Tax accessories award quashed and remanded for independent tort-liability assessment after acquittal.

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal la 19 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata accesoriilor fiscale ale debitului de 636.708 RON, calculate de la 14 februarie 2013 până la data achitării integrale a sumei datorate, potrivit O.G. nr. 92/2003, reprezentând prejudiciul produs prin activitatea infracţională în calitatea sa de administrator al S.C. B. (în prezent radiată).

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

2. Hotărârea Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei civile a aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă sub nr. x/2019*.

3. Hotărârea Tribunalului Dolj, secţia I civilă

Prin sentinţa nr. 166 din 24 martie 2020, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în contradictoriu cu pârâtul A..

4. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 91 din 6 aprilie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Administraţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva sentinţei civile nr. 166 din 24 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât A.. A schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi l-a obligat pe intimatul-pârât la plata sumei reprezentând accesoriile fiscale aferente debitului în cuantum de 636.708 RON, calculate de la 14 februarie 2013 până la data achitării integrale a sumei datorate.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 91 din 6 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin motivele de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, a încălcat autoritatea de lucru judecat şi a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prealabil dezvoltării criticilor de recurs, recurentul a expus pe larg circumstanţele care au precedat litigiul, menţionând că, prin rechizitoriul nr. x din 16 decembrie 2015, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 245/2005, fiind acuzat că, în calitate de administrator al S.C. B. Craiova, în perioada 03.08.2005 - 03.03.2006, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a omis evidenţierea în actele contabile şi în alte documente legale (decont TVA, declaraţie impozit pe profit), a veniturilor în cuantum de 1.819.163,48 RON obţinute din livrarea de cereale către S.C. C. S.R.L. Timişoara printr-un număr de 74 de facturi fiscale, astfel încât s-ar fi sustras de la plata sumei de 636.314,75 RON, reprezentând impozit pe profit - 291.065,75 RON şi taxa pe valoare adăugată - 345.249 RON.

Anterior trimiterii sale în judecată, a fost solicitată şi antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului, întemeiată pe dispoziţiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, acţiunea fiind admisă prin sentinţa civilă nr. 1899 din 11 decembrie 2013, recurentul fiind obligat la plata sumei de 2.614.762 RON către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, Agenţia de Administrare a Finanţelor Publice Craiova, reprezentând pasivul debitoarei S.C. B.. Sentinţa menţionată a rămas irevocabilă prin decizia nr. 127 din 6 martie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

Acelaşi prejudiciu stabilit în baza raportului de inspecţie fiscală, parţial din 27 aprilie 2010 şi a procesului-verbal de control din 28 aprilie 2010, încheiate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Dolj, a stat la baza pretenţiilor formulate de ANAF în procesul penal, fiind considerat ca fiind prejudiciu creat prin infracţiunea de evaziune fiscală, deşi sumele despre care s-a afirmat că acesta nu le-ar fi plătit statului, reprezentând impozit pe profit - 291.065,75 RON şi taxa pe valoare adăugată - 345.249 RON, fuseseră incluse în cuantumul celor pentru care instanţa administrativă a atras răspunderea sa patrimonială personală pentru fapta ilicită de a fi cauzat falimentul societăţii, prin neplata obligaţiilor fiscale, conform sentinţei nr. 1899 din 11 decembrie 2013 a Tribunalului Dolj.

În cadrul procesului penal, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Dolj s-a constituit parte civilă cu suma de 636.708 RON, reprezentând prejudiciul produs prin activitatea infracţională a recurentului, în calitate de administrator al S.C. B..

În ceea ce priveşte acţiunea civilă, a arătat că existau două titluri executorii, respectiv sentinţa civilă nr. 1899 din 11 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj în acţiunea în răspundere patrimonială a administratorului şi decizia de impunere nr. x din 29 aprilie 2010, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală parţial din 27 aprilie 2010 şi a procesului-verbal de control din 28 aprilie 2010, situaţie în care Statul Român nu putea să se mai constituie parte civilă în procesul penal.

Însă, în cauza penală, Statul Român s-a constituit parte civilă cu valoarea accesoriilor fiscale aferente debitului de 636.708 RON, calculate de la 14 februarie 2013, până la data achitării integrale a sumei datorate, conform art. 173, 174 şi 176 Codul de procedură fiscală.

Prin sentinţa penală nr. 426 din 6 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2015, recurentul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, fiind obligat şi la plata către partea civilă a dobânzilor legale şi a penalităţilor de întârziere aferente prejudiciului în cuantum de 636.708 RON, calculate potrivit Legii nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, de la 14 februarie 2013, până la data achitării integrale a prejudiciului. Soluţia instanţei de fond a fost infirmată prin decizia penală nr. 1540 din 13 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova, care a dispus achitarea recurentului pe considerentul că fapta nu este prevăzută de legea penală, lăsând nesoluţionată latura civilă.

