Res judicata effect of recognized foreign succession certificate barring domestic heir status and inheritance partition claims

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Arad la 2 februarie 2018, sub nr. x/2018, (judecata cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Arad prin sentinţa civilă nr. 3465 din 10 septembrie 2018), reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., Muzeul Naţional al Limbii Române, Universitatea D., Fundaţia Universitară D., E. şi F. şi Centrul pentru Studiul Literaturii Argheziene, anularea testamentului semnat la 3 noiembrie 2009 de tatăl lor, G., pentru lipsa de discernământ la data testării; anularea certificatului de moştenitor eliberat de Judecătoria districtului Lausanne-Suisse la 5 iulie 2011; ieşirea din indiviziune şi partajul bunurilor mobile şi imobile rămase în urma decesului de la 25 august 2010 a defunctului autor, conform certificatului de deces seria x nr. x, eliberat de Primăria Comunei Socodor şi aplicarea regulilor de devoluţiune conform succesiunii legale române.

În drept, au invocat prevederile art. 1132, art. 1133, art. 1134 şi art. 1038 C. civ.

Prin cererea reconvenţională formulată la 19 aprilie 2018, pârâţii C., Universitatea de Vest D. şi Fundaţia Universitară D. au contestat filiaţia reclamantei faţă de defunctul G.. Au invocat excepţia prescripţiei extinctive a cererii de anulare a testamentului din 3 noiembrie 2009.

La 11 mai 2018, pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

La 4 iunie 2018, reclamanţii au formulat cerere precizatoare prin care au solicitat respingerea excepţiei lipsei capacităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române, casa memorială H. - Mărţişor fiind înregistrată ca secţie a acestui pârât pe care o şi administrează.

Prin cererea depusă la 3 septembrie 2018, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport cu capătul de cerere vizând Casa Memorială H..

2. Judecata la Tribunalul Arad şi hotărârea acestei instanţe

La 20 noiembrie 2018, reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare cu privire la bunurile constituind masa succesorală indiviză între G. şi I.. Au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitului J., în nume propriu şi ca pretins moştenitor al numitei I..

Prin cererea depusă la 3 decembrie 2018, reclamanţii au lămurit modul de stabilire a valorii bunurilor ce fac obiectul cauzei. Au arătat că înţeleg să renunţe la introducerea în cauză a numitului J..

La 17 decembrie 2018, pârâtul Statul Român, prin MFP, prin DGRFP, prin AJFP Arad a depus întâmpinare prin care a invocat: excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad cu privire la capătul de cerere privitor la anularea donaţiei efectuate de defunctul H. către Comitetul de Stat pentru Cultură şi Arte; excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei de interes în formularea prezentei acţiuni cu privire la capătul de cerere privitor la anularea donaţiei efectuate de defunctul H. Comitetului de Stat pentru Cultură şi Arte şi anularea presupusei donaţii din 1972 făcute de defuncţii G. şi I. către Muzeul Literaturii Române. A invocat prescripţia extinctivă, raportat la faptul că anularea certificatului de moştenitor din 5 iulie 2011 se impune pe motiv că testamentul din 3 noiembrie 2009 este anulabil pentru lipsa discernământului. A invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dreptul comun şi tardivitatea formulării acţiunii, raportat la imobilul situat în Bucureşti; excepţia prescripţiei dreptului la acţiune raportat la solicitarea de constatare a caducităţii ofertei de donaţie făcute de H. către Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă şi pentru nerespectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege pentru acceptarea donaţiei şi anularea pentru nerespectarea sarcinilor şi condiţiilor stipulate, precum şi pentru anularea donaţiei făcute Muzeului Literaturii Române de către G. şi I. în 1972.

La 21 decembrie 2018, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a depus întâmpinare, prin care a solicitat disjungerea cererii modificatoare şi trimiterea spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia civilă; respingerea cererii modificatoare în ceea ce îl priveşte, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi formulată de către persoane lipsite de calitate procesuală activă; respingerea cererii modificatoare ca inadmisibilă sau ca lipsită de interes şi, în subsidiar, ca neîntemeiată; respingerea cererii de chemare în judecată, ca efect al admiterii uneia dintre aceste excepţii, ca prescrisă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată.

La 4 februarie 2019, pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române a formulat o nouă întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad în soluţionarea capetelor de cerere formulate de reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât, solicitând disjungerea acestora şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti; excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capetele de cerere formulate în contradictoriu cu acest pârât; excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu acest pârât, referitoare la imobilul teren şi construcţii "Casa memorială H." raportat la procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa nr. 54 din 28 februarie 2019, Tribunalul Arad, secţia I civilă a constatat necompetenţa sa materială în soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată şi modificată de reclamanţii A. şi B., având ca obiect partaj succesoral şi a cererii reconvenţionale formulate de pârâţii C., Universitatea de Vest D. Arad şi Fundaţia Universitară D. Arad, în contradictoriu cu reclamanta B., având ca obiect contestarea filiaţiei reclamantei după defunctul G.. A declinat, în favoarea Judecătoriei Arad, competenţa de soluţionare a cauzei. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul la Curtea de Apel Timişoara în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

3. Hotărârea Curţii de Apel Timişoara în regulator de competenţă

Prin sentinţa nr. 56 din 12 aprilie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a stabilit, în favoarea Tribunalului Arad, competenţa de soluţionare a cauzei.

4. Înregistrarea dosarului la Tribunalul Arad şi hotărârea acestei instanţe

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă la 17 aprilie 2019, sub nr. x/2018*.

În şedinţa publică din 23 mai 2019, Tribunalul Arad, secţia I civilă a dispus ataşarea dosarului nr. x/2012 al aceleiaşi instanţe şi a pus în discuţie excepţiile procesuale formulate de pârâţi.

Prin sentinţa nr. 155 din 27 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Arad, secţia I civilă a respins excepţia tardivităţii acţiunii, ridicată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cu privire la pretenţiile formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată în ceea ce îl priveşte de pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române, cu privire la pretenţiile formulate de reclamanţi în contradictoriu cu acesta; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ridicată în ce îl priveşte de pârâtul Municipiul Bucureşti, cu privire la pretenţiile formulate de reclamanţi în contradictoriu cu acesta.

A admis excepţiile autorităţii de lucru judecat, ridicată de pârâţii C., Universitatea de Vest "D." din Arad şi Fundaţia Universitară "D." din Arad, în raport cu procedura judiciară succesorală ce a făcut obiectul dosarului nr. x al Judecătoriei Districtului Lausanne, Elveţia, în care a fost emis certificatul de moştenitor din 5 iulie 2011 privind succesiunea lui G., decedat în Socodor - România la 25 august 2010, recunoscut în România prin încheierea din camera de consiliu din 7 iunie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Arad; inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în raport cu pretenţia reclamanţilor de anulare a certificatului de moştenitor din 5 iulie 2011 eliberat de Judecătoria Districtului Lausanne, Elveţia; lipsei calităţii procesuale active, ridicată de pârâţii C., Universitatea de Vest "D." din Arad şi Fundaţia Universitară "D." sub titulatura "excepţia lipsei de interes", cu privire la pretenţiile reclamanţilor de anulare a donaţiilor din 21 decembrie 2001 şi 17 decembrie 2008 făcute de defunct şi de pârâta C., în favoarea pârâtei Fundaţia Universitară "D." din Arad, respectiv în favoarea pârâtei Universitatea de Vest "D." din Arad; lipsei calităţii procesuale active, ridicate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor cu privire la pretenţiile reclamanţilor de constatare a caducităţii/anulare a donaţiei imobilului din Bucureşti făcute de H. la 27 august 1966 şi a donaţiei din 5 mai 1972 făcute de I.

