Validity of 1991 land reconstitution title versus prior res judicata on state acquisition of abuzively expropriated property

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 20 iulie 2017 sub nr. x/2017, (a cărei judecată a fost declinată, prin admiterea excepţiei necompetenţei materiale urmare pronunţării sentinţei civile nr. 13733 din 7 decembrie 2017, în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde a fost înregistrată pe rolul secţiei a IV-a civile sub nr. x/2018), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, prin prefectul Municipiului Bucureşti, Subcomisia Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, prin primarul sectorului 3 şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să se constate nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x din 21 ianuarie 1997, emis pe numele beneficiarei C., sub aspectul întinderii dreptului la reconstituire şi a amplasamentului, în sensul radierii din T212 parcela x a suprafeţei de teren de aproximativ 150 mp, ce se suprapune peste terenul ce se află în proprietatea sa; să se constate inexistenţa titlului statului asupra terenului în suprafaţă de 171 mp, situat în prezent în Bucureşti, Bd. x, sector 3; obligarea pârâtului B. să îi lase deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 171 m.p., înscris în cartea funciară nr. x, Bucureşti, având număr cadastral al parcelei 6288; să se stabilească linia de hotar între proprietatea sa şi proprietatea pârâtului.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile Legii nr. 18/1991, art. III din Legea nr. 169/1997, art. 563 şi 566 C. civ. şi art. 148-151, 192, 194-195 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

La rândul său, prin întâmpinare, pârâtul B. a invocat, cu privire la cererea având ca obiect nulitatea parţială a titlului de proprietate nr. x din 21 ianuarie 1997, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei de interes, iar cu privire la capătul de cerere privind inexistenţa titlului statului asupra terenului revendicat, excepţia inadmisibilităţii, excepţia nulităţii parţiale a cererii de chemare în judecată pentru nemotivarea capătului de cerere, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei de interes. Referitor la capătul de cerere privind revendicarea, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, prin raportare la decizia nr. 778 din 24 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar cu privire la capătul de cerere privind stabilirea liniei de hotar, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei de obiect.

Pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, prin prefectul Municipiului Bucureşti, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes.

2. Judecata la fond şi hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin încheierea din 17 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei de interes cu privire la capătul de cerere privind nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x din 21 ianuarie 1997 şi a respins acest capăt de cerere, ca lipsit de interes. A respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, excepţia autorităţii lucrului judecat cu privire la celelalte capete de cerere. A unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin primarul general.

Prin încheierea din 16 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a unit cu fondul excepţia lipsei de interes privind capătul de cerere privind grăniţuirea.

Prin sentinţa nr. 2724 din 28 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins în rest acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B., Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, prin prefectul Municipiului Bucureşti şi Subcomisia Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, prin Primarul sectorului 3, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1783 din 11 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2724 din 28 decembrie 2018 şi încheierii din 17 aprilie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1783 din 11 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că instanţele de judecată au reţinut greşit că operează puterea de lucru judecat în raport cu decizia nr. 778R/24.04.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, prin decizia recurată stabilindu-se eronat că aspecte referitoare la preluarea de către stat a bunului ce a aparţinut familiei recurentului au fost invocate şi puse în discuţia contradictorie a părţilor în acel dosar.

A precizat că, prin acţiunea formulată în dosarul nr. x/2011, reclamantul B. a solicitat să i se constate dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 550 mp, pentru care deţinea titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, formulând apărări faţă de cererea reconvenţională a recurentului ce a vizat revendicarea terenului care îi aparţinea.

Acţiunea în revendicare formulată de reclamant în dosarul nr. x/2011 a fost admisă iniţial, instanţa reţinând că, în lipsa unei acceptări autentice din partea statului a donaţiei bunicii recurentului, nu se poate vorbi despre un contract de donaţie valabil încheiat, despre o transmitere a proprietăţii în fapt şi în drept (în ceea ce priveşte cota de 1/4 din imobil a numitei D.) şi că nu se poate reţine existenţa unei exproprieri a terenului (pentru restul de 3/4 ce aparţinea numiţilor E. şi F.), întrucât în adeverinţa nr. x/1970 sau în adresa nr. x/2009 s-a menţionat că exproprierea a avut loc conform deciziei nr. 659/1969, care, însă, cuprinde menţiuni doar cu privire la perfectarea actelor de donaţie, fără vreo trimitere la expropriere.