Invocând prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a sesizat Tribunalului Dolj cu acţiunea civilă prin care a solicitat obligarea recurentului la plata accesoriilor fiscale aferente debitului de 636.708 RON, calculate de la 14 februarie 2013 până la data achitării integrale a sumei, potrivit O.G. nr. 92/2003, reprezentând prejudiciul produs prin activitatea sa infracţională, în calitate de administrator al S.C. B. (în prezent radiată) şi considerând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 1000 C. civ.

Criticând decizia pronunţată în apel, recurentul a susţinut că instanţa a schimbat temeiul juridic al acţiunii (cauza), dintr-o răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-1000 C. civ., într-o obligaţie de plată a accesoriilor aferente obligaţiilor fiscale, potrivit art. 119-1201 din O.G. nr. 92/2003, care a fost în vigoare până la 23 iulie 2015.

A precizat că obiectul acţiunii nu 1-a constituit recuperarea unui prejudiciu, ca debit principal, ci accesoriile fiscale ale unei sume indicate ca reprezentând debit principal, deja stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv prin sentinţa nr. 1899 din 11 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2013, prin care a fost angajată răspunderea materială a recurentului, în calitate de administrator al S.C. B. în perioada 14.07.2005-24.02.2006, acesta fiind obligat la plata sumei de 2.614.762 RON.

A menţionat că această sumă reprezintă pasivul societăţii debitoare în vederea acoperirii datoriilor către creditori, apreciată ca o creanţă fiscală compusă din debit principal - 636.708 RON şi accesorii fiscale calculate până la 14 februarie 2013, cu care A.F.P.M Craiova s-a înscris la masa credală împotriva debitoarei S.C. B..

În urma acestei calificări, recurentul a susţinut că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, obligând, pe cale judecătorească, plata accesoriilor la o creanţă fiscală care nu a fost achitată la scadenţă.

Or, potrivit Codului de procedura fiscală, obligaţiile de plată accesorii au un caracter prestabilit, atât în privinţa semnificaţiei pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal, cât şi în privinţa modalităţii de calcul a sumelor în care se materializează şi a actelor administrativ fiscale, prin care se stabilesc.

A invocat dispoziţiile art. 119 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, conform cărora, pentru neachitarea la termenul scadent de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere. Dobânzile şi penalităţile de întârziere se stabilesc prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 142 alin. (6). Potrivit art. 120 alin. (1) din acelaşi cod, dobânzile reprezintă "echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale, urmare a neachitării de către debitor a obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv", iar, conform art. 120 alin. (1), acestea reprezintă "sancţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă, până la data stingerii sumei datorate inclusiv".

În condiţiile în care, în ceea ce îl priveşte, existau două titluri executorii, respectiv decizia de impunere nr. x din 29 aprilie 2010, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală parţial din 27 aprilie 2010 şi a procesului-verbal de control din 28 aprilie 2010 şi sentinţa civilă nr. x din 11 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în acţiunea în răspundere patrimonială a administratorului, aceasta cuprinzând debitul principal - 636.708 RON şi accesoriile fiscale calculate până la 14 februarie 2013, organul fiscal, în cazul neachitării la scadenţă, are dreptul să emită direct, fără intervenţia instanţei, decizie prin care să stabilească accesoriile fiscale, întrucât obligaţiile accesorii de plată au caracter prestabilit.

În raport de această împrejurare, a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 119-1201 Codul de procedură fiscală.

Referitor la încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat, a menţionat că prezentul litigiu derivă dintr-o cauză penală care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Dolj, în care recurentul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 245/2005.

A precizat că, în această cauză, Statul Român s-a constituit parte civilă cu suma de 636.708 RON, reprezentând prejudiciul produs prin activitatea infracţională a recurentului, în calitate de administrator al S.C. B., stabilit prin raportul de inspecţie fiscală parţial din 27 aprilie 2010 şi procesul-verbal de control din 28 aprilie 2010, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

Ulterior, obiectul acţiunii civile a fost restrâns, solicitându-se obligarea inculpatului sa plătească numai valoarea accesoriilor fiscale aferente debitului de 636.708 RON, calculate de la 14 februarie 2013, până la data achitării integrale a sumei datorate, conform art. 173, 174 şi 176 Codul de procedură fiscală.