şi G.; lipsei calităţii procesuale active, ridicate de pârâtul Municipiul Bucureşti în privinţa pretenţiilor reclamanţilor de constatare a caducităţii ofertei de donaţie făcute de H. şi de anulare a donaţiei imobilului din Bucureşti făcute de H. la 27 august 1966; lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâtul Muzeul Naţional al Literaturii Române în privinţa pretenţiilor reclamanţilor de constatare a caducităţii ofertei de donaţie/anulare a donaţiei/revocare a donaţiei imobilului din Bucureşti făcute de H. la 27 august 1966; lipsei calităţii procesuale active, ridicate de pârâţii C., Universitatea de Vest "D." din Arad şi Fundaţia Universitară "D." din Arad cu privire la pretenţiile reclamanţilor având ca finalitate partajul succesoral şi ieşirea din indiviziunea succesorală; lipsei calităţii procesuale pasive, ridicată de pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.

În consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâţilor C., Muzeul Naţional al Literaturii Române, Fundaţia Universitară D. Arad, E. şi F., Centrul pentru Studiul Literaturii Argheziene, Municipiul Bucureşti, prin primar, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Statul Român, prin MFP, prin DGRFP, prin AJFP Arad, având ca obiect constatarea caducităţii ofertei de donaţie, anulare/revocare donaţii şi pretenţii în materie de moştenire.

A constatat opozabilitatea faţă de pârâţii C., Universitatea de Vest "D." din Arad şi Fundaţia Universitară "D." din Arad a sentinţei civile nr. 529/14 februarie 1969, pronunţate în dosarul nr. x/1968 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti privind stabilirea filiaţiei reclamantei faţă de tatăl din afara căsătoriei şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii C., Universitatea de Vest "D." din Arad şi Fundaţia Universitară "D." împotriva reclamantei, având ca obiect contestarea respectivei filiaţii. A constatat ca fiind de prisos cercetarea celorlalte excepţii procesuale ridicate.

5. Hotărârea Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 215 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia a I civilă a respins apelul formulat de reclamanţii B. şi A. împotriva sentinţei nr. 155 din 27 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Arad, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018. A respins apelul incident formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe. I-a obligat pe apelanţii-reclamanţi la plata sumei de 7.000 RON către intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 215 din 26 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a I civilă au declarat recurs reclamanţii B. şi A. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

6.1 În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., au susţinut, în esenţă, următoarele:

I. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia autorităţii de lucru judecat, au arătat că, în mod greşit curtea de apel a considerat că a fost corectă soluţia tribunalului de admitere a excepţiilor, în lipsa cercetării fondului cauzei şi a certificatului de moştenitor şi prin menţionarea eronată a unor articole de lege referitoare la excepţiile procesuale (art. 245 C. proc. civ.) şi la ordinea lor de soluţionare (art. 248 C. proc. civ.).

1. Au menţionat că soluţia curţii asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active este nelegală, instanţele de fond şi apel reţinând că reclamanţii nu au probat calitatea lor de moştenitori ai defunctului G. şi că intimata-pârâtă C. deţine calitatea de unic moştenitor a acestuia, neprecizând dacă recurenţii-reclamanţi, copii ai defunctului, au dreptul la rezerva succesorală, potrivit legislaţiei romaneşti.

Au susţinut că motivele hotărârii sunt contradictorii, deoarece, deşi legislaţia română este aplicabilă soluţionării excepţiei autorităţii de lucru judecat invocate de pârâţi, aceasta nu este incidentă în ceea ce priveşte rezerva succesorală, care limitează, în mod legal, dreptul de dispoziţie al defunctului. Masa succesorală se împarte în rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă în măsura în care există moştenitori rezervatari desemnaţi prin lege. Or, prin testamentele întocmite în Elveţia, defunctul a dispus doar de o parte din moştenire, nefiind menţionate drepturile sale de autor sau ale tatălui său, poetul H..

Curtea a respins apelul reclamanţilor reţinând în mod greşit, prin încălcarea art. 178 din Legea nr. 105/1992 şi fără a înţelege semnificaţia cuvântului "instituit", calitatea de unic moştenitor a pârâtei C. după defunctul G., adică cu excluderea moştenitorilor legali rezervatari, apreciind eronat că acest aspect a intrat sub autoritatea de lucru judecat conform art. 430 şi următ. C. proc. civ. şi nu mai poate fi repus în discuţie în prezenta cauză.

Au arătat că hotărârea instanţei de apel trebuia, conform art. 178 din Legea nr. 105/1992, să constate că puterea lucrului judecat se aplică şi angajamentului de partaj amiabil făcut în faţa instanţei elveţiene de către intimata-pârâtă C. prin actul înregistrat la Tribunalul Cantonal din Lausanne la 9 septembrie 2011, angajamentul fiind valabil, iar consecinţele acestuia trebuind să producă efect asupra devoluţiunii succesorale. Însă, hotărârea nu cuprinde motivele respingerii cererii de devoluţiune pentru partea rezervatară.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că, în mod contradictoriu, curtea nu a reţinut că prin încheierea din camera de consiliu din 7 iunie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2012 de Tribunalul Arad, s-a constatat numai existenţa "moştenitorului instituit" al succesiunii, iar nu şi a moştenitorilor rezervatari. Or, acest aspect nu intră în puterea lucrului judecat.

Invocând dispoziţiile art. 78 din C. civ. elveţian, susţin că, doar în măsura în care autoritatea emitentă are suficiente elemente de informaţie, certificatul îi indică atât pe "moştenitorii legali (rezervatari)", cât şi pe cei "instituiţi", astfel că, ignorând ceea ce s-a soluţionat, decizia recurată încalcă toate regulile imperative ale devoluţiei succesorale şi statutul moştenitorilor rezervatari şi afirmă exclusivitatea calităţilor ereditare (legale şi instituite) în favoarea intimatei, printr-o greşită înţelegere a certificatului de moştenitor elveţian.

Au considerat că decizia recurată încalcă normele imperative de drept material succesoral român - art. 957-962 C. civ. (calitatea de moştenitor), art. 1125 C. civ. (sezina) şi art. 1130-1134 C. civ. (recunoaşterea calităţii de moştenitor), ce le dă dreptul la o judecată pe fond în condiţiile în care termenul de "moştenitor instituit" este utilizat de legea elveţiană în sensul de moştenitor desemnat prin testament, prin opoziţie cu moştenitorii rezervatari (conform art. 559 alin. (1) C. civ. elveţian, toate acţiunile în nulitate, în anulare, în reducţiune şi în petiţie de ereditate sunt rezervate moştenitorilor legali împotriva celor instituiţi prin acest certificat de moştenitor elveţian).

Apreciază că au interes moral şi legitim în recunoaşterea calităţii lor de moştenitori, astfel încât solicită respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi în ceea ce priveşte petitul referitor la anularea contractelor de donaţie prin care tind să reîntregească masa succesorală a defunctului G., având în vedere că pârâta, cu rea credinţă, a refuzat să facă un inventar al tuturor bunurilor ce făceau parte din masa succesorală.

În baza aceloraşi dispoziţii de drept substanţial consideră nelegale soluţiile primei instanţe reţinute în apel privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active cu privire la constatarea caducităţii/anulării donaţiei imobilului din Bucureşti făcute de H. la 27 august 1966 şi a donaţiei din 5 mai 1972 făcute de I. şi G., imobilul fiind inclus în masa succesorală a defunctului G..

2. Cu privire la admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat consideră că această soluţie este nelegală şi netemeinică având în vedere încălcarea art. 167 din Legea nr. 105/1992, care se referă la puterea lucrului judecat. Susţin că aspectul negativ al excepţiei autorităţii de lucru judecat nu a fost motivat, iar dacă se dorea a fi valorificat efectul pozitiv instanţa trebuia să soluţioneze cauza pe fond, nu în temeiul excepţiei.

