Territorial jurisdiction in cross-border tort claims: rejection of foreign residence evidence and classification of applicable law determination as a substantive issue

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă la data de 28 iunie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumelor de 11.820,99 RON daune materiale şi de 500 000 RON daune morale, precum şi obligarea la plata sumei de 1400 RON/lună cu titlu de prestaţie periodică începând cu data de 8 iulie 2015 şi până la decesul său şi la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă şi integrală a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 şi următ. C. civ.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefiind de competenţa instanţelor române, iar în subsidiar, ca nefondată. A solicitat obligarea persoanei pe care întelege să o cheme în garanţie la plata debitului ce ar incumba pârâtului.

La data de 19 septembrie 2018, pârâtul a solicitat chemarea în garanţie a firmei de asigurări C., iar prin încheierea din 23 septembrie 2019 s-a consemnat că partea a renunţat la această cerere.

Prin încheierea din 9 mai 2019, s-a respins exceptia necompetenţei instanţelor române.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 563 din 1 octombrie 2019, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin decizia nr. 151 din 26 februarie 2021, a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârât împotriva încheierii din 9 mai 2019 pronunţată de tribunal. A admis apelul principal declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., solicitând admiterea acestuia şi casarea hotărârii, cu consecinţa admiterii apelului incident şi a respingerii acţiunii introductive ca nefiind de competenţa instanţelor române, precum şi respingerii apelului principal şi a menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii.

A susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv a nesocotit dispoziţiile art. 107 C. proc. civ. ce reglementează competenţa teritorială a instanţei prin raportare la domiciliul înţeles ca locuinţă în fapt a pârâtului, în condiţiile în care a făcut dovada reşedinţei sale în Germania, stat pe teritoriul căruia acesta era stabilit la momentul sesizării instanţei.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, a arătat că au fost nesocotite prevederile art. 245-248 C. proc. civ., în mod nelegal considerându-se că excepţia inadmisibilităţii trebuie unită cu fondul, în vederea administrării probatoriului. Potrivit recurentului, având în vedere că la momentul pronunţării primei instanţe, la dosar erau suficiente probe pentru stabilirea dreptului material aplicabil, în mod greşit a fost unită excepţia inadmisibilităţii cu fondul. În opinia recurentului, art. 248 alin. (4) C. proc. civ., valorificat de către instanţa de apel, condiţionează temporizarea soluţionării unei excepţii, prin unirea cu fondul cauzei, doar dacă pentru soluţionarea acestei excepţii este necesar a se administra aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului, ceea ce nu era cazul în speţă. Pe de altă parte, reclamantul a indicat că temeiul de drept pentru obţinerea despăgubirilor este reprezentat de dispoziţiile art. 1349 şi următ. C. civ., astfel încât, în respectarea principiului disponibilităţii şi în ipoteza neinvocării dreptului german, instanţa trebuia să ţină seama de această manifestare de voinţă.

Recurentul a mai susţinut că instanţa a încălcat normele de competenţă teritorială care, dacă ar fi fost respectate, ar fi condus la soluţia respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefiind de competenţa instanţelor române (art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

O altă critică adusă deciziei recurate constă în aceea că instanţa a încălcat dispoziţiile dreptului material reprezentate de prevederile art. 4 din Regulamentul nr. 864/2007, în sensul că, deşi a stabilit incidenţa acestui text legal, nu a reţinut aplicabilitatea în speţa pendinte a dreptului german, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe, de respingere a demersului judiciar al reclamantului, ca inadmisibil (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. A arătat că pârâtul recurent a fost legal citat, iar ulterior primirii acţiunii l-a contactat în vederea unei înţelegeri amiabile şi şi-a stabilit domiciliul procesual ales la Cabinet Individual de Avocat D., cu sediul în Bacău.

Potrivit intimatului, scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu a fost atins, respectiv pârâtul a aflat de existenţa dosarului, astfel încât dreptul la apărare nu a fost încălcat. Mai mult, recurentul nu a făcut dovada unei reşedinţe în Germania, astfel cum susţine, iar excepţiile şi apărările ce vizează competenţa statului german au drept scop înlăturarea accesului la justiţie al reclamantului.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 octombrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 16 martie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed:

Prin motivul subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat nesocotirea de către instanţă a dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ. ce reglementează competenţa teritorială a instanţei prin raportare la domiciliul înţeles ca locuinţă în fapt a pârâtului, arătând că a făcut dovada reşedinţei sale în Germania, stat pe teritoriul căruia acesta era stabilit la momentul sesizării instanţei.

Se observă că această critică a fost formulată şi prin motivele de apel, pârâtul contestând, aşa cum a reţinut curtea de apel, doar aprecierea potrivit căreia nu a probat reşedinţa sa în oraşul Boblingen din Germania prin adeverinţa nr. x/2018.

Această critică nu poate fi însă primită.

Prin art. 107 C. proc. civ. s-a instituit regula generală de competenţă teritorială potrivit căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Este eronată astfel susţinerea recurentului potrivit căreia prin adeverinţa depusă a făcut dovada reşedinţei sale în Germania, fiind în imposibilitate de a produce un contract de închiriere, întrucât situaţia locativă îi este asigurată de angajator.