Recurentul a făcut referire la decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la modul de soluţionare a laturii civile în cazul condamnării inculpaţilor pentru infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, stabilindu-se că, în această situaţie, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Astfel, se relevă caracterul accesoriu al acţiunii civile în raport cu acţiunea penală, dar şi particularitatea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, care îşi are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, aceeaşi infracţiune cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Referirea expresă la răspunderea civilă delictuală din textul art. 19 alin. (1) C. proc. pen. s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu, şi nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acţiunii civile şi prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracţiunii ce constituie temeiul acţiunii penale.

Or, Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin decizia penală nr. 1540 din 13 noiembrie 2018 a dispus achitarea recurentului pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală, latura civilă fiind lăsată nesoluţionată întrucât prejudiciul invocat nu fusese cauzat prin infracţiunea cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurentul a considerat că instanţa de apel trebuia să reţină autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1540 din 13 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală.

Recurentul a afirmat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. civ., prin sintagma "existenţa faptei", legiuitorul având în vedere fapta pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, în speţă, infracţiunea de evaziune fiscală generatoare de prejudiciu material constând în obligaţii fiscale principale - impozit, TVA şi accesorii fiscale.

A menţionat că instanţa penală a reţinut că, din probele administrate, a reieşit că recurentul nu a acţionat cu intenţia de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, ci în sensul facilitării sustragerii unor alte societăţi comerciale de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Obligaţia legală a evidenţierii în actele contabile ale S.C. B. a celor 75 de facturi ar fi existat numai în situaţia în care probatoriul administrat demonstra că operaţiunile comerciale au fost reale, activitatea desfăşurată îmbrăcând aspectul unei complicităţi la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prin întocmirea unor facturi ce nu reflectă operaţiuni comerciale efectuate în realitate.

Cu alte cuvinte, S.C. B. nu a desfăşurat operaţiunile comerciale menţionate în cele 75 de facturi către S.C. C. S.R.L. Timişoara, s-a comportat ca o firmă fantomă, ajutând acea societate să-şi micşoreze baza impozabilă şi, implicit, obligaţiile către stat, dar nu a realizat venituri proprii care să-i creeze obligaţii proprii către stat, sub forma de impozit şi TVA care, prin neplata la scadenţa ar fi fost producătoare de accesorii fiscale.

Or, prejudiciul ce i s-a imputat era compus din obligaţii fiscale principale, impozit şi TVA, însă recurentul nu a realizat venituri impozabile. Astfel, nu putea fi obligat să plătească accesorii fiscale la creanţe fiscale inexistente.

Împrejurarea că instanţa penală a reţinut că "activitatea desfăşurată de inculpat îmbracă aspectul unei complicităţi la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prin întocmirea unor facturi ce nu reflectă operaţiuni comerciale efectuate în realitate", denotă că fapta cu care instanţa nu a fost sesizată nu putea genera prejudiciul solicitat de partea civilă, întrucât complicele efectuează doar acte de sprijinire a activităţii autorului.

Astfel, complicele nu realizează fapta în mod nemijlocit, ci sprijină realizarea de către autor, în speţă, săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de către o altă persoană în sarcina căreia există obligaţia de plată către stat.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul nu a depus întâmpinare.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a suspendat judecata cauzei în baza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. Judecata recursului a fost reluată urmare solicitării formulate în acest sens de către recurent prin cererea depusă la 17 decembrie 2021, stabilindu-se termen de judecată la 3 martie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, critica recurentului vizează două aspecte: în primul rând faptul că instanţa de apel ar fi schimbat cauza cererii de chemare în judecată pronunţându-se, nu cu privire la un prejudiciu rezultat din faptele materiale analizate în procesul penal din perspectiva elementului obiectiv al infracţiunii de evaziune fiscală, ci asupra unor accesorii, în condiţiile în care debitul principal a fost stabilit într-o acţiune în răspundere patrimonială a administratorului pentru prejudiciul adus societăţii; în al doilea rând, a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti anterioare care ar demonstra, în opinia sa, nelegalitatea instituirii răspunderii civile delictuale în prezenta cauză, şi anume antrenarea răspunderii patrimoniale pentru debitul principal, precum şi soluţia de achitare pe motiv că fapta sa nu este prevăzută de legea penală, neconstituind infracţiunea de evaziune fiscală pentru care a fost pretins prejudiciul.

Criticile recurentului, ce vor fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 7 şi pct. 8, şi nu ale pct. 4 C. proc. civ., cum greşit a indicat acesta, sunt, în parte, fondate.

