Recovery of Defense Costs from State in Post-Acquittal Criminal Proceedings Under Civil Liability for Judicial Expenses

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 5 iunie 2018, A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 904.359,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariile de avocat suportate de reclamant pentru a-şi asigura apărarea în dosarul penal nr. x/2014 privind B., cauză în care a fost achitat.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 14, art. 15, art. 16 şi art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 451 şi următ. C. proc. civ.

La 10 iulie 2018, dând curs solicitării instanţei, reclamantul a arătat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este reprezentat de art. 276 alin. (6) C. proc. pen. coroborat cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 2101 din 22 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 526 A din 23 iunie 2020, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o şi, rejudecând, a admis, în parte, acţiunea. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 70.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare, sub forma onorariilor de avocaţi, efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/2014, din care 20.000 RON în faza de urmărire penală şi 50.000 RON în faza de judecată. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 2.505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi suma de 1.252,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi recurs incident reclamantul A..

1)Recursul declarat de pârât a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., iar pe calea acestuia s-a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate şi a sentinţei tribunalului, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, iar în subsidiar, casarea deciziei curţii de apel şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a hotărârii instanţei de fond.

Întrucât pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost înregistrat dosarul nr. x/2017 care are ca obiect reparare prejudicii erori judiciare, prin care acelaşi reclamant, A., a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 904.359,50 RON cu titlu de daune materiale (cheltuieli de judecată - onorarii de avocat - ocazionate de desfăşurarea procesului penal), precum şi la plata unor alte sume cu titlu de daune materiale şi morale (cerere respinsă prin sentinţa civilă nr. 2506 din 28 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă împotriva căreia reclamantul a declarat apel înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu termen de judecată la 9 noiembrie 2020), recurentul-pârât a susţinut că, în interesul unei bune administrări a justiţiei şi necesităţii evitării pronunţării unor hotărâri contradictorii, se impune casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în scopul conexării celor două dosare.

În subsidiar, recurentul-pârât a criticat decizia pronunţată în apel, considerând că în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 276 C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit recurentului, cererea este neîntemeiată având în vedere că Statul român nu a avut calitatea de parte în procesul penal în discuţie, părţi în respectivul proces fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, astfel încât nu ar putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în procesul penal, prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată.

Recurentul a susţinut că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât pentru antrenarea acesteia se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiţii, iar în speţă, nu este întrunită prima condiţie, respectiv aceea a existenţei unei fapte proprii a Statului român cu caracter ilicit, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului nu poate fi reţinută, deoarece pentru ca aceasta să-şi găsească aplicarea ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori, iar între pârât şi procurori nu există un mandat de prepuşenie, acesta nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procuror în baza răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Din interpretarea per a contrario a art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată (text preluat şi de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004), precum şi din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52, în integralitatea sa, pentru recurent a reieşit că în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autorităţile menţionate în Titlul III Capitolul VI din Constituţie, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare.

Or, vătămarea invocată de reclamant, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noţiunii de eroare judiciară, noţiune al cărei conţinut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 şi art. 538 şi art. 539 C. proc. pen.

Recurentul a susţinut, pe de altă parte, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu poate constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât aceste dispoziţii reglementează doar cheltuielile de judecată din cadrul procesului civil. Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere părţile participante la proces şi nu pe ceilalţi participanţi, iar potrivit art. 29-34 C. proc. pen., organele judiciare sunt organe specializate ale statului care realizează activitatea juridică, neavând calitatea de părţi, în sensul art. 32 şi nici pe cea de subiecţi procesuali, aşa cum sunt definiţi de art. 33-34 din cod.

Recurentul a făcut trimitere, în sprijinul susţinerilor sale, la decizii de speţă ale instanţei supreme, prin prisma cărora a desprins concluzia că nu poate fi obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciile materiale suferite constând în onorariile achitate avocaţilor pe parcursul procesului penal în temeiul răspunderii civile delictuale sau a unor temeiuri reglementate de C. proc. civ.