Invocă greşita aplicare a art. 165 din Legea nr. 105/1992 prin considerarea certificatului de moştenitor emis de judecătorul de pace din Lausanne, Elveţia, ca fiind un "act de jurisdicţie" şi datorită faptului că instanţa a decis, greşit, că certificatul de moştenitor emis de judecătorul de pace de la Lausanne nu poate fi asimilat certificatului de moştenitor notarial. Curtea nu a răspuns argumentelor invocate de recurenţii-reclamanţi cu privire la elementele de legislaţie comparată, la extrasele din hotărârea ierarhic superioară a Tribunalului Cantonal din Lausanne, ce contestă natura jurisdicţională a certificatului de moştenitor emis de judecătorul de pace, la circularele de emitere şi formularul oficial al acestui certificat, şi nu a indicat textul de lege pe care s-a bazat în excluderea analizei.

Apreciază că procedura succesorală din Elveţia a fost necontencioasă, iar hotărârea pronunţată în cadrul unei astfel de proceduri nu are autoritate de lucru judecat. Acest document nu este un act de jurisdicţie ci este, dimpotrivă, "un act autentic conform art. 559 alin. (1) C. civ. elveţian" care atestă calitatea, conţine numele defunctului şi pe cel al moştenitorilor. Astfel, art. 559 alin. (1) din C. civ. elveţian prevede că certificatul de moştenitor se bazează pe o apreciere provizorie a succesiunii şi nu exclude ca alte persoane să fie legitimate ca moştenitori. Natura sa este declarativă, certificatul de moştenitor având valoarea unei simple atestări a unei situaţii de fapt determinate de autorităţi la momentul emiterii actului.

În sensul dispoziţiilor art. 559 alin. (1) din C. civ. elveţian, certificatul de moştenitor este emis doar în cazul în care autorităţile elveţiene sunt competente să rezolve succesiunea. Ca regulă generală, autorităţile elveţiene nu sunt competente atunci când defunctul este străin şi are domiciliul în străinătate la data decesului. În cazul unei succesiuni a unui cetăţean elveţian cu ultimul domiciliu în străinătate (ca în cazul defunctului G., luând în calcul dubla naţionalitate), autorităţile elveţiene nu sunt competente decât în cazul în care defunctul a optat pentru competenta dreptului elveţian.

Au menţionat că hotărârea atacată cu recurs încalcă dispoziţiile art. 153 din Legea nr. 105/1992, care prevăd că, în cazul în care o jurisdicţie străină se declară necompetentă să soluţioneze o acţiune a unui cetăţean român, aceasta poate fi introdusă la instanţa din România cu care procesul prezintă cele mai strânse legături. Hotărârea atacată a încălcat dispoziţiile Legii nr. 105/1992 întrucât era vorba despre un "act oficial"recunoscut prin încheierea de la Arad, dar fără obţinerea unui titlu executoriu conform art. 173 -178 şi fără respectarea art. 162 din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia actele oficiale sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în faţa instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate.

Au apreciat că, în mod greşit instanţa de apel a considerat că excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a certificatului de moştenitor a fost legal admisă în primă instanţă, pe considerentul că certificatul de moştenitor este un act de jurisdicţie. Or, procedura din Elveţia a fost necontencioasă, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce exclude autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 535 C. proc. civ.. Autoritatea de lucru judecat nu există decât cu privire la o "hotărâre" care a "tranşat" un litigiu pe fond, or procedura succesorală elveţiană nu este susceptibilă de a "tranşa" o chestiune litigioasă şi nici de a conduce la o hotărâre care să poată dobândi autoritate de lucru judecat.

În România, doar procedura succesorală în faţa notarului are caracter necontencios şi, dacă moştenitorii nu se înţeleg, se adresează instanţei (unde procedura capătă caracter contencios). În Elveţia, însăşi instanţa a emis certificatul de moştenitor întrucât dreptul federal lasă cantoanelor alegerea între o autoritate administrativă (deci necontencioasă) şi un judecător.

Au precizat că reclamanţii şi pârâta nu şi-au contestat, în dosarul de la Lausanne, calitatea, dimpotrivă Judecătoria de pace a luat act de declaraţia pârâtei de împărţeală amiabilă, sub rezerva tuturor acţiunilor garantate de lege conform art. 559 C. civ. elveţian alin. final: "toate acţiunile în nulitate şi petiţie de ereditate sunt rezervate", iar Tribunalul Cantonal, prin decizia din 12.02.2018, s-a declarat necompetent pentru judecarea pe fond.

Recurenţii au menţionat care au fost demersurile derulate în faţa autorităţilor elveţiene, susţinând că pârâta a solicitat eliberarea certificatului, operaţiune posibilă în lipsa oricărui litigiu şi a făcut o declaraţie de partaj amiabil. Reclamantul A. a cerut prin recursul din 22 iulie 2011 modificarea acestui certificat, invocând nulitatea repudierii, tot în afara unei proceduri pe fond şi fără contestarea calităţii pârâtei. Conform înţelegerii lor şi voinţei defunctului exprimată anterior bolii sale în nenumărate rânduri, pentru a evita un litigiu, pârâta a recunoscut că nu era titulara drepturilor de autor de pe urma lui H. şi a promis că pe data de 21 octombrie 2011 va face o declaraţie de partaj cu copiii defunctului în fata notarului român, urmând a se elibera un certificat de moştenitor pe numele celor trei moştenitori. Învederează că reclamantul A. nu a invocat util motivele de nulitate sau de viciu de consimţământ şi că acestea nu puteau fi invocate în afara unei instanţe competente să judece un litigiu pe fond (Tribunalul Federal), ceea ce a fost precizat în mod expres în decizia Tribunalului Cantonal din 21 septembrie 2012, respectiv că o nulitate absolută pentru viciu de consimţământ ar putea fi constatată oricând şi îi aparţine reclamantului decizia de a acţiona pentru invalidarea repudierii sale. Aşadar, din cauza inexecutării angajamentului pârâtei, prin procedura în curs se cere întocmai ceea legea "a rezervat" prin reglementarea certificatului de moştenitor (art. 559 C. civ. elveţian), adică anularea testamentului semnat în 03.11.2009 de dl. G. pentru lipsa de discernământ la data testării (rezultând din ridicarea secretului medical al Spitalului neurologic CHUV Lausanne- Elveţia de către Consiliul de Sănătate din Lausanne în 19 mai 2016), anularea certificatului de moştenitor eliberat de Judecătoria districtului Lausanne Elveţia la data de 21.12.2011, nulitatea absolută a repudierii şi aplicarea regulilor de devoluţie conform succesiunii române şi a testamentului din 2003, anularea contractului de donaţie încheiat în data de 21.12.2001 şi a contractului de donaţie din data de 17.12.2008, stabilirea masei succesorale incluzând casa memoriala Mărţişor şi anularea donaţiei din 5 mai 1972 precum şi partajul succesoral între coinvizari.

Dovada absolută a absenţei autorităţii de lucru judecat a hotărârii străine rezultă din faptul că Tribunalul Cantonal, instanţa elveţiană superioară judecătorului de pace din Lausanne (sesizat în 2017 prin recurs parţial de reclamanţi cu privire la cererile supuse astăzi Tribunalului din Arad), după ce şi-a declinat competenţa materială şi teritorială în urma recunoaşterii fraudei pârâtei cu privire la domiciliului defunctului în Arad, a decis că "aceste concluzii sunt noi, ca şi celefelte concluzii depuse de reclamantii recurenţi".

În consecinţă, decizia de necompetenţă a Tribunalului Cantonal din 12 februarie 2018 are autoritate de lucru judecat cu privire la «excepţiile procesuale» de necompetenţă pentru judecare pe fond şi lipsa autorităţii de lucru judecat, dată fiind «noutatea» cererilor actuale.

