Simulated real estate transfer challenge during divorce: limits of cassation review on evidentiary re-evaluation and procedural nullity

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

Primul ciclu procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2014 pe rolul Judecătoriei Târgovişte, dosar nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate simulaţia tranzacţiei încheiate de părţi la 24 februarie 2011, consfinţită prin sentinţa civilă nr. 799 din 24 februarie 2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. x/2011, având ca obiect imobilul situat în satul Valea Voievozilor, Aleea x, comuna Răzvad, jud. Dâmboviţa, compus din terenul în suprafaţă de 756 mp şi construcţia edificată pe acesta.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1175 şi următoarele din C. civ. din 1864.

La 28 iulie 2014, reclamantul A. a depus cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, precizând că, având în vedere poziţia pârâtei (fosta soţie) care nu este de acord cu desfiinţarea tranzacţiei şi introducerea în masa de partaj şi a acelor bunuri, înţelege să solicite instanţei şi constatarea simulaţiei contractului de tranzacţie.

Prin sentinţa civilă nr. 26 C. civ. din 20 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a fost strămutată judecata cauzei de la Judecătoria Târgovişte la Judecătoria Buzău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la 23 aprilie 2015 - dosar nr. x/2015.

La 8 iunie 2016, reclamantul A. a depus precizări, arătând că solicită să se constate caracterul simulat al contractului de tranzacţie consfinţit prin sentinţa civilă nr. 799 din 24 februarie 2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte

Prin sentinţa civilă nr. 2226 din 5 aprilie 2017, Judecătoria Buzău, constatând că valoarea totală a imobilului este de 297.712,8 RON, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect anulare act - modificare/desfiinţare tranzacţie în favoarea Tribunalului Buzău.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Buzău:

Prin sentinţa civilă nr. 1338 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia I civilă, s-a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. şi cu intervenientul în nume propriu C..

S-a respins excepţia puterii de lucru judecat şi excepţia inopozabilităţii actului secret faţă de intervenient.

A fost admisă excepţia lipsei de interes a promovării cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenient.

S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul C., ca lipsită de interes.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti:

Prin decizia nr. 1836 din 26 septembrie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1338 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia I civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

4. Recurs - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Prin decizia nr. 565 din 27 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1836 din 26 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

A fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Al doilea ciclu procesual

5. Rejudecarea apelului - Curtea de Apel Ploieşti:

În rejudecare, prin decizia nr. 1413 din 24 septembrie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1338 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1413 din 24 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, reclamantul A., prin mandatar D., a declarat recurs.

7. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi procedura de filtru:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17 noiembrie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.

Prin rezoluţia din 7 decembrie 2020, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 şi 493 din C. proc. civ. şi s-a stabilit taxa judiciară de timbru datorată de recurent pentru soluţionarea recursului.

Recurentul a formulat cerere de ajutor public judiciar solicitând scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, solicitare care a fost admisă prin încheierea din 11 martie 2021.

După etapa comunicărilor, la 23 septembrie 2021, completul de filtru a luat act de raportul asupra admisibilităţii în principiu, s-a dispus comunicarea acestuia, pentru a da posibilitate părţilor să formuleze un punct de vedere la raport.

Părţile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen în şedinţă publică în vederea soluţionării lui.

8. Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Magistratul-asistent raportor a menţionat în cuprinsul raportului că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, acesta fiind declarat în termenul legal, iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

9. Memoriul de recurs

Recurentul a prezentat în debutul căii de atac istoricul litigiului dintre părţi.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a criticat faptul că instanţa de apel a nesocotit mai multe dispoziţii din C. proc. civ. referitoare la: a) consemnarea declaraţiilor martorilor - art. 323; b) mărturisire - art. 349; c) interogatoriu - art. 351; d) hotărâri date în baza recunoaşterii pretenţiilor; e) dreptul la un proces echitabil art. 6; f) conţinutul hotărârii - art. 425 alin. (1) lit. b).

