Dismissal of tort claim against tax inspectors and Ministry for illicit seizure measures: appeals rejected, lower rulings upheld.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals of both the plaintiff company and the Ministry of Finance, thereby upholding the lower court decisions that rejected the company's tort claim and its request for surety. The dispute centered on a civil action for damages, initiated by a limited liability company against three fiscal inspectors and subsequently joining the Ministry as a guarantor, alleging that the issuance of security measures (seizure of accounts) and the filing of criminal referrals were illicit acts based on false findings of tax evasion, particularly arguing that prior definitive penal ordinances classifying the case violated the *ne bis in idem* principle and established the inspectors' bad faith. The Court held that the appeal was unfounded because the penal ordinances did not create res judicata binding the civil court regarding the existence of the damage or the fault of the specific defendants; furthermore, the Court clarified that under special legislation (O.U.G. nr. 46/2009), public officials are civilly liable only for gross negligence or gross fault, which the company failed to prove, and that the mere illegality of a tax measure does not automatically constitute an abuse of right or delictual fault sufficient to award damages. Consequently, the lower court's dismissal of the tort claim stands, and the plaintiff is ordered to pay 900 RON in legal costs to the defendants.
Legislator headnote
AI generatedart. 1373 C. civ, art. 1353 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 72 alin. (1) C. proc. civ, art. 713 C. proc. civ, art. 488 alin. (2) C. proc. civ; Dismissal of tort claim against tax inspectors and Ministry for illicit seizure measures: appeals rejected, lower rulings upheld: The dispute centered on a civil action for damages, initiated by a limited liability company against three fiscal inspectors and subsequently joining the Ministry as a guarantor, alleging that the issuance of security measures (seizure of accounts) and the filing of criminal referrals were illicit acts based on false findings of tax evasion, particularly arguing that prior definitive penal ordinances classifying the case violated the *ne bis in idem* principle and established the inspectors' bad faith. The Court held that the appeal was unfounded because the penal ordinances did not create res judicata binding the civil court regarding the existence of the damage or the fault of the specific defendants; furthermore, the Court clarified that under special legislation (O.U.G. nr. 46/2009), public officials are civilly liable only for gross negligence or gross fault, which the company failed to prove, and that the mere illegality of a tax measure does not automatically constitute an abuse of right or delictual fault sufficient to award damages. Consequently, the lower court's dismissal of the tort claim stands, and the plaintiff is ordered to pay 900 RON in legal costs to the defendants.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for dismissing the appeals as unfounded.
Basis for ordering the appellant to pay court costs to the prevailing parties.
Full text
Şedinţa publică din data de 17 martie 2022
asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea formulată la 03 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei în cuantum total de 1.785.462,5 RON, prejudiciu cauzat reclamantei prin faptul ilicit săvârşit de pârâţi, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 14 - 16, art. 1349, art. 1353, art. 1369 şi art. 1373 C. civ.
Reclamanta a chemat ulterior în judecată, printr-o cerere calificată de instanţă drept cerere de chemare în garanţie, şi pe Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, solicitând introducerea în cauză a acestuia pentru a fi ţinut în solidar cu pârâţii pentru prejudiciul reclamat, având în vedere raportul de prepuşenie între pârâţi şi minister, dar şi împrejurarea că ministerul a validat pe linie ierarhic superioară decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.11.2015.
Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii sub două aspecte. Pe de o parte, cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă raportat la temeiul legal pe care se sprijină - art. 68-71 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, prin prisma faptului că există calea specială de atac împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, prevăzută de art. 172 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003.
Pârâţii persoane fizice au invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a acestora.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1139 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Sibiu, secţia I civilă s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii, invocate de pârâţi. A fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D.. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia de Administrare Fiscală. A fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor persoane fizice - B., C. şi D., suma de 3.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel principal reclamanta S.C. A. S.R.L. şi apel incident chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 610 din 24 iunie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi apelul incident declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1139/2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu. A obligat apelanţii să plătească intimaţilor B., C. şi D. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
4. Recursul declarat în cauză.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
1. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. invocând următoarele aspecte:
- Hotărârea pronunţată încalcă autoritatea de lucru judecat raportat la ordonanţele penale din dosarele nr. x/2015 şi nr. y/2012 emise de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj;
Ordonanţele penale nu au fost analizate de instanţele anterioare, deşi acestea apar menţionate în considerentele deciziei recurate. Prin aceste ordonanţe s-a dispus soluţia clasării cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, reţinându-se că nu se poate stabili fictivitatea operaţiunilor fiscale dintre societăţile S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L., pe de o parte, şi reclamanta, pe de altă parte.