Astfel, este de reţinut că instanţa de fond a respins acţiunea, considerând că fapta ilicită imputată pârâtului, constând în desfăşurarea unor activităţi infracţionale în exercitarea funcţiilor deţinute în cadrul societăţii comerciale responsabile civilmente, nu poate constitui fundamentul pretenţiilor reclamantului întrucât, prin decizia de achitare, s-a reţinut că nu a săvârşit astfel de fapte, iar reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite decât cu înscrisurile din penal din care rezultă o altă stare de fapt decât cea menţionată de reclamant în susţinerea demersului său judiciar. Mai mult, a constatat că răspunderea patrimonială a pârâtului, care a efectuat acte de comerţ în nume propriu şi nu a ţinut contabilitatea conform Legii nr. 82/1991, a fost angajată pentru un prejudiciu cauzat de acesta societăţii comerciale prin fapte care nu se circumscriu celor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată penală, astfel că nu a reţinut puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, ci doar împrejurarea că obligaţiile accesorii au aceeaşi natură juridică cu cea a obligaţiilor principale, iar reclamantul nu a făcut vreo dovadă a naturii juridice a sumei pentru care solicită accesoriile, din sentinţa civilă rezultând un alt cuantum al prejudiciului produs de societatea la care pârâtul a fost administrator.

Instanţa de apel a examinat dacă accesoriile debitului principal, solicitate cu titlu de prejudiciu, pot fi acordate în acţiunea pendinte. În acest sens, a constatat că accesoriile solicitate sunt cele aferente debitului principal stabilit în dosarul de răspundere patrimonială şi pentru care reclamanta se constituise parte civilă şi în dosarul penal. A reţinut că acest debit principal a fost deja constatat prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată într-o acţiune în răspundere civilă a pârâtului, în cadrul căreia au fost analizate aspectele legate de existenţa unei fapte ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, apreciind că răspunderea materială a administratorului societăţii pentru creanţele înregistrate asupra averii debitorului şi care au condus la starea de insolvenţă a acestuia este tot o formă a răspunderii civile delictuale. Prin urmare, a considerat că atunci când a stabilit obligaţia pârâtului de a acoperi debitul principal (636.708 de RON) şi accesoriile fiscale până la data de 14.02.2013, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în răspundere patrimonială a analizat îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale, astfel încât, în cadrul acţiunii de faţă, ce vizează numai plata accesoriilor fiscale la un debit deja stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, trebuia analizat doar dacă penalităţile şi majorările de întârziere au continuat să curgă şi dacă prejudiciul constând în aceste accesorii a fost sau nu acoperit.

Cum aceste accesorii la creanţele înscrise la masa credală nu mai puteau fi valorificate în cadrul procedurii insolvenţei deschise faţă de debitoare prin înscrierea lor succesivă, pe măsura acumulării, la masa credală, a concluzionat că ele pot fi acordate în prezenta cauză.

De asemenea, instanţa de apel a înlăturat apărările pârâtului în sensul că nu ar datora deloc prejudiciul, pe motiv că soluţia de achitare adoptată de instanţa penală prin decizia nr. 1540/13.11.2018, precum şi motivele pe care s-a fundamentat aceasta exclud angajarea răspunderii sale civile în cauza de faţă pentru plata accesoriilor, considerând că instanţa penală a reţinut împrejurarea că fapta pârâtului nu îmbracă forma infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, iar nu că inculpatul nu ar fi săvârşit nicio faptă. Activitatea desfăşurată de pârât, ca administrator al S.C. B., în legătură cu emiterea celor 74 de facturi către S.C. C. S.R.L. Timişoara a fost calificată drept o faptă ilicită prin sentinţa civilă nr. 1899/11.12.2013 a Tribunalului Dolj prin care pârâtului i-a fost angajată răspunderea patrimonială pe debitul principal şi accesoriile fiscale până la 14.02.2013.

Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de apel este corect doar în parte.

Astfel, instanţa de recurs reţine că debitul principal şi accesoriile scadente până la data insolvenţei au fost stabilite într-o acţiune în răspundere patrimonială soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1899/11.12.2013 a Tribunalului Dolj.

De asemenea, astfel cum rezultă din considerentele deciziei penale şi raportat la temeiul juridic al soluţiei de achitare, care lasă nesoluţionată acţiunea civilă, pârâtul a săvărşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, ce poate fi analizată, de principiu, prin introducerea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală la instanţa civilă, în aplicarea disp. art. 27 C. proc. civ..penală, în care se valorifică cu autoritate de lucru judecat, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. civ. penală, constatările instanţei penale legate de existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Prin urmare, sunt corecte considerentele instanţei de apel în sensul că instanţa penală a reţinut împrejurarea că fapta pârâtului nu îmbracă forma infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, iar nu că inculpatul nu ar fi săvârşit nicio faptă, caz în care, pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală, poate fi analizat caracterul ilicit al faptei astfel cum a fost reţinută în decizia de achitare, precum şi celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.