A susţinut că din probele administrate reieşea cu evidenţă că tranzacţia imobiliară a fost încheiată între părţi formal, cu privire la casa şi terenul ce fuseseră achiziţionate de părţi în timpul căsătoriei cu un împrumut la bancă, ambii foşti soţi fiind debitori. Această tranzacţie, aşa cum a mărturisit pârâta şi au declarat martorii, nu reprezenta adevărata voinţă a părţilor.

A susţinut că declaraţia martorului nu a fost scrisă de grefier, ci a fost scrisă după dictarea preşedintelui de complet, care a deformat astfel, cele declarate de martor.

Totodată, preşedintele de complet a intimidat martorul şi a insistat să răspundă la chestiuni ce nu aveau legătură cu litigiul, aspecte pe care martorul nu le cunoştea.

În ceea ce priveşte mărturisirea, la termenul de judecată din 10 septembrie 2020, pârâta a recunoscut că a încheiat o tranzacţie cu reclamantul fără clauze, înţelegere încheiată cu ocazia divorţului, ştiind că o va revoca ulterior. A susţinut că dacă ar fi dorit să devină proprietara imobilului ar fi înscris tranzacţia în cartea funciară, pentru opozabilitate faţă de terţi, dar nu a intenţionat acest lucru.

Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, în sensul că partea care mărturiseşte scuteşte pe cealaltă parte de sarcina ce îi revine, potrivit legii, de a face dovada respectivului fapt.

Deplina dovadă a mărturisirii judiciare obligă instanţa ca în condiţiile art. 436 din C. proc. civ., să pronunţe o hotărâre, astfel încât judecătorul nu mai are posibilitatea de a aprecia valoarea probatorie a mărturisirii.

Aceste aspecte au fost relatate de pârâtă şi cu ocazia interogatoriului luat la propunerea reclamantului.

Or, instanţa de apel nu a reţinut în considerente mărturisirea pârâtei, iar răspunsurile la interogatoriu le-a reţinut în sens contrar celor afirmate, şi anume că tranzacţia a fost încheiată condiţionat, întrucât pârâta nu avea unde să locuiască.

Instanţa de apel a reţinut şi anumite susţineri ale intervenientului, deşi, la momentul procedural la care a fost învestită cu soluţionarea cauzei, intervenientul fusese scos din cauză.

Aspecte eronate au fost consemnate şi în ceea ce priveşte obligaţia de plată a ratelor, ce îi incumba pârâtei, în condiţiile în care acesta a fost reţinută şi apoi condamnataă la 4 ani de închisoare, neputând obţine venituri pentru a chita ratele bancare de aproximativ 1000 de euro lunar.

A invocat şi nerespectarea dispoziţiilor art. 264 din C. proc. civ. cu privire la puterea doveditoare a probelor.

Contrar dispoziţiilor procedurale, instanţa de apel, a încălcat şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu a expus situaţia de fapt pe baza probelor, respectiv nu a reţinut în considerente şi mărturisirea pârâtei, a reţinut că din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză nu reiese faptul că părţile au convenit înainte de a tranzacţiona şi a divorţa, în sensul că imobilul în litigiu va rămâne proprietatea comună a părţilor şi că tranzacţia încheiată şi consfinţită de judecătorie nu este una reală, şi nu a arătat motivele pentru care a înlăturat aceste susţineri ale martorilor. Instanţa de judecată era obligată de dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. să stabilească valoarea probatorie a fiecărei probe în raport de circumstanţele exterioare.

În cuprinsul celui de-la doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

A arătat că înţelege să susţină teza nerespectării de către instanţa de apel a dispoziţiilor menţionate în decizia de casare, dispoziţii obligatorii pentru instanţa a cărei hotărâre a fost casată, astfel:

În decizia de casare se menţionează cu prioritate că unul dintre principiile consacrate în materia actelor juridice, în general, este acela că "prioritatea aparţine voinţei reale a părţilor".

Din cuvântul pe fond al pârâtei se poate lesne desprinde că voinţa reală a părţilor cu privire la tranzacţia încheiată cu ocazia divorţului a fost aceea de a revoca această tranzacţie scrisă - pagina 2 din încheierea de şedinţă din 10 septembrie 2020.