2) Prin recursul incident, reclamantul a criticat decizia curţii de apel pentru încălcarea normelor de drept material cuprinse la art. 4 alin. (1) C. proc. pen. (echivalentul art. 6 alin. (2) CEDO) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că deşi instanţa de apel a recunoscut că este normal ca Statul să-şi asume răspunderea atunci când exercită acţiunea penală fără temei (se dispune achitarea), acordarea veritabilă a acestei reparaţii nu a existat.

Potrivit recurentului, curtea de apel nu s-a raportat la prevederile legale care stabilesc criteriile pentru o eventuală reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorarii de avocat, ci a apelat la criterii arbitrare pentru a opera această reducere.

Din moment ce art. 451 alin. (2) C. proc. civ. este o normă de drept material care oferă criterii clare pentru eventuala reducere a onorariului avocaţilor, verificarea respectării şi aplicării acestora este de competenţa Înaltei Curţi, nefiind, în opinia recurentului o problemă de apreciere a situaţiei de fapt şi a probelor.

A susţinut astfel că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. care limitează aprecierea proporţionalităţii de raportul dintre onorariu şi valoarea, complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

Mai mult, a considerat că întemeierea instanţei pe acest motiv pentru reducerea onorariului de avocat echivalează cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi a protecţiei acordate de art. 6 alin. (2) CEDO (cauzele Ashendon & Jones c. Marii Britanii, Lutz c. Germaniei) şi art. 4 C. proc. pen.

În opinia recurentului, achitarea sa în dosarul penal împiedică punerea la îndoială a nevinovăţiei sale pentru faptele respective într-o cauză ulterioară.

A concluzionat că au fost ignorate de către curtea de apel criteriile stabilite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în favoarea unor aprecieri subiective privitoare la pretinsa legătură între notorietatea unei persoane şi existenţa unei disproporţii vădite a onorariului faţă de complexitatea cauzei, de munca avocatului şi de circumstanţele cauzei.

În drept, motivele de recurs au fost subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de recurentul - reclamant A. s-a solicitat respingerea recursului pârâtului, în principal, ca inadmisibil, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi, în subsidiar, ca nefondat.

A susţinut inadmisibilitatea recursului pârâtului prin prisma faptului că motivele nu au fost invocate în primă instanţă şi nici în apel, fiind deci formulate omisso medio. A mai arătat că Ministerul Finanţelor nu a formulat întâmpinare în primă instanţă, pentru a invoca apărările de care se prevalează în recurs.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat, în primul rând, că nu există o cerere cu acelaşi obiect ca cea soluţionată prin decizia recurată în dosarul nr. x/2017, dosar în care a renunţat la cererea care viza recuperarea cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal, această situaţie fiind reţinută prin sentinţa civilă nr. 2506/2018, astfel încât nu există niciun risc pentru pronunţarea unor hotărâri contradictorii.

În al doilea rând a susţinut că prin decizia atacată instanţa a aplicat corect art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ. pentru a obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal în care a fost achitat.

A precizat astfel că deşi statul per se nu este parte în procesul penal nu înseamnă că nu poate răspunde, prin Ministerul Finanţelor, pentru cheltuielile de judecată suportate de persoanele care au avut calitatea de inculpat şi au fost achitate, astfel încât recursul pârâtului trebuie respins.

Recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare şi răspuns la întâmpinare.

A solicitat respingerea recursului incident ca inadmisibil, în raport de Decizia nr. 181 din 5 martie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa s-a pronunţat faţă de prevederile art. 451 alin. (2) din cod asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1).

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la inadmisibilitatea recursului Ministerului Finanţelor a precizat că a înţeles a critica soluţia curţii de apel dată asupra fondului cauzei şi a reiterat motivele de recurs.

Recurentul - reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului - pârât prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii.