Cum pârâţii din prezenta cauză, în calitate de inspectori fiscali, au încheiat acte fiscale cu încălcarea ordonanţelor ante-menţionate, de care aveau cunoştinţă, există, în cauză, o faptă ilicită constând în îndeplinirea defectuoasă şi culpabilă a atribuţiilor de serviciu.
Instanţa de apel, respingând acţiunea reclamantei prin prisma faptului că nu s-au identificat elemente care să conducă la o eventuala răspundere a acestora, a încălcat autoritatea de lucru judecat a ordonanţelor penale ante-menţionate.
În cauză, este incidentă şi hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mihalache contra României prin care s-a stabilit că, în lumina principiului ne bis in idem, nu pot fi angajate două proceduri cu caracter sancţionator, una penală şi una fiscală, împotriva aceleiaşi persoane, întrucât dacă în procedura fiscală sumele stabilite în sarcina contribuabilului depăşesc un anumit prag atunci aceasta are caracterul unei proceduri penale, conducând la formularea de plângeri penale, fiind astfel o dedublare a primei proceduri penale. Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai analizat şi a dispus că ordonanţele penale rămase definitive se bucură de autoritate de lucru judecat ca şi hotărârile judecătoreşti şi, prin urmare, poate fi incident principiul ne bis in idem dacă nu sunt respectate anumite criterii.
În prezenta cauză, condiţiile cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt îndeplinite, astfel: prin ordonanţa din 22 iulie 2015, emisă în dosarul penal nr. x/2012, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în ceea ce priveşte pretinsele desfăşurate între S.C. E. S.R.L. cu S.C. A. S.R.L. în perioada 2011-2013; ordonanţa a rămas definitivă prin neapelare, conform ordonanţei din 11.11.2015 pronunţate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2015; la data de 23.11.2015 intimatele au emis procesul-verbal nr. x din data de 23.11.2015, consemnând faptul că reclamanta a săvârşit fapte de evaziune fiscală cu societăţile ante-menţionate şi pentru suma totală inclusă în decizie; la data la care intimatele au făcut aceste constatări, exista ordonanţa penală definitivă de clasare şi, fiind vorba de aceleaşi fapte, aceleaşi persoane şi aceeaşi perioadă controlată, este evident că a fost încălcat principiul ne bis in idem.
- Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material;
Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1353 C. civ., apreciind că nu s-a probat faptul că intimaţii au acţionat în limitele competenţelor profesionale şi fără rea-credinţă, atâta vreme cât existau ordonanţele penale care stabileau expres faptul că operaţiunile derulate de reclamantă şi care au făcut obiectul controlului nu au fost fictive şi, pe cale de consecinţă, decizia de măsuri asigurătorii şi procesul-verbal de sesizare al organelor penale nu puteau fi încheiate în forma prezentată de intimaţi.
Se susţine că este greşită reţinerea instanţei de apel, potrivit căreia reclamanta nu a demonstrat în ce fel a fost păgubită prin actele fiscale emise, chiar dacă acestea au fost anulate ulterior în procedura jurisdicţional fiscală. Or, prejudiciul este evident şi a constat, pe de o parte, în indisponibilizarea conturilor reclamantei, iar, pe de altă parte, în cercetarea penală la care a fost supusă aceasta pentru a doua oară, urmare a procesului-verbal de sesizare întocmit de intimaţi.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este obligatorie şi constituie parte integrantă din dreptul naţional, astfel încât trebuie avută în vedere la soluţionarea prezentei cauze raportat la circumstanţele concrete care au generat raportul litigios.
