Appeal null for lack of cassation grounds, cross-appeal unfounded; 5,000 RON moral damages award upheld.

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la data de 09 septembrie 2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B. - Primarul Comunei Miheşu de Câmpie, Consiliul Local al Comunei Miheşu de Câmpie, Comuna Miheşu de Câmpie şi chematul în garanţie Curtea de Conturi a României:

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro reprezentând daune pentru prejudiciul moral cauzat onoarei, demnităţii si reputaţiei reclamantului şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 252/9 aprilie 2020, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale a Consiliului local al comunei Miheşu de Câmpie şi a Primarului comunei Miheşu de Câmpie şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare de Primarul comunei Miheşu de Câmpie.

S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu B., Consiliul local al comunei Miheşu de Câmpie, Comuna Miheşu de Câmpie şi Primarul comunei Miheşu de Câmpie.

S-a respins cererea pârâţilor de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

S-a reţinut de prima instanţă că în privinţa excepţiei lipsei capacităţii procesuale a pârâţilor Consiliul local si Primarului comunei Miheşu de Câmpie, se au in vedere prevederile Legii nr. 215/2001, respectiv cele ale O.U.G. nr. 57/2019, care reglementează existenţa si funcţionarea acestor autorităţi administrative.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 104A din 22 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă s-a admis apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 252/9.04.2020, pronunţată de Tribunalul Mureş şi a schimbat în parte hotărârea atacată după cum urmează:

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului local al comunei Miheşu de Câmpie şi a Primarului comunei Miheşu de Câmpie.

S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Consiliul local al comunei Miheşu de Câmpie A. şi Primarul comunei Miheşu de Câmpie A., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul B. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON daune morale.

S-au respins restul pretenţiilor.

A menţinut restul dispoziţiilor primei instanţe care nu contravin prezentei hotărâri.

A obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 2100 cheltuieli de judecată în primă instanţă.

A obligat intimatul B. la plata către apelant a sumei de 50 RON cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 104A din 22 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul B..

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apărările formulate de părţi:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 29 aprilie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.

Prin rezoluţia din 22 iunie 2021, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 din C. proc. civ. şi s-au consemnat menţiunile referitoare la timbrarea cererilor de recurs.

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului solicitând: respingerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ca inadmisibil; respingerea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. civ. ca neîntemeiate şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât B. a formulat întâmpinare la recursul reclamantului prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului local Miheşu de Câmpie şi a Primarului Miheşu de Câmpie, constatare nulităţii recursului reclamantului, întrucât criticile vizează netemeinicia hotărârii atacate, şi, pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

Chemata în garanţie Curtea de Conturi a României, prin întâmpinare, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a încheierii din 16 ianuarie 20202 prronunţată de Tribunalul Mureş în prezentul litigiu prin care s-a statuat că nu are calitate de parte în litigiu, apărare susţinută de recurenbtul-reclamant A. prin răspunsul la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 17 decembrie 2021, după epuizarea etapei comunicărilor, s-a acordat termen pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică.

6. Cererile de recurs

I. Recursul formulat de reclamantul A.

Reclamantul a invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susţinut că, în opinia sa, au fost încălcate dispoziţiile art. 252 din C. civ. potrivit cărora orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.

Instanţa de apel, chiar dacă a admis apelul său şi a schimbat în parte sentinţa atacată, a stabilit un cuantum al despăgubirilor care nu acoperă prejudiciul moral suferit în urma denigrărilor aduse.

A susţinut că jurisprudenţa Înaltei Curţi este constantă în sensul de a se lua în calcul la determinarea despăgubirilor a caracterului şi importanţei valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită.

Consideră că instanţa de apel în mod greşit a aplicat prevederile dreptului material care prevăd sancţiunile care se pot aplica pentru încălcarea drepturilor inerente personalităţii, în sensul că a acordat despăgubiri insuficiente, raportat la întreaga stare de fapt.