A susţinut că recursul nu intră sub incidenţa Deciziei nr. 3/2020 pentru că nu a criticat temeinicia deciziei curţii de apel ci încălcarea normelor de drept material de către instanţă, respectiv art. 4 alin. (1) C. proc. pen. (echivalentul art. 6 alin. (2) CEDO) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentului - reclamant, calea de atac promovată nu vizează critica modului de apreciere a probelor şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel ci a folosirii de către aceasta a altor criterii decât cele stabilite de lege pentru aprecierea proporţionalităţii onorariului de avocat.

Potrivit recurentului, Decizia nr. 3/2020 nu a vizat excluderea totală a controlului de legalitate a hotărârilor care vizează cheltuielile de judecată, instanţa supremă păstrând posibilitatea de a verifica dacă criteriile legale de reducere a onorariului avocaţial au fost respectate, o interpretare contrară presupunând ignorarea completă a art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi recurgerea la motive arbitrare pentru reducerea onorariului.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin care s-a constatat neincidenţa excepţiilor invocate, a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 octombrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 16 martie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prealabil examinării celor două memorii de recurs, Înalta Curte reţine că la termenul de dezbatere a acestora, 16.03.2022, recurentul-reclamant a depus la dosar o copie a sentinţei civile nr. 2506/28.12.2018 a Tribunalului Bucureşti prin care a făcut dovada renunţării în dosarul nr. x/2017 la pretenţiile privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal, lipsind astfel de fundament cererea recurentului-pârât de pronunţare a unei soluţii de casare a deciziei atacate, în scopul conexării cauzei de faţă la aceea mai sus menţionată, aflată în curs de judecată.

Analizând recursurile în raport de conţinutul criticilor formulate şi a normelor legale incidente cauzei, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, după cum urmează:

a) Recursul principal declarat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, că obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocaţiale plătite de cel cercetat în calitate de inculpat în procesul penal, finalizat prin achitarea sa, nu îşi poate găsi un temei legal nici în dispoziţiile art. 276 C. proc. civ..pen. coroborate cu cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nici în răspunderea civilă delictuală de drept comun (art. 1357 C. civ.), dar nici în răspunderea obiectivă ce revine statului pe tărâmul dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

Examinând aceste critici, Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat, prin conţinutul lor, acestea nefiind de natură să conducă la o soluţie de admitere a recursului şi de infirmare a soluţiei adoptate în instanţa de apel.

Rezolvând pe fond acţiunea dedusă judecăţii, curtea de apel a stabilit că dispoziţiile art. 276 alin. (5) şi (6) din C. proc. pen. şi cele ale art. 451 - 455 C. proc. civ. dau cadrul general de soluţionare pe cale separată, în faţa instanţei civile, a pretenţiilor constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului penal de către cel cercetat sub acuzaţie penală şi achitat prin hotărâre definitivă, în timp ce fundamentul obligării Statului la suportarea acestor cheltuieli a fost identificat în obligaţia de garanţie care revine acestuia, ca titular al acţiunii penale - al cărei obiect e reprezentat de tragerea la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni - care, finalizată fiind printr-o soluţie de achitare, are semnificaţia pierderii procesului de către cel ce l-a iniţiat (Statul român).

Soluţia instanţei de apel, în limitele acestei justificări, este corectă întrucât, pornind de la soluţia de principiu consacrată prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ..pen.- potrivit cu care, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă - nu se poate deduce că atunci când acţiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal şi achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale din acest proces.

Prin urmare, în absenţa unei soluţii legale contrare şi în virtutea principiului echităţii, se înţelege că aceeaşi soluţie legală consacrată expres prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ., trebuie să funcţioneze ori să fie valabilă şi în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzaţia săvârşirii unei infracţiunii, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina căruia trebuie să fie stabilită obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, faţă de particularitatea că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părţile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Sunt îndreptăţite susţinerile recurentului-pârât că, neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării penale în instanţă (faza de judecată), prin aplicarea directă a dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.. Obligarea Statului român la suportarea cheltuielilor de judecată nu ar putea fi justificată nici pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reţinerea caracterului ilicit al activităţii de cercetare şi investigare a infracţiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluţie de condamnare.