Se susţine că instanţa de apel a apreciat greşit faptul că prejudiciul solicitat la plată ar fi unul artificial şi neprobat, întrucât acesta este unul moral, solicitat ca urmare a controlului şi concluziilor abuzive şi nelegale, motiv pentru care nu trebuie probat. În cazul în care instanţa constată că încălcarea a avut loc, poate estima cuantumul prejudiciului ce urmează a fi acordat.
Se reproşează instanţei de apel analiza sumară şi trunchiată a probatoriului administrat în cauză motivat de faptul că raţionamentul expus în hotărârea recurată nu se raportează la procesul-verbal de sesizare şi la ordonanţele penale ante-menţionate.
Referitor la aprecierea probatoriului administrat în cauză, se arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că intimaţii nu au recunoscut faptele prin răspunsurile la interogatorii, precum şi faptul că martorii audiaţi nu ar fi prezentat aspecte care să conducă la ideea că acest control fiscal a fost exercitat abuziv, fără să coroboreze aceste elemente cu ordonanţele penale. De asemenea, în mod eronat s-a reţinut faptul că intimaţii nu ar fi influenţat inspectorii Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Alba întrucât la o simplă lecturare a Procesului-verbal nr. x/2015 comparativ cu Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/31.03.2016 se poate observa că documentele sunt identice.
Totodată, nici susţinerea instanţei de apel potrivit căreia deficienţele minore în efectuarea controlului sau nemotivarea deciziei de măsuri asigurătorii nu poate fi reţinută în sensul înlăturării răspunderii acestora sub târâm delictual.
Invocând jurisprudenţa Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene, cauzele C-354/2003 Optigen şi C-18/2013 Maks Pen EOOD, recurenta susţine că dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 14 alin. (1), art. 55, art. 72 şi art. 73 Codul de procedură fiscală au fost încălcate de către intimaţi faţă de lipsa motivării deciziei de măsuri asiguratorii, aspect necontestat de către instanţa de apel.
- Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care nu au fost luate în considerare ordonanţele penale care stabileau o altă stare de fapt şi care au fost invocate pentru a demonstra reaua-credinţă şi abuzul intimatelor în efectuarea controlului.
2. Recurentul-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocând următoarele aspecte:
- Decizia recurată este lipsită în parte de temei legal, fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept.
Instanţa de apel a respins, în mod greşit, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, excepţie pe care o reiterează şi în recurs. În considerentele hotărârii s-a arătat că nu are relevanţă temeiul juridic invocat de reclamantă, respectiv prevederile art. 68-71 C. proc. civ., tribunalul calificând cererea drept una de chemare în garanţie în condiţiile art. 72-74 C. proc. civ., iar în apel reclamanta nu a formulat critici cu privire la calificarea cererii sale.
Curtea de Apel a apreciat că este corectă soluţia respingerii pe fond a cererii de chemare în garanţie, iar nu sub aspectul inadmisibilităţii, deoarece până la a se verifica dacă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală poate fi ţinută să garanteze legal sau convenţional pe intimaţii-pârâţi, este cert că aceştia din urmă nu au căzut în pretenţiile reclamantei.
Raţionamentul instanţei este greşit, deoarece verificarea admisibilităţii cererii trebuie să primeze analizei fondului, aceasta fiind de esenţa excepţiilor.
Or, în situaţia recalificării cererii drept cerere de chemare în garanţie, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 72 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, între intimaţii-pârâţi şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu există nicio obligaţie de garanţie, legală sau convenţională, care să permită formularea unei cereri de chemare în garanţie
În mod greşit a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, excepţie pe care recurenta o reiterează în calea de atac.
Susţine că instanţa a respins această excepţie, iar în motivare a preluat în întregime susţinerile intimatei - reclamante, fără a ţine cont de apărările Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi fără a expune argumentele pentru care acestea au fost înlăturate.
Reiterând apărările formulare în calea de atac a apelului arată că dispoziţiile art. 129 şi art. 172 din O.G. nr. 92/2003 instituie o procedură specială de atac împotriva deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv contestaţia care trebuie introdusă la instanţa de executare competentă, în conformitate cu art. 713 C. proc. civ.
În cazul în care decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta se bucură de prezumţia de legalitate, astfel încât nu este susceptibilă de a genera vreun prejudiciu.