Recurenţii-reclamanţi au considerat că decizia atacată nu precizează care a fost materia soluţionată în Elveţia, respectiv chestiunea litigioasă şi identitatea între părţi. În acest mod, nu a ţinut seama de dispoziţiile Legii nr. 105/1992 şi nu a analizat problema lipsei identităţii de părţi şi chestiune litigioasă, ca o condiţie a autorităţii de lucru judecat, pe care o admite. Au susţinut că, astfel, că numai certificatul de moştenitor a fost recunoscut, iar nu şi hotărârile elveţiene, iar decizia privind eliberarea acestui certificat conţine numai constatări de fapt, cu excluderea oricărui element susceptibil să dobândească autoritate de lucru judecat. Referitor la judecătorul de pace, au arătat că acesta are rolul de a certifica faptul că, prin dispoziţiile testamentare, defunctul a lăsat pârâta ca singur moştenitor testamentar instituit, fără să se ocupe de rezerva succesorală legală şi fără să precizeze care sunt moştenitorii legali rezervatari.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că nu au fost părţi în procedura străină de eliberare a certificatului de moştenitor, nefiind citaţi nici în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Arad care a avut ca obiect cererea intimatei-pârâte C. de recunoaştere în România a certificatului de moştenitor eliberat de Judecătoria districtului Lausanne - Elveţia după defunctul G..

Au apreciat că nu există identitate de obiect între cele două proceduri, căci un element probatoriu precar şi limitat la eliberarea bunurilor mobile, deci nu a drepturilor de autor şi a imobilelor, nu este constitutiv de drepturi succesorale. Dacă o hotărâre străină este greşit recunoscută în România printr-o încheiere (care nu este interlocutorie) şi de un tribunal necompetent teritorial, care nu şi-a analizat competenţa proprie sau pe cea a judecătorului de pace străin, nu poate constitui temei pentru admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat fără a se verifica cerinţele de identitate de elemente cu privire la părţi, obiect şi cauză prevăzute de art. 430 C. proc. civ.. Invocă jurispridenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a optat, astfel cum rezultă din Cauza Zehentner c/Autriche din 16 iulie 2009, pentru protecţia justiţiabililor în detrimentul principiului securităţii juidice. Reclamanţii trebuiau să fie chemaţi în judecată ca pârâţi şi citarea trebuia să fie îndeplinită în raport aceştia pentru ca ei să poată fi consideraţi părţi în sensul art. 430 C. proc. civ.

Consideră că nu există identitate nici între chestiunile litigioase, întrucât în procedura urmată în dosarul nr. x al Judecătoriei Lausanne nu s-a dezbătut succesiunea şi nu s-a tranşat chestiunea referitoare la nulitatea testamentelor, la dreptul moştenitorilor legali rezervatari, la cotele părţi ce revin moştenitorilor, date fiind conţinutul şi efectele provizorii ale certificatului, reglementate limitativ prin circulara cantonală şi care se rezumau la remiterea bunurilor de către terţi în aplicarea art. 559 C. civ. elveţian, în lipsa unui certificat de transfer imobiliar. În plus, nu se pune problema autorităţii de lucru judecat, când intervin evenimente şi circumstanţe noi, incompatibile cu art. 430 C. proc. civ., create de deciziile juridice din 2017 şi 2018 pronunţate de instanţele elveţiene şi în condiţiile în care judecătorul de pace din Lausanne a precizat că o acţiune pe fond era posibilă în paralel cu procedura necontencioasă. De fapt Tribunalul Federal nu a fost sesizat niciodată pe fond, căci reclamanţii sperau să rezolve dificultatea de manieră necontencioasă, bazându-se pe angajamentul de partaj al pârâtei C. din 8 septembrie 2011, înregistrat la Tribunalul Cantonal pe 9 septembrie 2011. Judecătorul de pace din Lausanne a confirmat, la data de 22.03.2012, că o modificare nu poate fi obţinută decât într-un recurs necontencios la Tribunalul cantonal, o judecată în fond sau prin acordul tuturor celor interesaţi însă, plecând de la principiul că nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune, reclamanţii nu au iniţiat această acţiune pe fond întrucât ar fi însemnat câteva zeci de mii de euro ca taxe şi onorariu de avocat în Elveţia, ceea ce era imposibil de asumat în ce îi priveşte, cât timp această procedură nu era indispensabilă.

II. În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu se pune problema inadmisibilităţii acţiunii, conform art. 405 C. proc. civ. şi epuizării căilor de atac anterior judecării fondului, întrucât, numai după sesizarea Tribunalului Arad se poate proceda la soluţionarea cauzei, potrivit art. 559 C. civ. elveţian. Certificatul de moştenitor emis în Elveţia nu reprezintă finalizarea procedurii succesorale, întrucât certifică numai în mod provizoriu elemente de fapt reglementate limitativ prin normele în baza cărora a fost emis, iar recunoaşterea lui nu îi poate da mai multe efecte decât are în ţara în care a fost emis. Conform Legii nr. 105/1992 o încheiere de sedinţă necontradictorie, dată de un judecător care nu era competent teritorial, în afara oricărui proces, în care părţile nu au fost citate şi necomunicată reclamanţilor nu judecă fondul şi nu poate beneficia de autoritatea de lucru judecat. În consecnţă, acest act juridic elveţian, provizoriu în Elveţia, ar fi considerat un fapt juridic, hotărârea elveţiană neavând forţă executorie şi autoritate de lucru judecat pe teritoriul Statului Român într-un domeniu în care competenţa succesorală a instanţelor române este de ordine publică, imperativă şi absolută şi a fost chiar recunoscută implicit de instanţele elveţiene prin ultimele decizii din 2017 şi 2018.

III. Critică şi soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a intimatului-pârât Centrul pentru Studiul Literaturii Arghezi, recurenţii-reclamanţi susţinând că instanţa nu a observat că acesta nu a fost prezent sau reprezentat şi că nu a depus întâmpinare. Astfel, a existat un viciu de procedură, acest intimat fiind citat la o altă adresă faţă de cea unde funcţionează.

Au afirmat că, în mod greşit a fost respinsă solicitarea recurenţilor-reclamanţi privind lămurirea locului de citare a acestui intimat-pârât, curtea pronunţând o soluţie nelegală şi ignorând prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în aplicarea principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii.

IV. În ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel s-a limitat la extrasul CF nr. x, deşi Casa Memorială H. este înregistrată în inventarul acestei părţi.

V. Consideră că instanţa de apel a refuzat să constate frauda la lege comisă prin declaraţiile contradictorii ale intimatei-pârâte C. cu privire la domiciliul defunctului în cuprinsul certificatului de moştenitor şi că instanţa trebuia să aibă în vedere art. 8, art. 9, art. 12, art. 66, art. 67, art. 151 şi art. 156 din Legea nr. 105/1992 privind legea aplicabilă moştenirii.

6.2. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că decizia recurată este nemotivată în privinţa soluţiei instanţei de apel dată excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive asupra terenului în suprafaţă de 17040 mp în privinţa căruia s-a reţinut că are înscris un drept de proprietate provizoriu.

Consideră că instanţa de apel nu a realizat o judecată a apelului incident, ci a preluat argumentaţia instanţei de fond, stabilind formal şi neargumentat că toate criticile apelantului pârât sunt neîntemeiate, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu privire la motivarea hotărârii.

Soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, s-a bazat pe o eroare de judecată, în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat o acţiune în revendicare, în cadrul căreia să se verifice regimul proprietăţii, ci o acţiune în caducitatea/anularea donaţiei.

Recurentul-pârât a menţionat că hotărârea curţii a fost pronunţată şi cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, obiectul cererii modificatoare prin care a fost chemat în judecată recurentul pârât se referă la actul din 27.08.1966, prin care H. a donat imobilul situat în Bucureşti (Casa memorială H.) Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă din Republica Socialistă România, donaţia fiind acceptată de acesta din urmă la 03.06.1967, în baza Decretului nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului. Acest act nu îl implică pe recurentul-pârât, donaţia producând efecte, potrivit art. 801 din C. civ. de la 1864, exclusiv, în privinţa donatorului şi donatarului.