A menţionat că, în dosarul nr. x/2011, urmare admiterii recursului formulat de pârâtul B., a fost respinsă cererea reconvenţională ce privea revendicarea, reţinându-se că instanţele de fond au punctat corect aspectele formale legate de titlurile de proprietate ale părţilor, dar că au nesocotit efectele ofertei de donaţie a numitei D. cu referire la intrarea terenului în patrimoniul statului. În ceea ce priveşte restul de teren, curtea a reţinut că acesta a intrat în proprietatea statului, fără titlu, fiind deţinut de minorii care nu au formulat ofertă de donaţie în formă autentică.

Referitor la chestiunile litigioase supuse dezbaterii în dosarul nr. x/2011, recurentul a susţinut că acestea nu au vizat aspecte referitoare la preluarea de către stat fără titlu a imobilului, accentul fiind pus pe oferta de donaţie, iar nu pe restul de 3/4 de teren, fără a se verifica dacă terenul în cauză a figurat în evidenţele autorităţilor.

Deşi, ulterior, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1538/2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (dosar nr. x/2015), prin care s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie şi nulitatea absolută parţială a deciziei nr. 659/1969, instanţele de fond au reţinut că aceasta nu este de natură să înlăture puterea de lucru judecat a aspectelor statuate prin decizia nr. 778R din 24 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2011.

Faţă de relativitatea efectelor lucrului judecat, recurentul a apreciat că ceea ce s-a statuat prin considerentele deciziei anterior menţionate nu se impune în procesul pendinte, întrucât, în procesul anterior nu au fost dezbătute, în contradictoriu, aspectele litigioase ce privesc preluarea de către stat a terenului, instanţa apreciind în funcţie de situaţia prezentată la acel moment în susţinerea unei cereri aflate în ultimul stadiu procesual, nesusceptibilă de vreo cale de atac.

A susţinut că, în prezentul litigiu, instanţele nu au procedat la o cercetare judecătorească amănunţită pentru a statua dacă imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001, ci s-au prevalat de decizia nr. 778R din 24 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2011. Or, în anul 1992 autorii recurentului s-au judecat într-o acţiune de partaj succesoral în care s-a verificat dacă terenul poate forma obiectul unei astfel de acţiuni, reţinându-se că imobilul nu a fost preluat de stat. În aceste condiţii, formularea unei cereri de redobândire a proprietăţii în baza legilor speciale nu ar fi avut succes.

Menţionează că la dosarul nr. x de partaj succesoral a fost depusă, la cererea instanţei, adresa cu nr. x/31 martie 1992 emisă de G., din care rezultă în mod explicit faptul că terenul nu a fost trecut în proprietatea statului. Fără o astfel de constatare, că terenul nu se află în patrimoniul statului, nici nu era posibilă pronunţarea unei hotărâri de partaj. Preluarea de către stat a imobilului sau trecerea imobilului în patrimoniul statului, cu titlu sau fără titlu, nu a reprezentat un obiect al dezbaterilor contradictorii în procesul anterior, ci aprecierea judecătorului care a redactat decizia, a fost o interpretare personală în sprijinul soluţiei de admitere a recursului, respectiv de respingere a revendicării. Cu alte cuvinte, în dosarul anterior însuşi pârâtul B., aducând argumentul existenţei unei donaţii către stat, nu a solicitat instanţei să se pronunţe asupra preluării întregului imobil, cu atât mai mult nici nu a adus în discuţie presupusa preluare fără titlu de către stat a proprietăţii deţinută de minorii pe atunci, E. şi F..

Prin urmare, acea interpretare din considerentele deciziei anterioare nu poate fi apreciată ca o rezolvare dată irevocabil unei chestiuni de drept, ce s-ar bucura de autoritatea de lucru judecat în prezenta cauză.

Invocă în acest sens dreptul la un proces echitabil, astfel cum este înţeles în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Consideră că nu se poate bucura de proprietatea sa iar drepturile sale nu au fost analizate efectiv, câtă vreme instanţele de fond au reţinut autoritatea de lucru judecat în raport de o hotărâre a unei instanţe de recurs care a indicat o situaţie de fapt fără o cercetare amănunţită şi fără a o pune în discuţia părţilor în acel moment, întrucât preluarea de către stat a terenului fără titlu nu a fost disputată în contradictoriu şi nici nu a constituit un aspect litigios al cauzei, poziţiile părţilor referindu-se exclusiv la preluarea cu titlu a terenului, fie prin contract de donaţie, fie prin expropriere.