În condiţiile în care pârâta a recunoscut că a încheiat tranzacţia cu ocazia divorţului, dar voinţa era de a o revoca, este cert că instanţa de apel la pronunţarea soluţiei, nu a respectat principiile consacrate în materia actelor juridice, acela că "prioritatea aparţine voinţei reale a părţilor" aşa cum s-a menţionat în decizia de casare.

Cea de-a treia critică în recurs vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la încheierea convenţiilor ce oferă prioritate voinţei părţilor - convenţiile au putere de lege între părţile contractante - art. 969 şi următoarele C. civ., aspecte ce rezultă şi din interogatoriu pârâtei. Astfel, pârâta a recunoscut la întrebarea numărul 5 că tranzacţia încheiată în anul 2011 nu reprezintă voinţa reală a părţilor, iar, la întrebarea nr. 6, a răspuns clar că imobilul în litigiu urma să fie inclus în masa bunurilor partajabile.

10. Apărările formulate în cauză

Intimata nu a depus întâmpinare la motivele de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În primul rând, Înalta Curte nu va avea în vedere motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât susţinerile recurentului nu sunt susceptibile de încadrare în acest motiv de recurs ce a fost invocat pur formal.

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu poate fi reţinut.

Acest motiv de recurs, potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ.

Potrivit art. 174 din C. proc. civ., alin. (1) nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. La alin. (2) se prevede că nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, iar potrivit alin. (3) nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat. La alin. (5) al aceluiaşi articol se prevede că toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca.

Aşa fiind, nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, deci ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria sa fapta.

Se reţine şi că potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

În această situaţie, fiind în prima ipoteză a textului şi raportat la normele ce reglementează nulităţile relative anterior citate, recurentul avea posibilitatea în cursul judecării apelului să invoce o neregularitate procedurală care ar fi determinat nulitatea încheierilor preparatorii prin care au fost consemnate depoziţiile de martor, sub sancţiunea dispoziţiilor art. 178 alin. (5) din C. proc. civ.

Or, recurentul a înţeles să invoce această neregularitate doar în calea de atac a recursului împotriva deciziei finale din apel.

Pe de altă parte, se constată că subsumat acestui motiv de nelegalitate recurentul nu a dezvoltat critici ce vizează propriu-zis neregularităţi de ordin procedural, ci a reluat motivele de apel, ce au fost cenzurate de instanţa de apel în rejudecare, şi care tind la o reinterpretare a materialului probator, în scopul reevaluării situaţiei de fapt.

Cum analiza şi aprecierea faptelor, administrarea şi interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care ţin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma vreunui motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., nici din această perspectivă critica formulată nu ar putea fi primită.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând un recurs în interesul legii a reţinut în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 referitoare la interpretare şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. că, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Recurentul a criticat decizia atacată şi din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Critica formulată, însă, este argumentată de recurent pornind de la existenţa unei contradicţii între declaraţiile martorilor şi modul în care instanţa de apel a consemnat aceste depoziţii în actele procesuale ale cauzei, ce ar fi avut ca efect o configurare a situaţiei de fapt care nu corespunde realităţii.

Or, aşa cum s-a arătat în precedent, aspectele care ţin de temeinicia hotărârii atacate nu pot cenzurate de instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte constată că, în cuprinsul raţionamentul judiciar care a justificat soluţia de respingere a apelului reclamantului A., instanţa de apel a procedat la o examinare a elementelor de fapt ce trebuie subordonate dispoziţiilor legale relevante şi incidente speţei deduse judecăţii, analiză ce se concretizează într-o motivare substanţială care corespunde garanţiilor procesului echitabil şi care răspunde argumentelor şi apărărilor esenţiale ale părţilor litigante. Prin urmare, în contextul examinării normelor legale care nu au justificat temeinicia demersului reclamantului, dar şi a apărărilor formulate de pârâtă în privinţa pretenţiilor deduse judecăţii, se constată că decizia atacată respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., drept pentru care şi această critică va fi respinsă.

În consecinţă, pentru motivele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1413 din 24 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2022.