Cu privire la cererea de chemare în judecată, a arătat că nu a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nefiind nici o acţiune în revendicare. Prin prisma obiectului acţiunii, nu există identitate între recurentul-pârât şi vreunul dintre subiectele raportului juridic dedus judecăţii, neputându-i fi atrasă calitatea procesuală pasivă conform art. 36 C. proc. civ.. A menţionat că, astfel, au fost aplicate greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi art. 480-481 din C. proc. civ. de la 1864.

7. Apărările formulate în cauză

La 29 martie 2021, intimatul-pârât Muzeul Naţional al Literaturii Române a depus întâmpinare la recursurile declarate în cauză. Cu privire la recursul declarat de reclamanţi a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului, ca netimbrat şi ca nemotivat. Referitor la recursul exercitat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a solicitat admiterea acestuia şi casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului incident declarat de această parte şi modificării soluţiei pronunţate de tribunal asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

La 15 aprilie 2021, recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 15 aprilie 2021, la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a solicitat respingerea căii de atac exercitate.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, a formulat întâmpinare la 20 aprilie 2021, la recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, solicitând respingerea acestuia.

La 7 mai 2021, intimatul-pârât Muzeul Naţional al Literaturii Române a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, precum şi la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, susţinând concluziile acestora.

La 6 mai 2021, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi.

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 decembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii B. şi A., precum şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar, împotriva deciziei nr. 215 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 3 martie 2022.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, litigiul are ca obiect o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1132 - 1134 şi art. 1038 C. civ., prin care se solicită anularea testamentului semnat la 3 noiembrie 2009 de tatăl reclamanţilor, G., pentru lipsa de discernământ la data testării; anularea certificatului de moştenitor eliberat de Judecătoria districtului Lausanne-Suisse la 5 iulie 2011 pe numele pârâtei C.; ieşirea din indiviziune şi partajul bunurilor mobile şi imobile rămase în urma decesului de la 25 august 2010 a defunctului autor şi aplicarea regulilor de devoluţiune conform succesiunii legale române. Ulterior, reclamanţii au solicitat, în vederea reîntregirii masei succesorale, şi anularea contractelor de donaţie încheiate la 21 decembrie 2011 şi 17 decembrie 2008 făcute de defunct şi pârâta C. în favoarea pârâtei Fundaţia Universitară "D." din Arad, respectiv în favoarea pârâtei Universitatea de Vest "D.", anularea donaţiei efectuate de defunctul H. Comitetului de Stat pentru Cultură şi Arte şi a donaţiei din 1972 făcute de defuncţii G. şi I. către Muzeul Literaturii Române, pentru nerespectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege la acceptarea donaţiei, respectiv pentru nerespectarea sarcinilor şi condiţiilor stipulate.

Instanţa de fond a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport cu procedura judiciară succesorală ce a făcut obiectul dosarului nr. x al Judecătoriei Districtului Lausanne, Elveţia, în care a fost emis certificatul de moştenitor din 5 iulie 2011 privind succesiunea lui G., constatând că acesta a fost recunoscut în România prin încheierea din camera de consiliu din 7 iunie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Arad; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport cu pretenţia reclamanţilor de anulare a certificatului de moştenitor din 5 iulie 2011 eliberat de Judecătoria Districtului Lausanne, Elveţia; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, cu privire la pretenţiile reclamanţilor de anulare a donaţiilor din 21 decembrie 2001 şi 17 decembrie 2008 făcute de defunct şi de pârâta C. şi cu privire la pretenţiile reclamanţilor de constatare a caducităţii/anulării donaţiei imobilului din Bucureşti făcute de H. la 27 august 1966 şi a donaţiei din 5 mai 1972 făcute de I. şi G.; precum şi cu privire la pretenţiile reclamanţilor având ca finalitate partajul succesoral şi ieşirea din indiviziunea succesorală. În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată pârâţii C., Universitatea de Vest D. şi Fundaţia Universitară D. prin care s-a contestat filiaţia reclamantei faţă de defunctul G., s-a constatat opozabilitatea faţă de pârâţi a sentinţei civile nr. 529/14 februarie 1969, pronunţate în dosarul nr. x/1968 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti privind stabilirea filiaţiei reclamantei faţă de tatăl din afara căsătoriei.

Pentru a pronunţa această hotărăre, instanţa de fond a reţinut că succesiunea defunctului G., decedat la Socodor, România în data de 25 august 2010 a făcut obiectul unei proceduri judiciare succesorale în dosarul nr. x al Judecătoriei Districtului Lausanne, Elveţia în care a fost emis "Certificatul de moştenitori" din 5 iulie 2011, prin care judecătorul cauzei a certificat că defunctul a lăsat, ca singură moştenitoare, pe soţia sa C. (pârâta din prezenta cauză).

Prin încheierea camerei de consiliu din 7 iunie 2012 dată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Arad, instanţa a admis cererea moştenitoarei C. şi a dispus recunoaşterea în România a certificatului de moştenitor eliberat de Judecătoria districtului Lausanne- Elveţia la data de 5 iulie 2011, privind succesiunea lui G..

S-a reţinut că reclamanţii invocă neregularităţi ale procedurilor judiciare desfăşurate în Elveţia şi România ce ar înlătura, în raport cu aceştia, efectele juridice ale actelor jurisdicţionale sus-menţionate, apărări pe care tribunalul le-a înlăturat, apreciind că, prin recunoaşterea în România a hotărârii străine, aceasta a dobândit autoritate de lucru judecat pentru materia soluţionată, în raport cu orice altă cerere formulată ulterior în faţa instanţelor române, instanţa română fiind oprită să facă aprecieri asupra fondului hotărârii străine, respectiv asupra legalităţii sau temeiniciei acesteia. Modul în care s-a desfăşurat procedura de judecată în dosarul de recunoaştere, atribuirea calităţii de "parte" în această procedură (decurgând din calitatea de parte în procedura elveţiană), aplicarea dispoziţiilor legale privind citarea părţilor (art. 172 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 permiţând soluţionarea cererii de recunoaştere a hotărârii străine chiar fără citarea părţilor, în condiţii a căror întrunire trebuie verificată de instanţa ce soluţionează cererea de recunoaştere) puteau face obiectul exclusiv al căilor de atac prevăzute de lege, în acea cauză, iar în speţă aceste căi de atac nu au fost exercitate. În consecinţă, calitatea de unic moştenitor a pârâtei C. după defunctul G. a intrat sub autoritatea de lucru judecat conform art. 430 şi urm. C. proc. civ., nemaiputând fi repusă în discuţie în prezenta cauză.

Referitor la inadmisibilitatea cererii de anulare a certificatului de moştenitor, s-a reţinut că acesta reprezintă o "hotărâre" în înţelesul art. 165 din Legea nr. 105/1992, fiind un act de jurisdicţie al unei instanţe judecătoreşti, recunoscut în România, el neputând fi asimilat actului notarial "certificat de moştenitor" pentru care art. 120 din Legea nr. 36/1995 prevede posibilitatea anulării prin hotărâre judecătorească, în urma formulării unei cereri de chemare în judecată.

Petitele având ca finalitate reîntregirea masei succesorale lăsate de defunctul G. (inclusiv cu bunuri din patrimoniul tatălui defunct al acestuia - H.), partajul succesoral şi ieşirea din indiviziune succesorală, subsidiare primelor, au fost respinse pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor care nu au probat calitatea de moştenitori după defunctul G., nu au nici calitatea de moştenitori după defunctul H., decedat la 14 iulie 1967, deoarece potrivit certificatului de moştenitor nr. x din 28 decembrie 1967 moştenitorii acestuia sunt K., L. şi M., în calitate de copii ai defunctului şi nu au probat nici calitatea de moştenitori ai defunctei I., decedată la 27.10.2015, deoarece succesiunea acestei defuncte face obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, a cărei judecată a fost suspendată la 14.09.2018.