Apeciază că este proprietarul imobilului în litigiu în baza unui act autentic valabil, împrejurare neanalizată de instanţele din prezentul litigiu, care au statuat exclusiv în considerarea faptului că trebuie respectată autoritatea deciziei civile nr. 778R/24.04.2014.

Susţine că nu li se poate imputa autorilor săi nepromovarea unei acţiuni pe Legea 10/2001 sau a unei cereri pe Legea 18/1991, deoarece aceasta reglementează situaţia terenurilor intrate în cooperativele agricole sau a terenurilor ce au fost atribuite în folosinţă veşnică pentru ridicarea de locuinţe proprietate personală, iar terenul ce face obiectul cauzei nu se încadrează în situaţiile la care se referă legea.

Recurentul a arătat că solicită a se constata inexistenţa titlului statului şi nulitatea titlului lui B. în condiţiile în care, în procedura de eliberare a titlului de proprietate, autorităţile nu au avut în vedere graniţele proprietăţilor private existente, punerea în posesie făcându-se după aprecierea subiectivă a celor prezenţi la măsurători, acapararea abuzivă a suprafeţei de teren ce face obiectul revendicării fiind urmarea directă a încălcării procedurii legale de eliberare a titlului de proprietate, orice formă de reparaţie fiind împiedicată prin decizia nr. 778 R/24.04.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Solicită ca prin prezentul recurs să se procedeze la o analiză concretă, în contextul particular al cauzei, în sensul dacă, prin efectul negativ al autorităţii lucrului judecat produs de decizia civilă nr. 778R/24.04.2014, nu este atinsă însăşi substanţa dreptului său - accesul liber la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie. În speţa de faţă, deşi a obţinut o hotărâre judecătorească ce a constatat nulitatea donaţiei, ce argumenta preluarea cu titlu a terenului de către stat, în cuprinsul Deciziei nr. 778R/24.04.2014, acest demers judiciar s-a dovedit a fi ineficient, de vreme ce nu a putut beneficia de teza nepreluării în fapt a terenului, fiind invocată în continuare autoritatea de lucru judecat privind aspectul preluării fără titlu.

Cum instanţele învestite cu soluţionarea noii cereri de revendicare nu au analizat dacă terenul ce a făcut obiectul donaţiei a fost sau nu preluat efectiv de către stat, pe lângă faptul că nu s-au verificat aspecte legate de preluarea efectivă, chiar şi fără titlu, calea specială pentru obţinerea unei redobândiri prin efectul Legii 10/2001 fiind vădit tardivă, solicită să se constate că i-a fost grav restricţionat dreptul de a avea acces la o instanţă, care să procedeze la o examinare concretă şi efectivă a continuităţii dreptului de proprietate a autorilor săi. Chiar dacă acţiunea de faţă este tot o revendicare, efectul negativ al autorităţii de lucru judecat privind constatările din Decizia nr. 778R/24.04.2014 nu poate fi opus în prezentul proces, întrucât deşi autoritatea de lucru judecat urmăreşte un scop legitim, acela care vizează respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca expresie a preeminenţei dreptului, inerentă unei societăţi democratice, astfel cum proclamă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii, ingerinţa în dreptul său de acces la o instanţă nu respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

A afirmat că i s-a încălcat dreptul de acces la justiţie, protejat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale şi a solicitat să nu se aplice, în prezentul litigiu, norma internă care reglementează funcţia negativă a autorităţii de lucru judecat (art. 1201 C. civ. de la 1864 şi art. 431 din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010), ci norma convenţională mai favorabilă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Recurentul a mai susţinut că a fost nesocotit principiul efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară şi principiului priorităţii înscrierilor în cartea funciară, autorii săi înscriindu-şi dreptul de proprietate în cartea funciară, sentinţa nr. 4281/1992 de partaj fiind menţionată în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr. x/25.10.1992. A precizat că, la data eliberării titlului de proprietate nr. x/1997 pentru autoarea pârâtului B., dar şi anterior, la data emiterii proceselor-verbale de punere în posesie, autorităţile au avut posibilitatea şi obligaţia de a verifica situaţia juridică a terenului, care nu era liber şi nu putea fi atribuit, titlul acestuia fiind intabulat abia în 2005, recurentul intabulându-l în 2004.