Din probatoriul administrat în cauză şi anume, declaraţiile martorilor audiaţi, care dincolo de orice echivoc au demonstrat faptul că intimatul B., prin atitudinea manifestată atât la şedinţele de Consiliu Local din cadrul UAT Miheşu de Câmpie, cât şi cu alte ocazii, i-a adus injurii.

Instanţa de apel a considerat în mod eronat că suma de 5000 de RON este suficientă şi echitabilă raportat la prejudiciul moral pe care l-a suferit.

Recurentul a avut calitatea de primar al UAT Miheşu de Câmpie până în anul 2016 şi a fost un om respectat în comunitate. După injuriile aduse de către pârâtul B. reputaţia sa personală şi profesională a avut de suferit semnificativ, oamenii şi-au schimbat părerea despre el, nu a mai avut parte de acelaşi respect din partea cetăţenilor şi a ajuns în situaţia în care oamenii din comunitate să îl privească cu dispreţ.

Consideră că este inacceptabil ca într-un stat de drept, membru a Uniunii Europene, pârâtul- actual primar -să aducă injurii la adresa oricărui cetăţean şi să fie sancţionat" doar cu suma de 5000 de RON.

Sumă este insuficientă, în primul rând pentru repararea prejudiciului suferit de către reclamant prin fapta ilicită a pârâtului, dar, totodată, şi din punct de vedere sancţionator, pentru a preveni pentru viitor săvârşirea repetată a unor astfel de fapte ilicite.

O persoană care are calitatea de primar ar trebui să fie un exemplu demn de urmat pentru comunitatea pe care o conduce, or, în speţă, pârâtul B., în calitate de primar a UAT Miheşu de Câmpie a dat întocmai un exemplu negativ, motiv pentru care consider că se impune acordarea pretenţiilor în cuantumul solicitat prin cererea introductivă de instanţă.

Consideră că trebuiau avute în vedere şi posibilităţile financiare ale pârâtului, care avea posibilitatea să compenseze integral prejudiciul creat.

Nu în ultimul rând, în vederea acordării despăgubirilor pentru prejudiciile aduse unor drepturi nepatrimoniale, instanţa este pusă în situaţia în care trebuie să judece în echitate, cuantificarea prejudiciului fiind lăsată la înţelepciunea şi lumina judecătorului. În acest sens, practica şi doctrina de specialitate au trasat câteva criterii directoare de care trebuie să se ţină cont în momentul cuantificării acestui prejudiciu şi anume: consecinţele suferite pe plan fizic şi psihic; gradul de expunere la dispreţul public; notorietatea persoanei; sentimentul de frustrare etc.

Potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, persoana care se face vinovată de comiterea unei fapte ilicite este obligată să repare prejudiciul produs în mod integral. Doar în acest fel persoana lezată în drepturile sale va simţi cu adevărat că scopul justiţiei a fost atins, că drepturile sale sunt apărate în mod real şi efectiv, nu doar simbolic, iar cel mai important, va avea siguranţa că pe viitor persoana care a încălcat aceste drepturi se va abţine de la asemenea comportamente ilicite.

II. Recursul formulat de pârâtul B.

Pârâtul B. a invocat încălcarea unor reguli de procedură, critică de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A susţinut că la instanţele de fond a fost citat numai la sediul Primăriei Miheşu de Câmpie. Regulile privind citarea, specifică faptul ca în calitate de reprezentant al UAT putea fi citat la sediul primăriei, dar în calitate de persoană fizică, trebuia să fie citat la adresa de domiciliu.

Astfel, au fost încălcate regulile de procedură privind citarea, ceea ce determină în condiţiile art. 178 alin. (1) din C. proc. civ. nulitatea absolută a actului de procedură, ce poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de judecător, în orice stare a pricinii.

Privitor la încuviinţarea probelor, instanţa de apel, a încuviinţat proba testimonială cu martorul C., deşi a solicitat respingerea acestei probe, potrivit art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., care prevede faptul că cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi nu pot avea calitatea de martori.

