Validity of debt assignment and contractual interpretation of payment obligations under Civil Code Articles 1270 and 1555

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data 19 octombrie 2016, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B., pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată aceasta din urmă la plata sumei de 279.448,96 RON reprezentând debitul datorat şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1516 şi urm. din C. civ.

La 8 februarie 2017 pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat rezoluţiunea contractului de cesiune de creanţă din 7 iunie 2016.

La termenul de judecată din 10 noiembrie 2017, pârâta-reclamantă a formulat cerere de completare a cererii reconvenţionale, solicitând şi anularea contractului de cesiune din 7 iunie 2016 invocând o cauză de nulitate relativă, constând în eroarea asupra calităţii reclamantului de titular al creanţei.

La termenul de judecată din 15 iunie 2018 societatea C. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantului.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2133 din 16 noiembrie 2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea principală formulată de reclamantul-pârât A., având ca obiect "pretenţii" în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de C. S.R.L., a obligat pârâta la plata sumei de 279.448,96 RON reprezentând debit, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata sumei de 6.399,48 RON cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 752 A din 15 iulie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta-reclamantă B. împotriva sentinţei civile nr. 2133 din 16 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a obligat-o să plătească intimatului suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 752 A din 15 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta-reclamantă B..

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procedura de filtru şi apărările formulate de părţi:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 4 martie 2019 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.

Prin rezoluţia din 11 februarie 2021, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 şi 493 din C. proc. civ. şi s-au făcut menţiunile cu privire la taxa judiciară de timbru datorată în recurs.

Intimatul A. a invocat în apărare excepţia nulităţii recursului, considerând că au fost formulate critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că din ansamblul probator rezultă că respectiva creanţă a existat în patrimoniul său la data încheierii contractului de cesiune. Contractul de cesiune încheiat la 18 iunie 2016, prin care a dobândit creanţa, este valabil şi produce efecte juridice, nefiind afectat de vreo sancţiune civilă, astfel încât drepturile şi obligaţiile înscrise în cuprinsul său sunt obligatorii.

Prin rezoluţia din 20 septembrie 2021 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Magistratul-asistent raportor a menţionat în cuprinsul raportului că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termenul legal şi timbrat, iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022, s-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului.

6. Memoriul de recurs

Prin cererea de recurs, pârâta-reclamantă B. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează o încălcare a normelor de procedură.

Recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., deoarece decizia recurată are în vedere argumente care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, anume chestiunea potrivit căreia intimatul putea vinde creanţa în discuţie fără să fie proprietarul acesteia, deşi contractul de cesiune prevedea în mod expres contrariul.

Această chestiune nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, deşi reprezintă unul dintre considerentele care au dus la respingerea apelului.

Prin reţinerea acestui considerent se ajunge la o concluzie contrară probelor din dosar şi instituţiilor de drept material aplicabile în cauză.

A arătat că, în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi art. 224 din C. proc. civ., instanţa era obligată să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt şi de drept invocate.

În cadrul celui de-al doilea motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1270 din C. civ. referitoare la forţa obligatorie a contractelor şi ale art. 1555 din C. civ. referitoare la ordinea executării obligaţiilor.

În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 1270 din C. civ., a susţinut că încălcarea derivă din neobservarea clauzelor celor două contracte de cesiune. Astfel, fără temei legal, instanţa de apel a ajuns la concluzia că recurenta nu putea invoca neexecutarea obligaţiilor cedentului la data semnării contractului de cesiune de creanţă din 7 iunie 2016 în condiţiile în care, la art. 3.2 lit. a) şi f) din contract, se prevede că intimatul A. este beneficiarul creanţei la data cesiunii, aceasta existând în patrimoniul cedentului, care se obligă să garanteze existenţa creanţei în raport cu data încheierii contractului.

În acelaşi sens, a menţionat că intimatul a devenit "proprietarul creanţei" la 6 octombrie 2017, astfel că respectiva creanţă nu exista în patrimoniul său când s-a semnat contractul de cesiune, la 18 mai 2016. Aşa fiind, condiţia plăţii creanţei nu era îndeplinită la 7 iunie 2016, când s-a semnat contractul de cesiune.

În continuare, a arătat că aceste critici sunt susţinute din punct de vedere probatoriu, făcând trimitere la înscrisul intitulat "agrement de plată", despre care a precizat că este o probă preconstituită şi nu un act adiţional, înscrisul nefiind înregistrat în actele C..

De asemenea, a invocat că încălcarea principiului contradictorialităţii se manifestă şi în ceea ce priveşte împrejurarea că nu au fost supuse dezbaterii aceste probe.

Referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1555 din C. civ., critica se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut obligaţia recurentei de a notifica debitoarea cedată, de a se înscrie la masa credală, fiind astfel inversată ordinea de executare a obligaţiilor pe care părţile şi le-au asumat prin contractele de cesiune.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta a reclamat o încălcare a principiului contradictorialităţii, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel nu a supus dezbaterii părţilor cele reţinute într-un considerent al deciziei atacate, şi anume că transferul proprietăţii creanţei la pârâta-reclamantă depindea de condiţia implicită avută în vedere de părţile contractante -plata preţului cesiunii iniţiale, ce putea fi făcută de reclamantul-pârât către cedenta lui S.C. C. S.R.L., dar numai după ce era făcută plata ratelor preţului cesiunii ulterioare de pârâta-reclamantă, fiind o dublă cesiune de creanţă sub condiţie suspensivă. Se critică şi faptul că nu au fost supuse dezbaterii contradictorii probele administrate.

Înalta Curte cercetând acest motiv de casare, constată că instanţa de apel a fost învestită prin cererea de apel formulată de pârâta-reclamantă să analizeze critica referitoare la aprecierea eronată a primei instanţe a ordinii de executare a obligaţiilor contractuale, a faptului că achitarea de către pârâta-reclamantă a preţului cesiunii ar fi fost prima obligaţie de îndeplinit.

Contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părţilor aflate pe poziţii cu interese contrare de a propune şi administra probe şi de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuţie reprezintă rezultatul iniţiativei părţilor sau al judecătorului. Corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, instanţa de judecată are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluţiona litigiul.

Principiul contradictorialităţii ce guvernează faza judecăţii este o garanţie a respectarii principiului dreptului la apărare şi al egalităţii părţilor in procesul civil, şi implică ca în dezbaterea judiciară fiecare parte să îşi poată manifesta poziţia procesuală şi susţine argumentele.

Prin urmare, acest principiu se manifestă prin opoziţia procesuală a părţilor litigante şi nu raportat la instanţă, care este menită să arbitreze şi să soluţioneze conflictele judiciare.

Hotărârea judecătorească este precedată de dezbaterile contradictorii ale părţilor, iar motivarea conţine argumentele judecătorului de ce o anumită teză juridică a fost luată în considerare.

Aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, la termenul de judecată din 15 iulie 2020 a fost încuviinţată proba cu înscrisuri, iar părţile au fost reprezentate de apărătorii lor, cărora li s-a dat cuvântul în susţinerea tezelor probatorii, a motivelor de apel şi argumentelor în apărare, cu privire la probele cauzei, cu respectarea principiului contradictorialităţii.

Or, critica recurentei vizează faptul că nu a fost supusă dezbaterii motivarea instanţei, considerentele decizorii prin care s-a răspuns motivelor de apel şi care au condus la pronunţarea deciziei de către curtea de apel.

În acest context, ceea ce se impută instanţei de apel excedează controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanţa de recurs, principiul contradictorialităţii reglementat de dispoziţiile art. 14 din C. proc. civ. fiind de domeniul ordinii publice şi manifestându-se în raporturile dintre părţile procesului asupra chestiunilor deduse judecăţii, nu raporturilor dintre părţi şi instanţă pe aspectul convingerilor judecătorului, care este independent şi se supune numai legii, conform art. 124 alin. (3) din Constituţie.

Aşa fiind, nu se poate aprecia că a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil prin încălcarea principiului contradictorialităţii, astfel cum susţine recurenta, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curtea apreciază ca nefiind fondat nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a criticat încălcarea dispoziţiile art. 1270 din C. civ. privind forţa obligatorie a contractelor, susţinând că instanţa de apel nu a observat dispoziţiile obligatorii şi exprese pentru părţi, inserate în clauzele contractuale şi care sunt contrare celor reţinute prin decizia recurată.

Astfel, susţine că în contractul încheiat la 7 iunie 2016 se menţionează (art. 3-Declaraţii şi garanţii pct. 3.2 din contract) că intimatul A. este beneficiarul creanţei şi la data cesiunii, aceasta exista în patrimoniul cedentului şi că se obligă să garanteze existenţa creanţei în raport cu data încheierii prezentului contract, fără a răspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat.

Aceste prevederi contractuale, susţine recurenta, se coroborează cu cele ale contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 18 mai 2016 între intimatul A. şi S.C. C. S.R.L.

Se impută instanţei de apel că a interpretat eronat clauzele contractuale deoarece condiţia plăţii creanţei de către intimatul A. nu era îndeplinită la momentul semnării contractului de cesiune din 7 iunie 2016, condiţie necesară pentru transmiterea creanţei către recurentă, dar nu se specifică punctual aspectul de nelegalitate prin raportare la art. 1270 din C. civ. potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Aptitudinea instanţei de apel de a realiza o veritabilă reeditare a judecăţii de fond este posibilă prin conferirea de atribuţii corespunzătoare în materie de probaţiune, în etapa devolutivă a apelului putând fi valorificate elemente probatorii care oferă părţilor posibilitatea unei reexaminări a cauzei lor sub toate aspectele, respectiv atât în privinţa elementelor de fapt, cât şi a celor de drept.