Din această perspectivă urmează a fi înlăturate criticile formulate de recurent şi subsumate dispoziţiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ. privind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale referitor la inexistenţa infracţiunii.

Sunt întemeiate criticile referitoare la schimbarea de către instanţa de apel a cauzei acţiunii, printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 998 şi urm. C. civ. raportat la cele ale art. 119-2011 din O.U.G. nr. 92/2003, susţineri ce pot fi analizate prin perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că accesoriile pretinse sunt cele aferente debitului principal stabilit în dosarul de răspundere patrimonială, pentru care reclamanta se constituise parte civilă şi în dosarul penal, şi a considerat că este ţinută de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei hotărâri privind existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, apreciind că răspunderea materială a administratorului societăţii este o formă a răspunderii civile delictuale. Prin urmare, în cadrul acţiunii de faţă, ce vizează numai plata accesoriilor fiscale la un debit deja stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, trebuia analizat doar dacă penalităţile şi majorările de întârziere au continuat să curgă şi dacă prejudiciul constând în aceste accesorii a fost sau nu acoperit.

Considerentele instanţei, deşi corecte în principiu, nu ţin cont de împrejurarea că raportul procesual pendinte este cel fixat de dispoziţiile art. 27 şi 28 C. proc. pen., dat fiind faptul că reclamantul nu a învestit instanţa civilă cu o acţiune în răspundere civilă delictuală de drept comun pentru recuperarea prejudiciului săvârşit printr-o faptă ilicită distinctă, care să fi fost descrisă în petitul acţiunii, ci cu pretenţiile pentru care s-a constituit, anterior, parte civilă în procesul penal, raportat la anumite acte şi fapte materiale ale pârâtului care, deşi reţinute de instanţa penală, nu au fost încadrate în elementul obiectiv al infracţiunii de evaziune fiscală. În aceste condiţii, revine instanţei civile obligaţia de a stabili caracterul ilicit al respectivelor fapte, precum şi existenţa celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Or, instanţa de apel nu a analizat acţiunea din această perspectivă, ci a apreciat că fapta ilicită este cea stabilită în litigiul privind antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, motiv pentru care, în prezenta cauză, nu a verificat decât dacă accesoriile fiscale au continuat să curgă, raportat la situaţia de fapt şi de drept statuată în acel litigiu.

Procedând astfel, a schimbat temeiul factual şi juridic al acţiunii iniţiale, prezumând ca fiind îndeplinite condiţiile privind fapta ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate şi prejudiciul stabilite într-un alt raport juridic şi în baza unei forme răspundere civilă distincte, ce sancţionează un alt tip de raport juridic, respectiv răspunderea patrimonială a administratorului societăţii comerciale aflate în insolvenţă, pentru prejudiciul cauzat societăţii, reclamantul optând şi pentru acest mijloc de recuperare a prejudiciului, în calitate de creditor, în dosarul de insolvenţă.

Prin urmare, pentru debitul principal şi accesoriile acestuia, reclamantul a obţinut un titlu executoriu, având posibilitatea de a pune în executare acest titlu sau de a pretinde, în măsura în care apreciază că subzistă obligatia debitorului la daune interese fiscale suplimentare, recuperarea acestora valorificând raportul juridic de fond pentru a obţine beneficiul nerealizat. În prezenta cauză, acesta a solicitat plata aceloraşi accesorii ale debitului principal pe calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală desprinse din litigiu penal în care s-au reţinut anumite fapte materiale al căror ilicit civil, cauzator al prejudiciului pretins, urma a fi analizat de instanţa civilă.

Raportat la aceste împrejurări, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care urmează a analiza existenţa unei fapte ilicite în raport cu susţinerile reclamantului din acţiunea iniţială, formulată în baza art. 25 alin. (5) şi art. 27 alin. (2) C. proc. civ., a limitelor devoluţiunii stabilite prin cererea de apel, urmând a pronunţa o soluţie cu respectarea dezlegărilor conţinute în prezenta hotărâre.

În acest sens, va stabili care este fapta ilicită cu analiza căreia a fost învestită, dacă aceasta coincide ca izvor factual cu cea stabilită în sarcina pârâtului în litigiul având ca obiect răspunderea patrimonială şi, în raport de aceasta, dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 91 din 6 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2022.