corect apărările pârâtului Statul român (reiterate şi în recurs) referitoare la lipsa de diligenţă a acestora, prin neuzitarea dispoziţiilor procedurale referitoare la contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal, reglementate de art. art. 4884 alin. (5) şi urm. C. proc. pen.

Într-adevăr, dispoziţiile legale evocate se circumscriu unui remediu acceleratoriu, transpus de legiuitor, în dreptul intern, odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg, în sarcina statului, din prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze cauzele penale într-un termen rezonabil şi de a asigura, la nivelul legislaţiei naţionale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie.

Cu toate acestea, nu poate fi imputat reclamanţilor lipsa de diligenţă în uzitarea acestor dispoziţii legale, de vreme ce art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale stipulează că:

"dispoziţiile art. 4881 - 4886 din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, referitoare la contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010". Cum Legea nr. 135/2010 a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, dispoziţiile legale la care face trimitere recurentul-pârât nu erau aplicabile procedurii penale declanşate, în privinţa reclamanţilor, în martie 2013.

În evaluarea caracterul rezonabil al duratei procesului penal, din perspectiva criteriului referitor la comportamentul autorităţilor, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel identifică o serie de sincope atât în întocmirea actelor de urmărire penală, cât şi în desfăşurarea procesului în primă instanţă, prin acordarea unor termene procedurale repetate, fără luarea acelor măsuri procesuale, energice, pentru accelerarea judecăţii.

Recurentul deşi susţine că instanţa de apel nu ar fi identificat criteriile legale de apreciere a duratei procesului şi nu ar fi analizat modul de desfăşurare a procesului prin prisma acestora nu arată, în concret, care ar fi acele criterii obiective care nu ar fi fost analizate în aprecierea rezonabilităţii duratei procedurii penale. Aserţiunile recurentului sunt infirmate prin considerentele deja expuse în precedent şi, întrucât, cuantificarea daunelor morale a fost realizată pe baza criteriilor obiective identificate şi amplu examinate, în raportat la ansamblul circumstanţelor speţei, acestea nu pot fi reanalizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în raport de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., deoarece ar presupune reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt.

Aşa fiind, Înalta Curte va reţine că susţinerea recurentului-pârât privind reaprecierea cuantumului daunelor stabilite în favoarea reclamanţilor (în sensul diminuării cuantumului) nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, întrucât nu se circunscrie unui motiv de nelegalitate, ci de neteminicie, care nu poate fi supus verificării în raport de structura actuală a căii de atac a recursului.

Nu poate fi primită nici susţinerea pârâtului că modul de gestionare a interceptărilor nu ar constitui un motiv care să conducă la concluzia încălcării dreptului la viaţă privată, de vreme în antrenarea răspunderii Statului român pentru încălcarea art. 8 din Convenţia europeană instanţa de apel a reţinut că, în cazul reclamanţilor, nu l-au fost asigurate garanţii adecvate şi efective împotriva arbitrariului, nefiindu-le asigurată posibilitatea de a avea acces la informaţiile asupra interceptărilor, atât timp cât procedura efectiv aplicată şi datele interceptate, respectiv conservarea acestora, nu au fost gestionate sub o formă accesibilă persoanelor direct interesate.

În fine, în cuprinsul cererii de recurs, pârâtul a formulat susţineri şi în legătură cu reţinerea greşită în sarcina sa a unei răspunderi civile delictuale, întrucât condiţiile în care statul poate răspunde civil în procesele civile sunt prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 223 alin. (1) C. civ. potrivit căruia "dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului." S-a apreciat că norma legală instituie regula potrivit căreia răspunderea civilă a statului este una subsidiara, nu principală, iar excepţiile de la această regulă sunt de strictă interpretare.

În referire la aceste susţineri, în conformitate cu dispoziţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., Statul român - intimat în apelul principal declanşat de reclamanţi - avea posibilitatea declanşării unui apel incident, împotriva părţilor cu interese contrare (apelanţii-reclamanţi din apelul principal), prin care să fi urmărit schimbarea hotărârii primei instanţe.

În cauză, prin sentinţa civilă nr. 33/C din data de 27.02.2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului roman şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor.

Se observă că, prin hotărârea primei instanţe, a fost dezlegată şi chestiunea calităţii procesuale pasive a Statului român, în sensul respingerii excepţiei şi reţinerii calităţii procesuale a pârâtului, raportat la faptul că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor are calitatea de garant al înfăptuirii justiţiei şi este titularul acţiunii penale, care a pierdut procesul, iar ministerul reprezintă statul în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, conform art. 3 alin. (1) pct. 81 H.G. nr. 34/2009.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel principal reclamanţii, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor neuzitând de remediul procesual al apelului incident declarat împotriva sentinţei prin care calitatea sa procesuală a fost reţinută în raportul juridic dedus judecăţii.

Or, la acest moment procesual, recurentul-pârât nu mai poate invoca principiul răspunderii subsidiare a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în prezenta cale de atac, care ar avea drept consecinţă infirmarea calităţii sale procesuale în raportul juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care pârâtul nu a formulat apel incident raportat la soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei, în argumentarea căreia s-a invocat acest principiu. Astfel în circumstanţele expuse, prin neformularea apelului incident de către partea interesată, chestiunea de drept privind calitatea procesuală pasivă în raportul juridic litigios a fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat şi nu mai poate fi supusă controlului instanţei de recurs, la acest moment procesual.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 827 Ap din 24 iunie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, iar, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., va admite recursul reclamanţilor A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii, urmând a dispune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel şi nu la o altă instanţă, egală în grad, cu cea care a pronunţat decizia casată (astfel cum au solicitat reclamanţii, prin cererea de recurs), întrucât nu s-au conturat motive de natura celor care ar putea afecta interesele unei bune administrări a justiţiei la instanţa a cărei hotărâre a fost casată.

În rejudecare, instanţa de apel va proceda la examinarea căii de atac în raport de cele statuate prin prezenta decizie, cât şi de susţinerile reclamanţilor din cererea de recurs şi cele evocate în apărare de pârârt care supun dezbaterii elemente de fapt relevante în verificarea modului de soluţionare a cererilor deduse judecăţii.

Cheltuielile de judecată solicitate de recurenţii-reclamanţi pentru faza recursului vor fi determinate de către instanţa de apel în raport de soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra căii de atac cu care a fost învestită.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 827 Ap din 24 iunie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 827 Ap din 24 iunie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2022.