Aşadar solicitarea de antrenare a răspunderii civile delictuale pentru fapta contând în emiterea unui act de executare nu poate avea temei legal atâta timp cât acest act nu este anulat prin hotărâre judecătorească.
- Hotărârea este nelegală şi prin prisma obligării apelanţilor la plata către intimaţi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel în condiţiile în care nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
La data de 09.12.2020, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea recursului de către recurentul - chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Pe fondul cauzei, a susţinut că recursul este nefondat.
La data de 09.12.2020, intimaţii - pârâţi B., C. şi D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat, şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
6. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 noiembrie 2021, completul de filtru a respins excepţia lipsei de interes invocată de reclamanta S.C. A. S.R.L, a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., precum şi recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 610 din 24 iunie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată a cauzei la 03 februarie 2022, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.
II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:
a) În legătură cu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.
Prin primul motiv al recursului său reclamanta invocă încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a Ordonanţelor penale date de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj în dosarele nr. x/2015 şi nr. y/2012
Preliminar, observă Înalta Curte că deşi reclamanta a făcut aceste susţineri pentru întâia oară în recurs, nu poate fi primită apărarea intimaţilor, formulată în cuprinsul întâmpinării, potrivit căreia acest motiv al recursului este inadmisibil ca urmare a invocării lui omisso medio.
Intimaţii se prevalează de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la art. (1) al acestui articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".
Încălcarea autorităţii de lucru se regăseşte (la pct. 7) între motivele de recurs stabilite prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă invocarea acestui motiv de recurs este supusă unei reguli derogatorii, intenţia legiuitorului fiind aceea de a asigura un nivel superior de protecţie a lucrului judecat.
Astfel, este de avut în vedere că prin derogare de la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., art. 432 C. proc. civ. stabileşte că excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. În acest fel, legea, abandonând regula de principiu afirmată prin dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., asigură posibilitatea invocării întâia oară în recurs a situaţiilor de pretinsă încălcare a autorităţii de lucru judecat, deci chiar omisso medio.
Rezultă, aşadar, că motivul de recurs în discuţie nu poate fi considerat inadmisibil.
În ce priveşte însă temeinicia acestui motiv de recurs, Înalta Curte găseşte potrivit să menţioneze că potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".
Rezultă din aceste prevederi că, în sensul celor pe care ele le afirmă, doar hotărârile judecătoreşti în materie penală (în sensul de acte jurisdicţionale adoptate şi pronunţate de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea unor procese penale) sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat, iar nu şi alte categorii de acte procesual-penale, precum sunt, spre exemplu, ordonanţele procurorului.
Este real însă că, în sensul jurisprudenţei în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea pronunţată în cauza Mihalache împotriva Românei la data de 08 iulie 2019), sub aspectul verificării modului de aplicare a principiului "non bis in idem", că circumscris acestei probleme de drept este oportun a considera că noţiunea de hotărâre la care se referă art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 nu trebuie să primească un înţeles restrictiv, astfel că "...pentru existenţa unei hotărâri, intervenţia unei instanţe nu este necesară", căci " ceea ce contează într-o anumită cauză este ca hotărârea în discuţie să fie emisă de o autoritate învestită să participe la administrarea justiţiei în ordinea juridică naţională respectivă şi că această autoritate să fie competentă în temeiul dreptului naţional să stabilească şi să sancţioneze, după caz, comportamentul contrar legii de care este acuzată persoana în cauză. Faptul că hotărârea în litigiu nu ia forma unei hotărâri judecătoreşti cum este de natură să repună în discuţie achitarea sau condamnarea persoanei în cauză, un astfel de element de procedură şi de formă neputând afecta efectele acestei hotărâri" (Mihalache contra României, paragraful nr. 95).
Cele de mai sus trimit la concluzia că cel puţin sub aspectul aplicării principiului "non bis in idem", noţiunea de hotărâre nu poate fi limitată la hotărârile judecătoreşti, fiind posibil ca în anumite circumstanţe (de natură a pune în discuţie sancţionarea sau, dimpotrivă, achitarea pentru săvârşirea unei fapte penale) să se considere că inclusiv o ordonanţă a procurorului poate primi, limitat şi specific, înţelesul de "hotărâre".