S-a reţinut că Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale nu are calitate procesuală pasivă deoarece acest pârât nu are înscris în Cartea funciară vreun drept asupra imobilului din Bucureşti, str. x 26 sector 4, Casa Memorială Mărţişor "H." funcţionând în cadrul Muzeului Naţional al Literaturii Române, instituţie aflată sub autoritatea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Instanţa de apel respins acţiunea formulată împotriva pârâtului intimat Centrul pentru Studiul Literaturii Arghezi pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acestuia, reţinând că, la data sesizării instanţei cu acţiunea introductivă, reclamanţii nu au produs dovada că pârâtul Centrul pentru Studiul Literaturii Arghezi are personalitate juridică.

A respins apelul reclamanţilor, reţinând, în esenţă, că instanţa de fond s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor care fac de prisos cercetarea fondului, expunând considerentele pentru care au fost apreciate ca fiind fondate exceptiile autorităţii de lucru judecat, lipsei calităţii procesuale şi inadmisibilităţii acţiunii, ceea ce a făcut de prisos cercetarea fondului şi a celorlalte excepţii, având în vedere efectul peremptoriu (dirimant) al excepţiilor admise.

A constatat că excepţia autorităţii lucrului judecat a fost corect soluţionată, întrucât Certificatul de moştenitor din 5 iunie 2011 reprezintă o "hotărâre" în înţelesul art. 165 din Legea nr. 105/1992, fiind un act de jurisdicţie al unei instanţe judecătoreşti, recunoscut în România, calitatea de unic moştenitor a pârâtei C. după defunctul G. intrând sub autoritatea de lucru judecat conform prevederilor art. 430 şi urm. C. proc. civ., nemaiputând fi repusă în discuţie în prezenta cauză. A reţinut că instanţa română, sesizată cu cererea de recunoaştere a hotărârilor străine, este cea abilitată să verifice îndeplinirea condiţiilor legale ale recunoaşterii şi nu poate proceda la examinarea pe fond a hotărârii supuse recunoaşterii şi nici la modificarea acesteia în raport de exigenţele art. 169 din Legea nr. 105/1992, iar caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi invocat numai de către acea persoană (art. 167 ultimul alineat). Conform art. 178 din Legea nr. 105/1992, hotărârea străină pronunţată de o instanţă competentă are forţă probantă în faţa instanţelor române cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.

Curtea de apel a înlăturat aserţiunile reclamanţilor prin care au asimilat procedura de recunoaştere a hotărărilor străine cu procedura necontencioasă reglementată de C. proc. civ., considerând că nu se pot combina dispoziţiile procedurii speciale necontencioase reglementate de C. proc. civ. cu dispoziţiile speciale ale procedurii de recunoaştere a hotărârilor străine, într-o lex tertia - ambele având caracter derogatoriu de la dreptul comun şi fiind de strictă aplicare în domeniul pentru care au fost reglementate.

Ca atare, excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a Certificatului de moştenitori din 5.07.2011 eliberat de judecătorul de pace din Lausanne a fost considerată legal admisă, pe considerentul că certificatul de moştenitor în litigiu reprezintă o "hotărâre" în înţelesul art. 165 din Legea nr. 105/1992, neputând fi asimilat actului notarial "certificat de moştenitor" pentru care art. 120 din Legea nr. 36/1995 prevede posibilitatea anulării prin hotărâre judecătorească, în urma formulării unei cereri de chemare în judecată.

În consecinţă, s-a constatat că reclamanţii nu au probat calitatea de moştenitori după defunctul G., în timp ce pârâta C. deţine calitatea de moştenitor exclusiv după acest defunct.

A fost respins apelul incident formulat de Municipiul Bucureşti, reţinându-se calitatea procesuală pasivă a acestuia pe considerentul că reclamanţii pretind un drept succesoral cu privire la terenul în suprafaţă de 17040 mp, asupra căruia acest pârât are înscris un drept de proprietate provizoriu.

Recurenţii reclamanţi au criticat această soluţie printr-o motivare exhausivă, reluând printr-o supraabundenţă de considerente, în principal prezentarea demersurilor judiciare din faţa autorităţilor şi instanţelor elveţiene şi române, în scopul de a combate soluţia instanţei de fond, menţinută în apel, în privinţa celor trei excepţii preremptorii care au împiedicat soluţionarea pe fond a acţiunii succesorale. Aceştia au făcut o vastă referire la jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze, jurisprudenţa în materie succesorală a altor ţări europene, a Curţii europene a Drepturilor Omului, dar şi a Curţii Europene de Justiţie deşi nu rezultă că actele normative în aplicarea cărora au fost pronunţate hotărârile respective se aplică Elveţiei, care nu are statut de membru al Uniunii Europene, ci are doar acorduri încheiate în anumite domenii. În plus, au extins, nepermis pentru caracterul căii de atac pendinte, de reformare, nedevolutivă, obiectul cercetării judecătoreşti la aspecte ale devoluţiunii succesorale cu elemente de extraneitate, deplasând cauza acţiunii iniţiale, ce viza stabilirea calităţii de moştenitori legali, compunerea masei succesorale şi ieşirea din indiviziune asupra acesteia conform legii române, la analiza succesiunii defunctului G. în raport de dispoziţiile din materia moştenirii reglementate în C. civ. elveţian, solicitând, în ultimă instanţă, aplicarea unor elemente de drept internaţional privat fără a învesti explicit instanţele, prin procedura specială reglementată de art. 2562 C. civ. cu o cerere de soluţionare a raportului juridic de drept succesoral prin aplicarea unei norme de drept substanţial privat al altei ţări.

Or, aceste aspecte nu pot face obiect de cercetare judiciară în recurs în condiţiile în care nu au fost invocate în primă instanţă şi nici nu au făcut obiect al unui prim control judiciar devolutiv în apel.

Prin urmare, în recurs vor fi analizate criticile de nelegalitate ataşate modalităţii în care instanţa de apel a validat corectitudinea soluţionării excepţiilor dirimante, cu referire strictă la obiectul de reglementare al acestora.

I. 1. În acest sens, printr-o primă critică formulată în recurs, se afirmă că, menţinând soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active pe considerentul că intimata-pârâtă C. deţine calitatea de unic moştenitor al defunctului G., instanţa de apel a ignorat faptul că reclamanţii, sunt, potrivit legii române, în calitate de copii ai defunctului, moştenitori rezervatari. Recurenţii consideră că motivarea instanţei este contradictorie deoarece, deşi legislaţia română este aplicabilă soluţionării excepţiei autorităţii de lucru judecat invocate de pârâţi, aceasta nu a fost considerată incidentă în ceea ce priveşte rezerva succesorală, în condiţiile în care, prin testamentele întocmite în Elveţia, defunctul a dispus doar de o parte din moştenire, nefiind menţionate drepturile sale de autor sau ale tatălui său, poetul H..

Critica este nefondată. Astfel, motivul de recurs reprezentat de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. referitor la motivarea contradictorie vizează cazul în care considerentele hotărârii duc spre dezlegări diferite ale aceluiaşi aspect dedus judecăţii. Or, în cauză nu poate fi reţinută o atare situaţie, recurenţii fiind în eroare cu privire la distincţia între norma procedurală şi cea de drept substanţial operată de către instanţa de apel. Astfel, principiul autorităţii de lucru judecat sub efectul său negativ este reglementat de norma procedurală prevăzută în C. proc. civ., fiind preluat în dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 cu efecte specifice în cazul recunoaşterii unei hotărâri pronunţate în străinătate, pe când calitatea de moştenitor legal, rezervatar, testamentar, aspectele referitoare la rezerva succesorală sau cotitatea disponibilă sunt reglementate de norme de drept substanţial, în cauză instanţele de fond apreciind că cele în materie succesorală elveţiană sunt aplicabile în urma pronunţării hotărârii de recunoaştere a actului jurisdicţional care a statuat asupra acestui aspect în condiţiile Legii nr. 105/1992.