Cum corect a constatat curtea de apel, adeverinţa nr. x din 28 noiembrie 2018, eliberată de S.C. E. S.R.L., atestă raporturile de muncă dintre recurent şi societatea angajatoare, precum şi faptul că începând cu 7 februarie 2017 acesta îşi desfăşoară activitatea la sucursala firmei Offenbach am Main, îndeplinindu-şi atribuţiile pe şantiere de lucru ale acesteia din Germania.

Din conţinutul acestei adeverinţe nu rezultă aşadar, aşa cum pretinde recurentul, că locuinţa în fapt a acestuia se află la momentul învestirii instanţei, în limbajul specific oferit de Regulamentul nr. 1215/2012, în oraşul Boblingen, la sucursala societăţii angajatoare.

În privinţa criteriilor de determinare a competenţei, astfel cum sunt ele circumscrise prin dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., nu pot fi primite nici susţinerile recurentului privitoare la faptul că noţiunea de domiciliu trebuie interpretată în sens larg, respectiv ca adresă la care locuieşte efectiv, în condiţiile în care prin adeverinţa menţionată se instituie doar o prezumţie relativă asupra acestui aspect.

Astfel, se observă că interpretarea noţiunii de domiciliu trebuie realizată în sensul rezultat din dispoziţiile art. 91 alin. (1) C. civ. potrivit cărora:

"Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate".

Or, în cauză, domiciliul părţii, potrivit cărţii de identitate se află în România, chiar recurentul, prin cereri adresate instanţei, indicându-şi respectivul domiciliu din România.

Se mai constată că prin decizia recurată, în raport de motivele de apel formulate, instanţa a constatat în mod corect că dezlegarea tribunalului cu privire la instanţa competentă rămâne câştigată cauzei, potrivit art. 464 alin. (2) coroborat cu art. 477 C. proc. civ.

Astfel, în raport de art. 1065 C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, trebuia verificat, pentru stabilirea instanţei competente a judeca litigiul, dacă prevederile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 cuprind dispoziţii diferite celor din Cartea a VII-a a C. proc. civ. prin care să se instituie o competenţă exclusivă a altei instanţe decât cea română pentru litigiile întemeiate pe răspundere delictuală, cum este cel în speţă.

S-a reţinut că potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, competenţa generală aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, indiferent de naţionalitate, prin regulament instituindu-se şi o competenţă specială, nu însă şi exclusivă, a instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă (art. 7 pct. 2).

Ca atare, faţă de dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., reclamantul avea posibilitatea alegerii instanţei, prin raportare la art. 107 din cod.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita soluţionare a apelului principal prin reţinerea curţii de apel care a apreciat ca fiind eronat modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, acestea sunt, de asemenea, nefondate.

Soluţionând apelul principal declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, curtea de apel a constatat că inadmisibilitatea acţiunii, ca excepţie absolută, constituie o excepţie de fond, iar soluţionarea acesteia este indisolubil legată de modul în care, pe fond, se determină legea materială aplicabilă.

Astfel, curtea de apel a reţinut că stabilirea legii aplicabile litigiului cu element de extraneitate nu constituie o excepţie în accepţiunea art. 245 C. proc. civ. ci un aspect de fond, soluţionarea acesteia urmând a se face în condiţiile art. 248 alin. (4) din cod.

Reglementând noţiunea de excepţie procesuală prin art. 245 C. proc. civ., legiuitorul a statuat în sensul că aceasta "este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii".

În speţă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost ridicată, din oficiu, de tribunal potrivit încheierii de dezbateri din 23 septembrie 2019, urmare a cererii formulate de pârât de a se constata că dreptul material aplicabil speţei este dreptul german şi nu cel român, respectiv art. 1349 şi următ. C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală

Or, stabilirea legii aplicabile litigiului cu element de extraneitate nu poate constitui o excepţie de procedură asupra căreia instanţa să fie obligată a se pronunţa în prealabil în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în mod corect, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., curtea de apel a procedat la unirea excepţiei invocate cu fondul cauzei, constatând necesitatea administrării aceloraşi dovezi ca şi pentru soluţionarea fondului.

Aceasta în condiţiile în care s-a reţinut că este necesară administrarea, în condiţiile prevăzute de art. 2562 C. civ., a acelor prevederi legale în baza cărora să se verifice îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 2464-2566 din cod.

Se au astfel în vedere prevederile art. 2562 C. civ., care reglementează modalitatea de stabilire de către instanţă a conţinutului legii străine şi dovada acestuia, precum şi dispoziţiile art. 2564-2566 din acelaşi cod, respectiv cele privind înlăturarea aplicării legii străine, înlăturarea excepţională a legii aplicabile şi normele de aplicare imediată.

De asemenea, art. 26 din Regulamentul nr. 864/2007 stipulează în sensul că "Aplicarea unei dispoziţii din legea oricărei ţări menţionate în prezentul regulament poate fi refuzată numai dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a instanţei competente".

Ca atare, contrar susţinerilor recurentului se constată corecta aplicare de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 245-248 C. proc. civ., în mod corect fiind dispusă anularea sentinţei tribunalului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Nici criticile subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. nu pot fi primite, în raport de cele sus menţionate, cu atât mai mult cu prin decizia atacată, în soluţionarea apelului principal, instanţa a reţinut prematuritatea exprimării unei poziţii asupra respectivului aspect.

Pentru toate aceste considerente, potrivit art. 497 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 151 din 26 februarie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2022.