Trebuie observat însă că în prezentul proces intimaţii s-au apărat afirmând că ordonanţele penale care întemeiază primul motiv de recurs al reclamantei nu o privesc pe aceasta, ci alte societăţi comerciale, iar reclamanta nu a combătut această apărare. În aceste circumstanţe "sancţionarea" sau, după caz, "achitarea" în plan penal ce interesează sub aspectul aplicării regulii "non bis in idem" devin fără relevanţă în raport cu reclamanta recurentă, fiind esenţial că verificarea acestei reguli se face în raport cu aceeaşi persoană, cercetându-se dacă şi în ce fel ea însăşi, iar nu alţi subiecţi de drept, au fost expuşi unei duble sancţionări pentru aceeaşi faptă.
Chiar şi în absenţa acestei apărări a intimaţilor, Înalta Curte constată că dezlegările oferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea Mihalache contra României şi pe care reclamanta le-a indicat ca reper esenţial în articularea motivului său de recurs, nu îşi verifică incidenţa în prezentul proces.
Este de observat, sub acest aspect, că în cauza Mihalache contra României existase o dublă sancţionare a reclamantului pentru aceeaşi faptă, (iniţial, sancţiunea administrativă a amenzii în sumă de 1000 RON, aplicată de procuror, pentru ca ulterior, redeschizându-se procesul penal, să se dispună trimiterea în judecată şi condamnarea sa la pedeapsa închisorii pentru aceeaşi faptă). Or, aceste particularităţi factuale şi juridice nu se regăsesc în prezentul proces cu privire la reclamantă; mai mult, aceasta nu a oferit nici argumente în raport de care Înalta Curte să poată considera că ordonanţele penale de care se prevalează au, în raport cu reclamanta, semnificaţia unei achitări, în condiţiile în care "achitarea" sau, după caz, "sancţionarea" reprezintă elemente determinante în verificările asociate respectării regulii "non bis in idem".
Tot astfel, apreciază Înalta Curte că şi în cazul în care s-ar constata,precum pretinde reclamanta, că regula "non bis in idem" ar fi fost încălcată, acest fapt nu putea prin el însuşi să conducă la concluzia că acţiunea reclamantei trebuie admisă, câtă vreme eventuala sancţionare sau achitare în plan penal a reclamantei şi, mai apoi, demararea unor proceduri execuţionale fiscale contra acesteia priveau raporturi juridice existente între reclamantă şi Statul Român. Or, în prezentul proces calitatea de pârâţi le-a fost atribuită, prin voinţa reclamantei, unor persoane fizice (chiar dacă sunt funcţionari ai Statului), iar nu Statului însuşi, astfel că sub aspectul temeiniciei pretenţiilor reclamantei erau de verificat şi alte aspect de fapt şi drept, circumscrise persoanei pârâţilor, pe care instanţa de apel le-a analizat, de altfel, în cuprinsul deciziei sale.
Faţă de cele de mai sus, primul motiv al recursului apare ca nefondat, neputându-se reţine că se justifică, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea deciziei atacate.
Nefondat este şi motivul de recurs prin care reclamanta afirmă că prin decizia atacată au fost aplicate în mod greşit prevederile art. 1353 C. civ., în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 1353 C. civ., "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv".
Rezultă din aceste prevederi legale că normalul exerciţiu al unui drept nu poate fi, ca regulă, plasat în sfera ilicitului delictual, astfel că nu ar putea niciodată constitui un temei al obligării titularului acelui drept la a-i plăti despăgubiri unei alte persoane care s-ar considera vătămată prin normala exercitare a dreptului de către titularul său.
Doar atunci când, depăşindu-se limitele interne ale respectivului drept, titularul său îl exercită abuziv, prejudiciind o altă persoană, dezdăunarea apare ca posibilă, căci într-o asemenea situaţie exerciţiul abuziv plasează conduita în sfera ilicitului, atribuindu-i valenţele unei fapte ilicite delictuale în sensul prevederilor art. 1349 C. civ.