Astfel, publicitatea, ca mijloc de realizare a securităţii juridice a drepturilor subiective civile nu şi-a realizat funcţia, instanţele nefăcând referire la aceasta, deşi a fost menţionată expres inclusiv în cererea de apel. Imobilul a intrat în circuitul civil, actualmente, pe aceasta suprafaţă de teren fiind autorizată o construcţie (demersul pârâtului B. cu privire la anularea autorizaţiei de construire s-a finalizat prin respingerea cererii).

Cât priveşte dispoziţiile art. 21 C. civ., a menţionat că acesta instituie două prezumţii relative în sensul existenţei dreptului, actului sau faptului înscris într-un registru public, respectiv a inexistenţei dreptului, actului sau faptului radiat. O aplicaţie particulară a acestei reguli se regăseşte în materia drepturilor reale imobiliare înscrise în cartea funciară, în art. 900 noul C. civ. privind prezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept tabular după cum dreptul real este înscris sau radiat din cartea funciară. În ceea ce priveşte situaţia de carte funciară, deşi dreptul de proprietate al recurentului a fost intabulat anterior celui al pârâtului, acesta nu a contestat identificarea terenului sau corectitudinea înscrierilor. Astfel, se impune reluarea dezbaterilor prin punerea în discuţia contradictorie a părţilor şi a aspectelor referitoare la stabilitatea circuitului civil şi la posibila încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, pentru garantarea respectării dreptului părţilor la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel nu a făcut referire la aceste critici din cererea de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul B. a formulat întâmpinare la 17 iunie 2021, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

La 5 iulie 2021, recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 decembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A., fixând termen de judecată la 3 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, este de reţinut că reclamantul a promovat o acţiune în nulitatea titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 al pârâtului B. şi revendicare, susţinând că este adevăratul proprietar al imobilului în litigiu.

Instanţa de fond a respins acţiunea, reţinând puterea de lucru judecat a deciziei nr. 778/24.04.2014 a Curţii de Apel Bucureşti în care o primă acţiune în revendicare între aceleaşi părţi a fost în mod irevocabil respinsă pe considerentul că imobilul a ieşit din patrimoniul autorului reclamantului în anul 1969, astfel că sentinţa de partaj din anul 1992 de care se prevalează acesta nu poate fi opusă unui titlu constitutiv în baza Legii nr. 18/1991 dublat de o posesie neîntreruptă. Pronunţarea în 2016 a unei hotărâri de anulare a donaţiei şi a deciziei de acceptare a acesteia nu înlătură puterea de lucru judecat a statuărilor anterioare.

În litigiul anterior a fost infirmată teza reclamantului potrivit căreia terenul în suprafaţă de 171 m.p. nu a fost niciodată preluat de stat, ci s-a aflat în mod continuu, în proprietatea sa şi a autorilor săi. S-a reţinut că bunul a fost preluat abuziv de stat, respectiv cota de 1/4 care i-a aparţinut soţiei supravieţuitoare D., în baza donaţiei către stat, acceptate prin Decizia nr. 659/08.09.1969 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv şi cota de 3/4 care le-a aparţinut minorilor F. şi E., prin preluare în fapt. Constatarea nulităţii donaţiei cu privire la cota de 1/4 din teren printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu duce la concluzia că întregul bun (şi nici 1/4 din el) nu ar fi fost niciodată preluat de stat, ci doar la constatarea faptului că preluarea a fost abuzivă, în sensul legilor speciale de reparaţie, ale căror termene şi dispoziţii reclamantul şi autorii săi nu le-au urmat însă niciodată.

A considerat instanţa de apel prin decizia atacată cu prezentul recurs că, pe de o parte, în privinţa cotei de 3/4 care le-a aparţinut minorilor F. şi E., operează o veritabilă autoritate de lucru judecat a deciziei civile irevocabile nr. 778R/24.04.2014, rămânând pe deplin valabile considerentele în sensul că această parte din bun a fost preluată de stat în fapt. Pe de altă parte, în privinţa cotei de 1/4 pentru care s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a tranşat doar natura preluării de stat, de la preluarea «cu titlu» la care s-a făcut referire prin decizia civilă irevocabilă nr. 778R/24.04.2014 la preluarea fără respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 478 din 22 noiembrie 1954 privitor la donaţiile făcute statului, în vigoare la data preluării, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa civilă definitivă nr. 1538/29.11.2016. Or, în ambele situaţii, consecinţa juridică pentru apelantul-reclamant este aceeaşi, în sensul că bunul a fost preluat de stat, nemaiaflându-se în proprietatea foştilor proprietari.