Nu se poate reţine caracter ilicit faptei atunci când este vorba de îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege în limitele prescrise de aceasta (art. 1364 C. civ.), ca în ipoteza cercetării şi investigării faptelor penale, după cum trimiterea în judecată prin rechizitoriu, urmată de achitare nu poate reprezenta în sine o faptă ilicită, în lipsa dovedirii în concret a unei fapte comise cu încălcarea legii de organele de urmărire penală, pe parcusul procesului penal. O altă interpretare ignoră specificul cercetării judecătoreşti, care permite administrarea de probe în apărare, valorificarea nulităţilor în cazul actelor procedurale şi impune, în mod nerezonabil şi nerealist, ca la data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale, procurorul să aibă certitudinea unei condamnări penale.

Dar, deşi reţine că soluţionarea acţiunii deduse judecăţii are loc în cadrul procesual oferit de dispoziţiile art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi de art. 451 - 455 C. proc. civ., curtea de apel are în vedere, ca fundament al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de către reclamant, obligaţia de garanţie care revine Statului român, în calitatea sa de titular al acţiunii penale în virtutea căreia acesta are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni.

Justificarea soluţiei instanţei de apel este corectă deoarece Statul organizează şi conduce activitatea judiciară. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, Statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens reglementării conţinute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

În considerarea acestor motive, neputând fi primite criticile formulate de pârât, recursul acestuia va fi respins ca nefondat, apreciind ca fiind legală şi corect fundamentată soluţia instanţei de apel, de obligare a Statului român la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal finalizat prin achitarea reclamantului.

2) Recursul incident formulat de reclamant a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut că soluţia instanţei de apel, prin care a fost pusă în sarcina Statului român doar o mică parte din cheltuielile de judecată pe care le-a necesitat procesul penal în care a fost implicat, vădeşte o încălcare a normelor de drept material prevăzute de art. 4 alin. (1) C. proc. civ..pen. (echivalentul art. 6 alin. (2) din CEDO) şi a celor cuprinse în art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu s-a raportat la criteriile prevăzute de normele de lege incidente pentru a dispune o reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorarii de avocat, ci a apelat la criterii arbitrare.

Criticile recurentului sunt nefondate.

Aşa cum rezultă din motivarea deciziei atacate, criteriile pretins arbitrare utilizate de instanţa de apel, în determinarea cuantumului cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat pârâtul Statul român, au fost cele date de normele de drept intern (art. 451 - 453 C. proc. civ.) şi de jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deopotrivă obligatorie pentru instanţele naţionale ca şi Convenţia însăşi.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii europene, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil în ceea ce priveşte cuantumul lor.

La rândul lor, dispoziţiile art. 452 C. proc. civ. - care vorbesc despre condiţia demonstrării existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată - şi cele ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ.- care dau criteriile în raport de care este permisă verificarea rezonabilităţii cuantumului onorariilor avocaţilor, ca parte a cheltuielilor de judecată - nu sunt decât o preluare la nivelul legislaţiei interne a principiilor utilizate în jurisdicţia europeană în legătură cu acordarea cheltuielilor generate de susţinerea unei proceduri judiciare.

Cât priveşte cauza dedusă judecăţii sale, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, cu referire la cheltuielile aferente fazei de urmărire penală a procesului care l-a vizat pe reclamant, că nu a fost demonstrat caracterul necesar al cheltuielilor în cuantum de 726.104 RON, pentru care partea a depus la dosar doar facturi/extrase de cont şi contracte de asistenţă juridică, acestea din urmă neînsoţite de înscrisuri care să releve îndeplinirea activităţilor de "studiu documente juridice", "redactare analiză juridică" ori care să permită instanţei verificări dacă s-a întocmit o analiză/opinie juridică, dacă aceasta era în legătură cu dosarul penal, dacă a fost utilă reclamantului pentru construirea apărării în cursul urmăririi penale.