În ce priveşte însă înţelegerea noţiunii de exercitare abuzivă, sunt relevante dispoziţiile art. 15 C. civ. (având denumirea marginală "Abuzul de drept"), potrivit cărora "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe."
Astfel fiind, este uşor de înţeles că abuzul de drept poate fi reţinut doar atunci când: fie există intenţia manifestă de a vătăma sau prejudicia pe altul, exerciţiul dreptului apărând ca instrument ce serveşte intenţiei dolosive; fie exerciţiul concret al dreptului este excesiv şi, deci, nerezonabil, el situându-se cu evidenţă în afara limitelor unui firesc exerciţiu, astfel că inexistenţa intenţiei de a vătăma (sau cel puţin nedovedirea ei) nu împiedică a se constata abuzul. Într-o asemenea situaţie, modalitatea de exercitare a dreptului este, prin ea însăşi, suficientă concluziei că abuzul este prezent, discrepanţa faţă exerciţiul normal al dreptului fiind cu adevărat majoră şi semnificativă.
Aceste referiri la exercitarea abuzivă a unui drept interesează în prezentul proces şi prin raportare la faptul că pârâţii au acţionat în calitatea lor de angajaţi (funcţionari publici) ai Agenţiei Naţionale de Administraţie Fiscală (ANAF), deci ai unei autorităţi administrative a Statului, astfel că în cazul lor sunt incidente prevederile art. IX alin. (1) din O.U.G. nr. 46/2009, potrivit cărora "Pe perioada cât îşi desfăşoară activitatea, persoanele care ocupă sau au ocupat funcţii de demnitate publică, înalţii funcţionari publici, funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala, atât la nivel central, cât şi la nivel teritorial, nu răspund civil sau penal, după caz, decât dacă instanţele judecătoreşti constată îndeplinirea ori omisiunea îndeplinirii de către aceştia cu vinovăţie, constând în culpa gravă sau grava neglijenţă, a oricărui act ori fapt în legătură cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor ce le revin".
Aceste dispoziţii legale au caracter special, ele derogând de la normele de drept comun în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în concret de la cele ale art. 1357 alin. (2) C. proc. civ., invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, potrivit cărora "Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."
În afara oricărei îndoieli, faţă de conţinutul prevederilor ar. IX alin. (1) din O.U.G. nr. 46/2009, rezultă că atunci când fapta pretins ilicită le este imputabilă, precum în cazul pârâţilor, unor funcţionari publici, nu este suficient ca aceştia să fi acţionat, în exercitarea atribuţiilor profesionale, cu o culpă uşoară; dimpotrivă, din raţiuni de protecţie, legea pretinde ca în cazul lor acţiunile sau inacţiunile profesionale să fie săvârşite în forma excepţională a culpei grave sau a gravei neglijenţe. Este vorba, aşadar, despre o conduită profesională care s-ar circumscrie abuzului sau, în orice caz, care se plasează în proximitatea acestuia.
Instanţa de apel a evocat în considerente dispoziţiile art. IX din O.U.G. nr. 46/2003 (în legătură cu soluţionarea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice), reţinând că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dreptul comun în materie, iar cu privire la îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale a arătat, de această dată în legătură cu soluţionarea apelului reclamantei, că aceste condiţii nu sunt întrunite "...deoarece lipseşte fapta abuzivă din partea pârâţilor, nu există vreo atitudine abuzivă din partea acestora, legătura de cauzalitate cu atât mai mult nu se verifică, iar prejudiciul este unul (. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .) incert, singurul criteriu de evaluare fiind unui neconcludent, cu totul imprecis şi arbitrar...".
Concluzia instanţei de apel potrivit căreia nu s-a dovedit că ar fi existat o faptă ilicită a pârâţilor sau un comportament abuziv al acestora s-a sprijinit pe analiza probelor administrate, astfel că a avut la bază elemente de fapt pe care, în considerarea caracterului devolutiv al apelului, avea prerogative de a le stabili.
În ce priveşte însă judecata în recurs, din prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. se desprinde, cu forţa evidentei, că aceasta este limitată la verificarea aspectelor de nelegalitate la care se referă evocatele prevederi legale, instanţei de recurs nefiindu-i îngăduit a reconsidera starea de fapt stabilită în primă instanţă şi/sau apel, procedând la reaprecierea probelor administrate.