Or, analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor din apel şi reluate în recurs, raportat la materialul probator administrat, Curtea a apreciat că reclamanta şi-a asumat nişte obligaţii prin contractul de cesiune pe care l-a încheiat şi pe care în mod culpabil nu l-a executat. Instanţa de apel, în interpretarea clauzelor contractuale a reţinut că la data încheierii contractului de cesiune de creanţă voinţa părţilor a fost ca obiect al cesiunii să fie creanţa ce era înscrisă în tabloul creditorilor din procedura insolvenţei în favorea S.C. C. S.R.L., iar conform clauzei de la pct. 1.2 din contract pârâta era cea care avea obligaţia de a-şi înscrie crenţa, de la momentul semnării contractului, în tabelul creditorilor din dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi în calitate de creditor cu suma cesionată în baza contractului. Astfel, au reţinut instanţele de fond, avea posibilitatea, după ce opera această înscriere, să formuleze în calitate de creditor contestaţii sau orice alte cereri le-ar fi considerat necesare în dosarul de insolvenţă.

Prin urmare, interpretând clauzele contractuale, care au putere de lege între părţile semnatare şi exprimă realitatea juridică a drepturilor şi obligaţiilor asumate, conform art. 1270 din C. civ., instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu şi-a executat obligaţia asumată de a remite preţul contractului de cesiune şi care, contrar celor afirmate de recurentă, nu prevedea vreo condiţie suspensivă.

Recurenta a invocat în memoriul de recurs faptul că, din punct de vedere probatoriu, soluţia procesuală a instanţei de apel care a menţinut raţionamentul juridic al primei instanţe este incorectă.

Prin aceste critici, care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului recurenta tinde, de fapt, la o reinterpretare a clauzelor contractuale în scopul reconfigurării situaţiei de fapt stabilite de instanţe în primele două grade de jusrisdicţie.

Cu privire la acestea, Înalta Curte apreciază că nu pot fi analizate în recurs, întrucât în această etapă procesuală nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, ci doar de nelegalitate, având în vedere că aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză este atributul suveran al instanţelor de fond.

Nu se poate primi nici critica recurentei prin care se reclamă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1555 din C. civ., cu privire la ordinea de executare a obligaţiilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 1555 alin. (2) din C. civ. în măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel.

Or, răspunzând acestui motiv de apel, Curtea, interpretând conţinutul contractului de cesiune precum şi ansamblu probator, a statuat că încă de la data încheierii lui, recurenta, aşa cum s-a arătat anterior, şi-a asumat obligaţia de a se înscrie în tabloul creditorilor la masa credală a debitorului cedat în locul intervenientei accesorii S.C. C. S.R.L., nefiind fondată susţinerea că ar exista menţionată în contract o clauză de rezoluţiune în cazul în care ea însăşi nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a tranşelor preţului cesiunii.

Totodată, raportat la configuraţia situaţiei de fapt, a reţinut instanţa de apel, că nu este incident art. 1383 C. civ., întrucât, în speţă, cesiunile au fost încheiate în calitate de cedenţi de către persoane diferite, iar obligaţia de plată nu a fost onorată de către reclamantă, nici la data contractului şi nici ulterior, ceea ce l-a determinat pe reclamant să achite din surse proprii preţul pe care acesta îl convenise cu cedenta iniţială.

Înalta Curte notează, referitor la repartizarea sarcinii probei între reclamant şi pârât, că, în proces, reclamantul trebuie să probeze faptul generator al raportului juridic dintre el şi pârât, iar, la rândul său, pârâtul să dovedească, după caz, fie faptele de natură a pricinui ineficacitatea faptului generator de raport juridic, fie faptele ulterioare care au modificat raportul juridic creat, fie faptele ulterioare care au stins raportul juridic dintre părţi.

Din această perspectivă, se reţine că reclamantul a probat că a executat obligaţiile asumate în convenţie, transferul creanţei operând chiar de la data semnării contractului, acesta nu era obligat să aştepte plata preţului ca să opereze mecanismul de transferal creanţei, în timp ce pârâta nu a făcut dovada pretenţiilor formulate în cererea reconvenţională şi în apărarea sa, a faptului că şi-a executat obligaţia asumată, şi anume plata preţului. Aşadar, instanţele de fond au făcut o legală intrepretare a dispoziţiilor incidente în cauză ce reglementează instituţia rezoluţiunii. Faţă de cele ce preced, recursul va fi respins, ca nefondat, iar, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., ca parte căzută în pretenţii, o va obliga pe recurenta-pârâtă-reclamantă B. la plata sumei de 4500 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat, a cărui plată a fost dovedită cu chitanţa depusă în dosar la fila x.

ÎN NUMELE LEGII

PENTRU ACESTE MOTIVE,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 752 A din 15 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata sumei de 4500 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2022.