Aceste argumente, pentru care instanţa de apel nu a recunoscut dreptul reclamantului la restituirea cheltuielilor de judecată în cuantum de 726.104 RON aferente fazei de urmărire penală a procesului penal, nu au fost contestate pe calea recursului incident.

Afirmaţia critică, în sensul că în judecata sa, prin cenzurarea cheltuielilor necesitate de faza de urmărire, instanţa de apel ar fi încălcat prezumţia de nevinovăţie a reclamantului (art. 4 C. proc. civ..pen. şi art. 6 alin. (2) din C.E.D.O.) - aspect demonstrat de evocarea măsurii arestului preventiv dispus în această etapă a procesului penal - este total nejustificată şi fără corespondent în argumentele deciziei atacate.

În realitate, instanţa de apel se referă la acest aspect, ca parte a activităţilor şi actelor de urmărire privitoare la reclamant, în aplicarea evaluării permisă prin dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care trebuie raportată la "(...) valoarea sau complexitatea cauzei ori la activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei". Evocarea măsurii arestului preventiv luată faţă de reclamant nu a fost realizată nicidecum ca argument pentru diminuarea sumelor apreciate ca necesar şi rezonabil cheltuite, supuse deci restituirii, ci doar ca elemente ce ţin de circumstanţele cauzei la care era obligatoriu ca instanţa să se raporteze.

Mai trebuie precizat că, în contextul în care instanţa de apel reţinuse nedemonstrarea caracterului necesar al cheltuielilor efectuate de reclamant în faza de urmărire penală pentru întreaga sumă de 726.104 RON a cărei restituire o solicitase, recunoaşterea dreptului la restituirea unei sume de 20.000 RON s-a realizat pe baza unei aprecieri în echitate, prin determinarea unui nivel adecvat şi rezonabil al costurilor apărării care nu putea fi altfel dedus decât cu referire la durata urmăririi penale şi la activităţile şi actele realizate în această etapă a procesului penal, din care măsura arestului preventiv nu putea fi omisă.

Prin urmare, trimiterea la măsura arestului preventiv dispusă faţă de reclamant este una care aduce un plus evaluării realizată de instanţă, iar nu un argument de diminuare a costurilor, cum eronat şi lipsit de temei interpretează reclamantul prin critica sa, atunci când acuză o punere la îndoială a vinovăţiei sale de către curtea de apel.

În ceea ce priveşte costurile aferente fazei de judecată a procesului penal, a căror restituire instanţa a dispus-o în limita sumei de 50.000, criticile recurentului au susţinut, în esenţă, utilizarea altor criterii de reducere a onorariilor cu avocaţii decât cele permise de lege care, astfel fiind, sunt unele arbitrare.

Înalta Curte nu va putea reţine nici această critică, observând că, în aprecierea caracterului rezonabil al costurilor cu apărarea reclamantului în faza de judecată a procesului penal, instanţa de apel nu a utilizat alte criterii decât cele indicate în cuprinsul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., relative la activitatea desfăşurată de avocaţi ţinând seama de circumstanţele cauzei, sub toate aspectele (durată, măsuri ale instanţei, numărul inculpaţilor, soluţia primită în primă instanţă, favorabilă, care nu a necesitat formularea unei căi de atac de către reclamant), inclusiv de circumstanţele personale ale părţii care, din nou, au fost valorificate în plus, pentru a se ajunge la un cuantum apreciat ca fiind rezonabil al costurilor apărării.

Nefiind nicidecum vorba despre o evaluare şi apreciere arbitrară ci, dimpotrivă, despre una corect argumentată şi justificată în criteriile oferite de lege, Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi în privinţa acestui recurs.

În considerarea celor mai sus reţinute, apreciind ca fiind legală hotărârea instanţei de apel atacată, Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul incident declarat de reclamantul A. şi recursul principal declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 526 A din 23 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2022.