În aceste condiţii, susţinerile făcute de reclamantă la pag. 5 alin. (2) din cererea de recurs, prin care critică unele concluzii trase de instanţa de apel asupra unor chestiuni de fapt în urma aprecierii probelor, depăşesc limitele de verificare îngăduite unei instanţe de recurs, astfel că nu pot fi cercetate pe fondul lor.
Mai reţine Înalta Curte că încălcarea unor dispoziţii legale cu ocazia instituirii măsurii asigurătorii a sechestrului prin decizia din 23.11.2015 a ANAF nu are, prin ea însăşi, semnificaţia unei fapte abuzive a pârâţilor, căci simpla nelegalitate, adică una care nu este caracterizată prin intenţie dolosivă sau o ridicată gravitate, nu semnifică abuz de drept. Susţinerile contrare ale reclamantei sunt, deci, eronate, faptul constatării unor asemenea motive de nelegalitate în cadrul unor procese civile declanşate de reclamantă, în care a fost pusă în discuţie nelegalitatea sau lipsa de oportunitate a unora dintre măsurile dispuse de pârâţi, ca funcţionari publici, nefiind suficientă pentru a caracteriza conduita lor ca abuzivă, astfel cum reclamanta pretinde, ori ca una viciată de o culpă gravă sau de gravă neglijenţă.
În ce priveşte susţinerea reclamantei, formulată în cererea de recurs, potrivit căreia prejudiciul solicitat de reclamantă este unul moral, bine au arătat intimaţii prin întâmpinare că pentru întâia oară în recurs reclamanta susţine că prejudiciul pe care l-ar fi suferit este unul moral, iar nu material.
Într-adevăr, din examinarea cererii de chemare în judecată, precum şi a cererii de apel, rezultă cu claritate că reclamanta, atât în primă instanţă, cât şi în apel, s-a referit şi a caracterizat prejudiciul suferit ca fiind unul material, lipsind orice referire la o natură sau componentă, fie ea şi parţială, de natură morală a prejudiciului.
În aceste condiţii, critica prin care reclamanta afirmă că prejudiciul este unul moral, solicitând Înaltei Curţi să verifice dintr-o asemenea perspectivă legalitatea deciziei date în apel, apare, cu evidenţă, ca inadmisibilă, căci ea tinde la modificarea unuia dintre elementele esenţiale ale cadrului procesual, respectiv în ce priveşte prejudiciul ca element care fundamentează pretenţia dedusă judecăţii, deci cauza cererii de chemare în judecată.
Procedând astfel, reclamanta încalcă prevederile art. 478 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 494 C. proc. civ., potrivit cărora în apel şi, pentru identitate de raţiune, şi în recurs nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.
În ce priveşte motivul de recurs prin care se afirmă că decizia recurată nu cuprinde motive care să se raporteze la ordonanţele penale invocate, Înalta Curte îl apreciază, de asemenea, ca nefondat.
Este de reţinut, sub acest aspect, că atâta vreme cât reclamanta nu făcuse, în termeni clari şi îndeajuns de expliciţi, referiri la aceste ordonanţe şi la eventualele lor implicaţii în prezentul proces, este excesiv a-i reproşa instanţei de apel că nu a recurs, din oficiu, la o analiză a unor chestiuni juridice care nu se constituiseră în repere semnificative de argumentare în cererile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă.
Nu trebuie omis că judecata în apel este limitată la ceea ce părţile au înţeles să apeleze (art. 477 C. proc. civ.), după cum nu trebuie ignorat nici că deşi instanţa de apel este înzestrată cu puterea de a invoca din oficiu motive de ordine publică [art. 479 alin. (1) teza finală C. proc. civ..], pentru a proceda în mod efectiv la invocarea unor asemenea motive este necesar să deţină suficiente informaţii - în principal oferite de partea interesată - în raport de care să poată aprecia că este oportun să invoce din oficiu anumite motive de ordine publică. Or, în cauză aceste condiţii nu erau asigurate, reclamanta nefăcând nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin cererea de apel suficiente referiri la respectivele ordonanţe.