În aceste condiţii, susţinerile reclamantului în sensul că Titlul de proprietate emis în favoarea beneficiarei C., autoarea pârâtului B., este lovit de nulitate absolută parţială deoarece terenul nu s-ar fi aflat la dispoziţia Comisiei de fond funciar pentru a face obiectul Legii nr. 18/1991, ci s-a regăsit dintotdeauna în proprietatea autorilor săi, nu au putut fi reţinute.

Deşi în mod formal, valabilitatea Titlului de proprietate şi constarea inexistenţei titlului statului asupra terenului în suprafaţă de 171 m.p. nu au constituit obiect distinct al pricinii anterioare purtate între părţi, chestiunea caracterului preferabil al titlului emis în temeiul Legii nr. 18/1991 şi preluarea bunului de stat au fost invocate şi verificate pe cale incidentală în litigiul anterior, statuându-se, cu autoritate de lucru judecat, că terenul nu putea face obiectul partajului prin sentinţa civilă nr. 4281/1992 şi că titlul declarativ nu poate fi preferabil unui titlu constitutiv obţinut în baza Legii nr. 18/1991 dublat de posesia neîntreruptă a imobilului.

Instanţa de apel a apreciat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art. 430 alin. (2) C. proc. civ., a uşurat în mod semnificativ sarcina probaţiunii, întrucât ceea ce s-a rezolvat anterior în dosarul nr. x/2011 se impune în procesul pendinte, fără posibilitatea de a fi contrazis. Consideră că celelalte argumente invocate de apelantul-reclamant (înscrierea terenului la rolul fiscal şi plata impozitelor, diverse adrese) subordonate pretinsei preferabilităţi a titlului său, fie au fost invocate, fie ar fi trebuit să fi fost invocate în litigiul purtat anterior între părţi.

Curtea a mai reţinut că reclamantul şi autorii săi nu au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 sau cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi că, şi în situaţia obţinerii sentinţei civile definitive nr. 1538/29.11.2016 de anulare a ofertei de donaţie cu privire la cota de 1/4 din teren, reclamantul nu are un "bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie raportat considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de I.C.C.J. - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, cu referire la pretinsa îndreptăţire de a redobândi posesia actuală asupra imobilului.

Într-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţele de fond au reţinut greşit că operează puterea de lucru judecat în raport cu decizia nr. 778R/24.04.2014, întrucât, în această din urmă hotărâre menţionată, chestiunile litigioase supuse dezbaterii nu au vizat aspecte referitoare la preluarea de către stat fără titlu a imobilului, accentul fiind pus pe oferta de donaţie, iar nu pe restul de 3/4 de teren, fără a se verifica dacă terenul în cauză a figurat în evidenţele autorităţilor şi că ulterior, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1538/2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (dosar nr. x/2015), prin care s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie şi nulitatea absolută parţială a deciziei nr. 659/1969, de care instanţa trebuia să ţină cont.

Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanţa de apel a valorizat efectul pozitiv al dezlegărilor conţinute în considerentele cu efect decizoriu al celor două hotărâri anterioare, reţinând puterea probatorie a celor statuate în raport cu litigiul pendinte.

Astfel, ceea ce s-a statuat anterior între aceleaşi părţi şi nu poate fi contrazis, având efectul unei prezumţii iuris et de iure, este faptul că imobilul în litigiu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către stat, ce s-a dovedit a fi fără titlu, atât în ceea ce priveşte cota de 3/4 pentru care proprietari figurau cei doi minori, cât şi pentru cota de 1/4 de la mama acestora, în urma anulării ofertei de donaţie. Aceste statuări au stat la baza respingerii acţiunii în revendicare promovată anterior de reclamant pe cale reconvenţională în litigiul având ca obiect principal acţiunea în constatarea dreptului de proprietate al pârâtului şi nu pot fi înlăturate printr-un raţionament judiciar contrar, bazat pe aceleaşi elemente evaluate iniţial. Corect a apreciat instanţa de apel că intervenirea unei judecăţi prin care s-a anulat oferta de donaţie nu are ca efect restituirea bunului în patrimoniul moştenitorilor fostului donator, câtă vreme hotărârea nu dispune acest lucru, imobilul râmânănd, fără titlu, în posesia statului care îl preluase.