Recurenţii reproşează instanţei de apel încălcarea art. 178 din Legea nr. 105/1992 întrucât ar fi trebuit să observe faptul că, potrivit certificatului de moştenitor emis de autorităţile elveţiene, pârâta C. nu este decât un moştenitor "instituit", adică testamentar, singurul aspect supus autorităţii de lucru judecat, şi că, în această calitate, pârâta vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari, potrivit legii române. De asemenea, reproşează instanţelor de fond că nu au extins acest efect şi asupra unei înţelegeri de partaj amiabil făcută în faţa instanţei elveţiene de către intimata-pârâtă C. prin actul înregistrat la Tribunalul Cantonal din Lausanne la 9 septembrie 2011.

În acest context, recurenţii solicită instanţei o analiză a dispoziţiilor art. 78 şi 559 alin. (1) din C. civ. elveţian în urma căreia să statueze că termenul de "moştenitor instituit" este utilizat de legea elveţiană în sensul de moştenitor desemnat prin testament, prin opoziţie cu moştenitorii rezervatari cărora legea elveţiană le recunoaşte toate acţiunile în nulitate, în anulare, în reducţiune şi în petiţie de ereditate, susţinând că, în măsura în care ar fi fost cunoscute toate informaţiile despre moştenitori, certificatul emis în Elveţia ar fi menţionat atât pe moştenitorii legali, cât şi pe cei instituiţi, ei fiind protejaţi de regulile imperative ale devoluţiei legale. În această calitate susţin că au solicitat şi reîntregirea masei succesorale prin anularea actelor de înstrăinare.

Criticile, încadrabile în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva stabilirii limitelor judecăţii în raport de aplicarea efectului autorităţii de lucru judecat şi în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în măsura in care se invocă neanalizarea dispoziţiilor art. 78 şi 559 alin. (1) din C. civ. elveţian, sunt lipsite de fundament legal.

Instanţa de recurs nu poate proceda la analiza acestor elemente ce consfinţesc realităţi factuale şi juridice din conţinutul certificatului de moştenitor întrucât i se opune actul de recunoaştere al acestuia, materializat într-o hotărâre judecătorească care, nefiind infirmată în căi legale de atac, se bucură de prezumţia de legalitate şi autoritate în ceea ce priveşte statuările conţinute. Autorităţile publice şi judiciare din România nu pot interveni în ordinea juridică, astfel cum a fost statuată prin actul jurisdicţional emis de instanţa străină, nici la momentul pronunţării hotărării de recunoaştere, care a analizat exclusiv respectarea garanţiilor procesuale şi procedurale din faţa instanţei străine, astfel cum impun dispoziţiile art. 167-169 din Legea nr. 105/1992, cu atât mai puţin într-o procedură ordinară, separată, de drept comun.

Problema coexistenţei moştenitorilor legali cu cei testamentari s-a ridicat în faţa instanţei străine, care s-a asigurat că persoanele cu vocaţie la moştenirea legală au cunoştinţă de demersul judiciar al moştenitorului legal şi testamentar. Prin urmare, modalitatea în care reclamanţii din prezenta cauză, în calitate de succesibili cu vocaţie la culegerea moştenirii legale, au gestionat problema succesiunii în faţa acelei instanţe (prin renunţarea iniţială la succesiune, sens în care reclamantul a şi fost înlăturat de la moştenire, ulterior acesta revenind şi contestând renunţarea, ori cu depăşirea termenului prevăzut de acea procedură pentru rectificarea actului emis de respectiva jurisdicţie) sunt aspecte care, deşi au fost prezentate instanţelor române, nu pot fi supuse judecăţii acestora. Odată ce hotărârea de recunoaştere a verificat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 167-172 din Legea nr. 105/1992, deci, inclusiv cea privind modalitatea în care părţile au cunoscut de existenţa procedurii finalizate cu emiterea certificatului de moştenitor, orice altă susţinere referitoare la nerespectarea legii străine nu poate fi analizată şi cenzurată, nici sub aspectul legalităţii derulării procedurii şi nici din perspectiva modalităţii în care a fost aplicat dreptul substanţial.

Supunând, din nou, instanţei române analiza acestor aspecte, reclamanţii nu fac decât să îşi invoce propria turpitudine constând în aceea că nu au adoptat conduita jurisdicţională potrivită cu reglementările din sistemul judiciar elveţian în care s-a dezbătut succesiunea. De altfel, chiar aceştia au afirmat, pe de o parte, că în faţa autorităţilor elveţiene au luat act de disponibilitatea moştenitoarei recunoscute prin testament de a le ceda de bună voie, pe cale amiabilă, anumite drepturi patrimoniale din masa succesorală, fără a finaliza o înţelegere amiabilă la acel moment, iar, pe de altă parte, au susţinut că nu au avut mijoacele financiare de a suporta costurile unei proceduri sucesorale în Elveţia.

Or, câtă vreme certificatul care exclude concursul dintre moştenitori, emis fiind de o autoritate jurisdicţională, în urma citării reclamanţilor, care, în calitate de persoane cu vocaţie succesorală, nu şi-au pretins drepturile în faţa acelei autorităţi, nu a fost desfiinţat în procedura ţării respective, conţinutul său se impune, în urma recunoaşterii efectelor sale prin aplicarea Legii nr. 105/1992, şi în ordinea juridică naţională, cu efecte similare unei hotărâri judecătoreşti astfel că, în baza acestuia, corect au constatat instanţele de fond că reclamanţii nu au calitatea de moştenitor şi, deci, nici calitate procesuală activă în a dezbate succesiunea în prezenta cauză.

Din acest motiv, având în vedere limitele în care cauza reclamanţilor poate fi analizată de instanţele române, nici nu pot fi considerate direct aplicabile în cauză dispoziţiile art. 78 şi 559 alin. (1) din C. civ. elveţian, solicitat a fi supuse verificării din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

2. Recurenţii critică admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat din perspectiva încălcării art. 167 din Legea nr. 105/1992, care se referă la puterea lucrului judecat. Susţin că aspectul negativ al excepţiei autorităţii de lucru judecat nu a fost motivat, iar dacă se dorea a fi valorificat efectul pozitiv instanţa trebuia să soluţioneze cauza pe fond, nu în temeiul excepţiei.

Critica este nefondată. Astfel, art. 167 din Legea nr. 105/1992 prin care sunt reglementate condiţiile în care hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, nu conţine distincţia pretinsă de recurenţi, aceea a efectului/negativ al autorităţii de lucru judecat, ci se referă la faptul că aceasta este pe deplin aplicabilă în ordinea juridică internă, împiedicând o nouă statuare asupra chestiunii tranşate prin hotărârea străină.

Aserţiunea potrivit căreia art. 165 din Legea nr. 105/1992, care stipulează că termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat, ar fi fost greşit aplicat, în sensul că înscrisul, în sensul de instrumentum probationis ce constituie obiectul hotărârii de recunoaştere trebuia asimilat unui act notarial şi nu unuia jurisdicţional, este nefondată. Corect a fost stabilit caracterul de act jurisdicţional al certificatului, în considerarea emitentului şi a procedurii jurisdicţionale de eliberare a acestuia, în care au avut loc audieri finalizate cu decizia Judecătorului de pace prin care a luat act de renunţarea reclamantului la drepturile sale succesorale, a respins opoziţia acestuia şi a recunoscut-o pe soţia pârâtului ca unic moştenitor, decizie ce putea fi atacată cu recurs la Tribunalul Cantonal. De altfel, reclamanţii s-au adresat, ulterior, cu cereri prin care au contestat acest act atât Judecătorului de pace, cât şi Tribunalului Cantonal, fără a obţine un răspuns favorabil.

Prin urmare, câtă vreme hotărărea judecătorului de pace putea fi atacată şi a făcut obiectul unei căi de atac în faţa Tribunalului Cantonal care a respins recursul, nu se poate considera că procedura succesorală din Elveţia are, în totalitate, un caracter necontencios şi că nu îi poate fi ataşată autoritatea de lucru judecat, câtă vreme acest efect este reglementat de Legea nr. 105/1992 care nu face o astfel de distincţie.