Intimatul A. împreună cu martorul menţionat anterior nu numai că fac parte din acelaşi partid politic, ci acesta din urmă a fost şi contracandidat al pârâtului pentru funcţia de primar.

A invocat şi motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., considerând că deciziei atacate îi lipsesc considerentele pentru care a fost încuviinţată declaraţia martorului C., în condiţiile în care a arătat motivele pentru care se opune audierii acestei persoane în calitate de martor.

Critică şi cuantumul despăgubirilor acordate, considerând că aprecierea acestora a fost subiectivă, în contextul în care reclamantul nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta considerată prejudiciabilă şi comportamentul concetăţenilor faţă de reclamant, nu a dovedit prejudiciul.

Consideră că în mod eronat instanţele de fond au reţinut existenţa unui prejudiciu şi angajarea răspunderii sale civile, fiind interpretate eronat dispoziţiile art. 1349 din C. civ.

Dacă se au în vedere conduitele umane, în planul dreptului civil, fapta ilicită pe care şi prima instanţă consideră că există, chiar săvârşită cu vinovăţie, este lipsită de relevanţă şi efecte, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu.

Contrar celor considerentelor instanţa de apel, prima instanţă a reţinut faptul că din declaraţiile martorilor s-a tras concluzia, că nici onoarea si nici demnitatea intimatului nu au fost afectate de remarcile nepotrivite ce i-au fost adresate de pârât.

Instanţa de apel a făcut referire la decizia Înaltei Curţi nr. 153 din 27 ianuarie 201, dar, în respectiva decizie s-au avut în vedere afirmaţii grave, cu caracter scandalos făcute în cadrul unei campanii de denigrare desfăşurată la un nivel foarte extins, pe posturi de televiziune şi din presă, care a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate, umană, "atacul" atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecinţe negative în plan moral victimei.

Or, în cauza pendinte nu se pune problema unui atac, respectiv a unor afirmaţii scandaloase apte pentru a produce consecinţe negative în planul moral al intimatului, nefiind incident nici art. 253 alin. (4) din C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte are în vedere următoarele:

I. Recursul formulat de reclamantul A.

Potrivit dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar, în conformitate cu prevederile art. 487 din C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs.

Dispoziţiile art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs, se constată că susţinerile reclamantului se referă la chestiuni de fond ale cauzei, prin care aceasta contestă, pe de o parte, cuantumul despăgubirirlor ce i-au fost acordate iar, pe de altă parte, modalitatea în care instanţele de fond au apreciat probatoriul administrat în cauză, aspecte care au fost supuse controlului devolutiv de către instanţa de apel.

Însă, aceste critici, care vizează modul în care instanţele de fond au interpretat probatoriul administrat în cauză şi, raportat la aceasta, au stabilit situaţia de fapt, nu susţin o argumentare pe aspecte de nelegalitate, care să permită instanţei de control judiciar să le încadreze în vreunul dintre motivele de recurs expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.. Totodată, faptul că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurent cu privire la cuantumul despăgubirii ce i se cuveneau nu pune în discuţie o încălcare a dispoziţiilor art. 252 din C. civ. ce reglementează mijloacelor juridice de protejare a drepturilor nepatrimoniale ale personalităţii umane, ci greşita stabilire a situaţiei de fapt în raport de probele administrate.

Este de reţinut că recurentul-reclamant reclamă în mod generic o nerespectare a cerinţelor de proporţionalitate între valorile afectate şi remediile nepatrimoniale menite să restabilească dreptul atins, fără însă a se raporta la considerentele deciziei atacte şi a indica punctual aspectul de nelegalitate ala acesteia din această perspectivă.

Se reţine că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecăţii.

Nemulţumirile generale ale părţii şi susţinerile legate de modalitatea de administrare a probatoriului nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar, fiind supuse analizei în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Or, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel în motivarea deciziei atacate, respectiv cele ce au determinat respingerea apelului, ca nefondat, şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul-reclamant a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului din cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) din C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii hotărârii atacate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 din C. proc. civ.