Faţă de toate cele ce preced, recursul reclamantei trebuie respins ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
b) În legătură cu recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Raţiunile pentru care a fost respinsă cererea de chemare în garanţie sunt menţionate în considerentele hotărârii primei instanţe, tribunalul precizând că respingerea cererii de chemare în garanţie este impusă de faptul că s-a respins însăşi acţiunea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri, astfel că " . . . . . . . . . .nici chematul în garanţie nu are ce să plătească, deci nu se mai impune analiza relaţiilor dintre părţi şi chematul în garanţie".
Astfel fiind, conchide Înalta Curte că la concurenţa dintre excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi excepţia rămânerii fără obiect a acestei cereri ca urmare a respingerii acţiunii reclamantei, prima instanţă a hotărât (confirmat prin decizia din apel) să acorde întâietate acestei din urmă excepţii procesuale. Raţionamentul instanţei s-a întemeiat pe argumentul că, în acest fel, se evită analiza raporturilor juridice de fond existente între recurent şi pârâţi, analiză pe care ar fi impus-o soluţionarea prioritară a excepţiei inadmisibilităţii.
Dintr-o asemenea perspectivă, raţionamentul şi soluţia primei instanţe pot fi menţinute, cu atât mai mult cu cât recurentul nu a dovedit că modalitatea de soluţionare a excepţiilor preferată de prima instanţă şi menţinută în apel l-ar fi vătămat în vreun fel, astfel încât să poată fi reţinut un motiv de nulitate a sentinţei şi deciziei, în acord cu prevederile art. 175 alin. (2) C. proc. civ. şi prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Acest motiv al recursului este, deci, nefondat şi trebuie respins.
Neîntemeiat este şi motivul de recurs privitor la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor în ce priveşte fundamentarea acesteia pe răspunderea civilă delictuală.
Astfel cum a arătat şi instanţa de apel, posibilitatea contestării unor măsuri de executare silită fiscală sau a altor măsuri de recuperare a unor creanţe fiscale prin utilizarea unor căi procedurale specifice nu înlătură, prin ea însăşi, dreptul persoanei care se consideră vătămată prin asemenea acte sau măsuri de a promova o acţiune civilă în reparaţie, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.
Dispoziţiile art. IX din O.U.G. nr. 46/2009, pe care instanţa de apel le-a invocat, şi pe care inclusiv prezenta instanţă le-a menţionat în precedent, afirmă în mod expres, cu referire la funcţionarii publici şi personalul contractul din Ministerul Finanţelor, că pot fi supuşi răspunderii civile sau penale atunci când se constată îndeplinirea sau omiterea îndeplinirii de către ei, cu vinovăţie constând în culpă gravă sau gravă neglijenţă, a oricărui act ori fapt în legătură cu exercitarea atribuţiilor ce le revin.
Prin urmare, dreptul la acţiune civilă în justiţie este recunoscut de lege, având semnificaţia unei componente a dreptului de acces la justiţie prevăzut de art. 6 pgf. 1 din CEDO, fără însă ca aceasta să însemne că, în mod necesar, o asemenea acţiune este întemeiată pe fondul ei.
Instanţa de apel nu a săvârşit, aşadar, o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material incidente, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În ce priveşte motivul de recurs prin care se afirmă caracterul nelegal al obligării apelanţilor la plata către intimaţi a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, acesta nu poate fi primit spre a fi soluţionat pe fondul său, fiind, practic, nemotivat. Afirmaţia potrivit căreia "... în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.." nu pot fi considerate ca având valoarea unei motivări, câtă vreme nu se arată, în concret, care sunt raţiunile şi argumentele în raport de care cerinţele legii nu s-ar găsi îndeplinite.
Faţă de toate cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În baza prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., văzând că în raport cu intimaţii persoane fizice, pârâţi în cauză, reclamanta recurentă este partea care a pierdut procesul, se va dispune obligarea acesteia la a le plăti intimaţilor pârâţi suma de 900 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., precum şi recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 610 din 24 iunie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Obligă pe recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 900 RON către intimaţii - pârâţi B., C. şi D., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2022.