Celelalte critici referitoare la necompetenţa rationae materiae a autorităţilor elveţiene, lipsa caracterului executoriu al hotărârii de recunoaştere, reglementat de art. 173 -178 din Legea nr. 105/1992, sau a condiţiei supralegalizării nu prezintă relevanţă juridică în condiţiile în care condiţia necesară dar şi suficientă pentru ca certificatul de moştenitor să îşi producă efecte este cea a recunoaşterii hotărârii străine în procedura Legii nr. 105/1992.

II. Referitor la admiterea excepţiei inadmisibilităţii pe considerentul că certificatul de moştenitor este un act de jurisdicţie ce nu poate fi anulat într-o acţiune de drept comun, recurenţii reiau susţinerile conform cărora acesta a fost emis într-o procedură necontencioasă, ceea ce exclude autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 535 C. proc. civ. întrucât autoritatea de lucru judecat nu există decât cu privire la o "hotărâre" care a "tranşat" un litigiu pe fond. În acest sens reamintesc instanţei că, în dosarul de la Lausanne, părţile nu şi-au contestat calitatea, dimpotrivă, Judecătorul de pace a luat act de declaraţia pârâtei de împărţeală amiabilă, demersul rămânând sub rezerva posibilităţii de exercitare a tuturor acţiunilor în nulitate şi petiţie de ereditate garantate de art. 559 C. civ. elveţian, şi că, de asemenea, Tribunalul Cantonal, prin decizia din 12.02.2018, s-a declarat necompetent pentru judecarea pe fond.

Ceea ce omit recurenţii a învedera este împrejurarea că, sub diferite forme, au atacat certificatul de moştenitor, însă nu în termenele şi condiţiile prevăzute de procedura civilă elveţiană care reglementează modalitatea de control jurisdicţional al emiterii actului respectiv. Prin urmare, împrejurarea că o instanţă cantonală sau federală nu a analizat, pe fond, viciile pretinse ale certificatului de moştenitor nu poate fi imputată decât reclamanţilor şi nu reprezintă un argument pertinent pentru a susţine inexistenţa unei autorităţi de lucru judecat a certificatului, ale cărui efecte au fost recunoscute, deplin, pe teritoriul României. Doar invalidarea în procedura ţării emitente a actului care conferă calitatea de moştenitor unei alte persoane, respectiv pârâtei, înlăturând-o pe cea a reclamanţilor, ar fi putut reda acestora calitatea de succesibili, care să le permită reluarea demersurilor pentru concretizarea vocaţiei lor succesorale într-o recunoaştere a calităţii de moştenitori.

Recurenţii nu se pot prevala nici de hotărârea Tribunalului cantonal, sesizat în 2017 prin recurs parţial întrucât, pe de o parte, chiar ei invocă faptul că, la data de 22.03.2012, li s-a adus la cunoştinţă de către Judecătorul de pace din Lausanne condiţiile prin care pot obţine modificarea certificatului de moştenitor, respectiv printr-un recurs necontencios la Tribunalul cantonal, o judecată în fond sau acordul tuturor celor interesaţi, însă recunosc că nu au iniţiat această acţiune pe fond în faţa autorităţilor elveţiene, deşi o puteau face, din considerente financiare iar, pe de altă parte, aceasta nu infirmă decizia Judecătorului de pace, singurul aspect ce ar fi putut fi valorificat cu succes în prezenta cauză.

Mai invocă recurenţii lipsa de identitate în ceea ce priveşte chestiunea litigioasă dedusă judecăţii, întrucât decizia privind eliberarea acestui certificat ar conţine numai constatări de fapt, cu excluderea oricărui element susceptibil să dobândească autoritate de lucru judecat.

Este eronat şi acest argument, întrucât puterea de lucru judecat recunoscută de Legea nr. 105/1992 hotărârilor pronunţate în străinătate care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru recunoaşterea lor pe teritoriul României nu are ca efect doar împiedicarea unui nou proces asupra aceleiaşi chestiuni, ci are o semnificaţie mai largă, în sensul că aspectele tranşate în actul străin, recunoscut pe teritoriul României, pot fi valorificate în orice împrejurare ce necesită o astfel de dovadă, în faţa oricărei autorităţi, nu doar într-un proces prin aplicarea dispoziţiilor art. 430-431 C. proc. civ., aceasta fiind doar o manifestare particulară a acestui efect.

Recurenţii susţin faptul că reţinerea inadmisibilităţii acţiunii ar fi dus, indirect, la un conflict negativ de competenţă între instanţele celor două state, apreciind că sesizarea Tribunalului Arad cu fondul cauzei ar permite judecata acesteia potrivit art. 559 C. civ. elveţian, sub toate aspectele devoluţiunii succesorale. Consideră că recunoaşterea certificatului de moştenitor emis în Elveţia nu poate da mai multe efecte decât are în ţara în care a fost emis, impunându-se ca procesul de succesiune să fie judecat pe teritoriul Statului Român întrucât, în acest domeniu, competenţa instanţelor române este de ordine publică, imperativă şi absolută.

Nu pot fi reţinute aceste susţineri întrucât ceea ce au solicitat reclamanţii prin cererea, corect respinsă ca inadmisibilă, este anularea unui act recunoscut prin hotărâre judecătorească, pentru motive ce ţin de dreptul substanţial aplicabil acestuia, ceea ce nu poate fi primit, întrucât s-ar încălca dispoziţiile art. 163 din Legea nr. 105/1992 care împiedică examinarea pe fond a actului supus recunoasterii.

III. Deşi recurenţii critică şi soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a intimatului-pârât Centrul pentru Studiul Literaturii Arghezi, faţă de menţinerea soluţiilor cu privire la celelalte excepţii, această critică nu se mai impune a fi analizată.

IV. Din aceleaşi raţiuni nu va fi analizată nici critica referitoare la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.

V. În fine, susţinerea potrivit căreia curtea a refuzat să constate frauda la lege comisă prin declaraţiile contradictorii ale intimatei-pârâte C. cu privire la domiciliul defunctului în cuprinsul certificatului de moştenitor; împrejurare ce ar încălca dispoziţiile art. 8, art. 9, art. 12, art. 66, art. 67, art. 151 şi art. 156 din Legea nr. 105/1992 privind legea aplicabilă moştenirii, este străină de cauză, întrucât nu vizează excepţiile în baza cărora a fost respinsă acţiunea ci se constituie în critici aduse unui act jurisdicţional emis de autorităţile elveţiene, recunoscut pe teritoriul Românieie, a cărui legalitate poate fi cenzurată de instanţele statului emitent, ceea ce excedează prezentului cadru procesual.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin care se critică greşita menţinere în proces în calitate de pârăt, acesta susţine, pe de o parte, că soluţia nu a fost motivată iar, pe de altă parte, că soluţia s-a bazat pe o eroare de judecată, în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat o acţiune în revendicare, în cadrul căreia să se verifice regimul proprietăţii sau întemeiată pe Legea nr. 10/2001, ci o acţiune în caducitatea/anularea, donaţiei care nu îi implică decât pe donator şi pe donatar, neexistând o identitate între recurentul-pârât şi vreunul dintre subiectele raportului juridic dedus judecăţii.

Criticile sunt nefondate. Astfel instanţa de recurs reţine ca fiind pertinent şi suficient argumentul instanţelor de fond potrivit căruia pârâtul stă în proces întrucât este înscris în cartea funciară cu un drept de proprietate provizoriu asupra terenului. Prin urmare, orice contestare a regimului proprietăţii se judecă în contradictoriu cu persoana ce figurează ca titular actual al dreptului de proprietate şi pentru care există riscul pierderii dreptului, aceasta având posibilitatea de a-şi formula propriile apărări decurgând din calitatea pe care o are.

Faţă de toate aceste considerente, reţinând legalitatea hotărârii pronunţate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 215 din 26 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2022.