În această situaţie, reţinând că în speţă nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condiţiile dispoziţiilor art. 496 alin. (1), coroborate cu prevederile art. 489 din C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanţa de recurs.

Faţă de aceste considerente, recursul reclamantului A. va fi constatat nul.

II. Recursul formulat de pârâtul B.

Un prim aspect de nelegalitate a deciziei atacate a fost încadrat de pârât în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi va fi analizat din această perspectivă.

Recurentul-pârât reclamă o încălcare a normelor de procedură privind citarea în instanţele de fond, raportat la faptul că a fost citat la sediul profesional, şi anume la sediul UAT Miheşu de Pădure, deşi ar fi trebuit să fie citat la adresa sa de domiciliu, întrucât stă în proces în calitate de persoană fizică nu în calitatea sa de reprezentant al comunei Miheşu de Câmpie.

Înalta Curte reţine că recurentul a invocat omisso medio pentru prima dată în recurs chestiunea referitoare la nelegala sa citare în prima instanţă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia motivele de recurs prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecăţii apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, recurentul a fost citat pe toată durata judecării procesului în primă instanţă la sediul Primăriei comunei Miheşu de Câmpie, în strada x nr. 4, judeţul Mureş, astfel cum a fost indicată adresa de citare de către reclamant prin cererea introductivă de instanţă.

Se constată că la termenul de judecată din 16 ianuarie 2020, când părţile legal citate au solicitat iar instanţa a încuviinţat probele, pârâtul B., reprezentat de apărător nu a reclamat nelegala sa citare şi nici la termenele de judecată ce au succedat, inclusiv 9 aprilie 2020, când instanţa a rămas în pronunţare.

Or, recurentul-pârât avea posibilitatea să invoce această neregularitate procedurală în calea de atac a apelului şi nu direct prin motivele de recurs.

Pe de altă parte, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 160 alin. (2) din C. proc. civ. orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s-a cerut amânarea procesului, precum şi în cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată.

Cum recurentul-pârât nu a acţionat în respectul dispoziţiilor procedurale sus-menţionate, în lipsa unui text care să îngăduie invocarea direct în calea de atac a recursului nesocotirea unui text care ocroteşte un interes privat, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., urmând a fi respins, ca nefondat.

Critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu a înlăturat proba testimonială cu martorul C., cu precizarea că recurentul a făcut opoziţie la această probă în temeiul art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., nu poate fi primită întrucât se constată că aceasta a fost legal încuviinţată şi administrată.

Potrivit dispoziţiilor art. 258 alin. (1) din C. proc. civ., probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele de admisibilitate prevăzute de lege, iar potrivit art. 264 alin. (2) din Cod în vederea stabiliri existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Rolul activ al judecătorului, consacrat de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ. implică posibilitatea ca acesta să lămurească aspecte ce ţin de parţialitatea martorilor, în condiţiile în care constată existenţa unor împrejurări ce s-ar afla sub incidenţa dispoziţiilor art. 315 din C. proc. civ.

Împrejurarea că, în limitele competenţelor ce-i revin şi pentru stabilirea concretă a situaţiei de fapt, instanţa de apel a încuviinţat ca probă declaraţia martorului propus de reclamant, nu poate fi considerată de natură a încălca prevederile art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Afirmaţia recurentului privind pretinsa stare de duşmănie cu respectiva persoană, nesusţinută de niciun mijloc de probă, reprezintă o simplă aserţiune, irelevantă sub aspectul controlului de legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu privire la decizia atacată.

Cum, niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, analiza şi aprecierea faptelor, administrarea şi interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care ţin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma vreunui motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., astfel încât, nici din această perspectivă critica formulată nu ar putea fi primită.

Recurentul a criticat decizia atacată şi din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel nu a motivat de ce a încuviinţat proba testimonială cu martorul C..