Prin urmare, nu se poate considera că în litigiul anterior nu s-au tranşat aspectele litigioase ce privesc preluarea terenului de către stat, câtă vreme s-a analizat succesiunea transmiterii bunului pentru a se indentifica titlul mai caracterizat şi s-a constatat că reclamantul nu poate exhiba un titlu actual valabil, contractul său de vânzare provenind de la un neproprietar, acest raţionament constituind însăşi esenţa mecanismului judiciar specific unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri. Ca atare, contrar susţinerilor recurentului, nu este necesar ca titlul acestuia să fie anulat într-o procedură jurisdicţională pentru ca dezlegările privind lipsa de efecte a titlului să fie utilizate într-un proces ulterior în care se invocă, din nou, preferabilitatea sa.

De asemenea, nu se poate aprecia nici că, valorificând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, instanţa i-a încălcat recurentului dreptul la un proces echitabil, deoarece chestiunea litigioasă nu ar fi fost supusă unei analize directe şi nemijlocite în cauza pendinte. Dimpotrivă, instanţele de fond au analizat pretenţiile reclamantului, utilizând ca mijloc de probă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în raport de hotărârea pronunţată între aceleaşi părţi, pentru a verifica preferabilitatea titlurilor în baza cărora părţile invocă dreptul de proprietate asupra terenului, coroborat cu împrejurarea constatării jurisdicţionale a nulităţii ofertei de donaţie, concluzionând asupra faptului că imobilul a trecut fără titlu în prioprietatea statului, caz în care dreptul fostului proprietar nu a supravieţuit, acesta având vocaţie la reîntregirea patrimoniului în cadrul legislativ oferit de legile speciale de reparaţie.

O astfel de soluţie nu este contrară dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa invocată prin motivele de recurs, întrucât dreptul reclamantului a fost analizat efectiv, instanţele concluzionând, contrar afirmaţiilor acestuia, că dreptul său nu este actual, în condiţiile în care hotărârea de partaj a autorului său are doar un efect declarativ, nu constitutiv sau recognitiv de drepturi, şi nici nu se bucură de o speranţă legitimă având în vedere că prin hotărârea de constatare a nulităţii donaţiei nu s-a dispus şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea statului la restituirea bunului.

În cauzele Lungoci, respectiv Caracas contra României, de care s-a prevalat recurentul în memoriul de recurs, cea de-a doua acţiune în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, în baza efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, deşi titularii dreptului la acţiune au susţinut intervenţia unui element de noutate, care a modificat situaţia avută în vedere în primul litigiu.

Or, în prezenta cauză, cum s-a arătat anterior, instanţele de fond au statuat în mod concret şi judicios pe fondul pretenţiilor reclamantului, prevalându-se de chestiuni dezlegate în judecata anterioară dintre părţi în aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat reglementat de art. 430 alin. (2) C. proc. civ., procedând, totodată, la verificarea elementului de diferenţiere invocat de reclamant, respectiv anularea pe cale judecătorească a oferitei de donaţie, pe care l-au apreciat ca lipsit de relevanţa pretinsă de reclamant, în sensul că nu a modificat regimul juridic al terenului, avut în vedere la prima judecată.

În aceste condiţii nu se poate vorbi de o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamantului de acces la o instanţă de natură a determina înlăturarea normei interne care reglementează autoritatea de lucru judecat şi aplicarea directă a Convenţiei.

Recurentul a criticat şi nesocotirea de către instanţele de fond a principiului priorităţii înscrierii în cartea funciară a dreptului său de proprietate, anterior înscrierii dreptului pârâtului, invocând dispoziţiile art. 21 şi 900 C. civ. care instituie o prezumţie de exactitate a acestor înscrieri.

Critica este nefondată. Astfel, cele două texte de lege nu sunt aplicabile în cauza dedusă judecăţii pentru a constitui obiect de analiză întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (5) C. civ., legea nouă se aplică actelor şi faptelor produse după intrarea sa în vigoare, or, înscrierile de care recurentul face vorbire vizează situaţii juridice anterioare acestei date.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1783A din 11 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2022.