Competence for concession contract payment dispute assigned to district court; prior declinations set aside.

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, la data de 4 noiembrie 2020, reclamantul Cabinetul Medical Veterinar A. a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA şi pe Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa, solicitând obligarea acestora la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/luna de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16 decembrie 2019 - până la data de 24 iulie 2020).

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 1030 din data de 17 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În esenţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a făcut aplicarea art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, reţinând şi că art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că:

"Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Ca atare, având în vedere că pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA este o autoritate centrală, a cărei competenţă se exercită la nivel naţional, tribunalul a apreciat că soluţionarea litigiului este de competenţa curţii de apel.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său".

Constatând că reclamantul are sediul în judeţul Ialomiţa, a apreciat că prezentul litigiu este de competenta Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1654 din data de 15 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în esenţă, a reţinut că prezenta cerere este întemeiată pe dispoziţiile art. I din Legea nr. 236/2019, prin care a fost completat art. 15 din O.G. nr. 42/2004, precum şi că reclamantul nu a solicitat anularea unui act administrativ tipic sau asimilat, având în vedere că, deşi a invocat existenţa unui refuz, din modul de formulare a cererii nu rezultă că ar fi solicitat inclusiv anularea acestui refuz şi plata despăgubirii, ci direct plata onorariului.

Totodată, a constatat că refuzul de plată al autorităţii publice nu reprezintă un act administrativ asimilat, în sensul Legii nr. 554/2004, nefiind emis "în regim de putere publică", potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, ci un act în legătură cu executarea contractului.

Pe cale de consecinţă, Curtea, apreciind că este vorba despre o acţiune în pretenţii derivând din executarea unui contract, valoarea pretenţiilor fiind de 70.000 RON, a constatat că în cauză devin incidente dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., revenind judecătoriei competenţa de soluţionare a acesteia.

În determinarea instanţei competente teritorial, a făcut aplicarea art. 107 C. proc. civ., reţinând că pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa îşi are sediul în raza Judecătoriei Slobozia.

2.3. Prin sentinţa civilă nr. 438 din data de 24 februarie 2022, Judecătoria Slobozia a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Slobozia, în esenţă, a făcut aplicarea prevederilor art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, apreciind că litigiul nu decurge din executarea contractelor administrative, conform ultimei teze a art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

A reţinut că prezentul litigiu nu presupune soluţionarea unor aspecte ce ţin de executarea contractului, ci încheierea acestor contracte între părţi - respectiv reclamanta şi pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa - constituie doar una dintre condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 236/2019, astfel cum rezultă din art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Mai mult decât atât, a subliniat că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004, arătând că pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA a refuzat în mod nejustificat să-i soluţioneze cererea formulată în procedura prealabilă.

Faţă de aceste aspecte, a reţinut că, în ceea ce priveşte competenţa materială şi teritorială de soluţionare a prezentei cauzei, aceasta aparţine Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 96 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, având în vederea calitatea pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA - autoritate publică centrală - şi sediul reclamantului - localitatea Căzăneşti, judeţ Ialomiţa, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speţă, au avut loc declinări succesive de competenţă de la Tribunalul Bucureşti la Curtea de Apel Bucureşti şi, ulterior, la Judecătoria Slobozia, această din urmă instanţă declinându-şi la rândul său competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, care, anterior, se apreciase necompetentă să soluţioneze pricina.

Prezentul conflict negativ de competenţă materială a fost generat de aprecierile diferite ale instanţelor cu privire la calificarea juridică a obiectului cauzei şi, implicit a dispoziţiilor legale în temeiul cărora se stabileşte instanţa competentă a soluţiona litigiul, astfel cum acestea au fost arătate anterior.

Se reţine că, în prezenta cauză, între Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în calitate de concedent, pe de o parte, şi dr. A., în calitate de concesionar, pe de altă parte, a fost încheiat contractul de concesionare nr. x din data de 1 septembrie 1999, având ca obiect, în principal, activităţile sanitare veterinare de interes public naţional din cadrul CSV Gh. Lazăr, judeţul Ialomiţa, prevăzute în Programul acţiunilor strategice de supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la animale, de prevenirea transmiterii de boli de la animale la om şi protecţia mediului.

Între reclamantul din prezenta cauză, în calitate de concesionar, şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA, prin Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa, în calitate de concedent, au fost încheiate actul adiţional nr. x din data de 12 august 2014 şi actul adiţional din data de 26 octombrie 2015 la contractul de concesiune nr. x din data de 1 septembrie 1999, prin care s-a convenit modificarea acestuia, modificare care nu priveşte obiectul contractului, astfel cum acesta este redat la pct. II din contractul de concesiune şi a fost anterior evidenţiat.

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA şi pe Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa la plata sumei cuvenite, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost modificate prin art. IV din Legea nr. 236/2019, începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020 - 70.000 RON -, precum şi dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei calculate pentru fiecare perioadă (de la data scadenţei acestora până la data plăţii efective).

Art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative prevede că: "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun".

Obiectul acţiunii în contencios administrativ este configurat de dispoziţiile exprese ale art. 52 din Constituţia României şi ale art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorităţi publice poate sesiza instanţa de contencios administrativ pentru anularea, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei.

Altfel spus, în contencios administrativ, cererea privind recunoaşterea unui drept sau a unui interes legitim şi repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar, competenţa revenind instanţelor civile.

În speţă, Înalta Curte constată că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ având în vedere că raporturile contractuale dintre părţi se circumscriu noţiunii de contract de concesiune de servicii publice, altfel spus, obiect al contestării, în acţiunea de faţă, îl reprezintă, astfel cum rezultă din petitele cererii de chemare în judecată, executarea contractului încheiat între părţi, în concret, executarea obligaţiei de plată a sumei de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020.

Aşadar, litigiul dintre părţi priveşte executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenţei materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu şi cele ale art. 10 din acelaşi act normativ, consecinţa fiind aceea că le revine instanţelor civile de drept comun competenţa materială de soluţionare a prezentei cauze.

Totodată, se mai reţine şi că, din cuprinsul acţiunii cu care a fost învestită instanţa de judecată, rezultă că reclamantul, deşi a invocat faptul că, în speţă, conţinutul adresei ce reprezintă răspunsul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor la solicitarea sa exprimă în mod neîndoielnic şi explicit refuzul autorităţii publice de a-i soluţiona cererea, acesta, în realitate, nu solicită anularea unui act administrativ asimilat, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, ci obligarea la plata unor sume de bani, respectiv la executarea obligaţiilor contractuale.

În concluzie, având în vedere prevederile legale anterior menţionate, precum şi dispoziţiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., raportate la criteriul valoric, apreciat de către reclamant la suma de 70.000 RON, sumă pretinsă ca fiind exigibilă până la data sesizării instanţei, Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze cauza este instanţa de drept comun, respectiv Judecătoria Slobozia, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.