Critica formulată, însă, nu este argumentată.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Instanţa de apel a încuviinţat proba testimonială şi a consemnat teza probatorie propusă de reclamant, şi anume dovedirea faptelor prin care s-a adus atingere persoanei reclamantului şi i s-a creat un prejudiciu moral.

Motivele care au stat la baza pronunţării deciziei atacate nu sunt străine de probatoriul administrat în cauză, iar în considerentele hotărârii se regăsesc, într-o manieră de expunere clară şi precisă, argumentele decisive, care fundamentează si explică dispozitivul hotărârii. Decizia conţine situaţia de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte constată, aşadar, că şi acest motiv de recurs ce vizează nemotivarea hotărârii, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Relativ la ultimul motiv de recurs invocat, privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nici acesta nu conduce la nelegalitatea deciziei recurate, deoarece instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just prevederile art. 1348, 1349 C. civ. privind neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Reluând analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în cauză, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, au statuat instanţele fondului că expresiile adresate reclamantului au potenţialul intrinsec şi efectul concret de a leza imaginea şi demnitatea acestuia.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de apel a constatat că pârâtul s-a adresat reclamantului de o manieră necivilizată, ofensatoare, cu referire la aspecte de ordin fiziologic şi de vârstă, cu scop denigrator, ce se constituie într-o formă de înjosire a reclamantului şi, în consecinţă, de natură a-i afecta demnitatea şi reputaţia.

Aşa fiind, în acord cu instanţele anterioare, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, există o faptă ilicită, limbajul licenţios folosit de pârât aducând atingerea dreptului la imagine şi reputaţie al reclamantului.

Curtea de apel, având în vedere acestă situaţie de fapt, ce nu poate fi cenzurată sau modificată de către instanţa de recurs, în aprecierea limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţă privată, a aplicat principiile europene, care în jurisprudenţa sa constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, contextul mesajului critic, raportul dintre judecăţile de valoarea şi situaţiile faptice, deducerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu.

Prin motivele de recurs, recurentul-pârât B. a susţinut că prejudiciul nu există, reputaţia reclamantului fiind solidă şi neputând fi afectată de derapajele sale de limbaj.

Or, contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel a relevat elementele ce definesc prejudiciul reţinut în cauză, anume că acesta este consecinţa directă a conduitei ilicite descrise anterior- folosirea în public a unui limbaj jignitor la adresa reclamantului, de natură a-l pune într-o postură jenantă, ce i-a cauzat o suferinţă morală.

Înalta Curte constată că asemenea coordonate ale prejudiciului au fost corect reţinute în raport de circumstanţele factuale stabilite, relevând atingeri aduse drepturilor personale nepatrimoniale de care reclamantul se bucură în temeiul art. 252 - 253 C. civ.

Deşi în demersul de cuantificare a prejudiciului aprecierea este subiectivă, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura personală, lipsită de conţinut economic a drepturilor care pot genera acest tip de despăgubiri.

Întrucât întinderea prejudiciului moral nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, iar legea nu conţine criterii după care trebuie stabilită întinderea despăgubirilor aferente unui asemenea prejudiciu, în mod judicios instanţa de apel a ţinut seama de aspectele particulare ale litigiului, de personalitatea reclamantului şi vârsta acestuia şi a avut în vedere criteriile obiective stabilite în jurisprudenţa naţională şi europeană, fiind astfel interpretate şi aplicate în mod just prevederile art. 1357 şi 1381 C. civ., contrar celor susţinute de recurent.

Un asemenea mod de evaluare îşi găseşte fundamentul juridic în principiul echităţii şi în prevederile art. 1 lin. 1 teza finală din C. civ.

Faţă de toate considerentele arătate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului formulat de pârât, astfel cum acestea au fost susţinute prin criticile analizate în precedent.

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ. urmează a se dispune respingerea recursului pârâtului B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 104A din 22 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 104A din 22 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2022.